ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2259/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 908/2002 invocată de SC R.V.C. SRL, fiind trimis dosarul cauzei la Tribunalul București pentru continuarea judecății în dosarul 854/275/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a sesizat Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ, cu soluționarea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă cu privire la Anexa nr. 50 din H.G.

nr. 908/2002, în motivarea excepției reclamanta arătând că terenul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2434 din 15 iulie 2005 și a procesului-verbal de licitație din data de 25 aprilie 2003, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1992 a trecut ope legis în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, astfel încât acest teren a intrat în circuitul civil în condiții de legalitate. In aplicarea regulii privind prioritatea normelor juridice comunitare față de legislația internă și a obligației judecătorului național de prim judecător comunitar de a aplica în mod prioritar dreptul comunitar, instanța a procedat la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constatând că prin aceste prevederi se încalcă principiul securității juridice, care se regăsește implicit în totalitatea articolelor Convenției și care constituie element fundamental al statului de drept.

Instanța a constatat că nu se poate face aplicarea retroactivă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 în cazul unor acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior acestui act normativ, respingând astfel excepția invocată ca inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R.V.C. SRL, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Invocând prevederile art. 4 alin. (2) teza a II a din Legea nr. 554/2004, recurenta a opinat că acest text de lege prevede în mod expres posibilitatea invocării excepției de nelegalitate și cu privire la actele administrative emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

De asemenea, este adevărat că dispozițiile art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României prevăd faptul că legea civilă nu retroactivează, însă cu excepția situației în care prin lege se dispune altfel, excepție ce se regăsește în cauza de față. S-a mai susținut că atâta timp cât există o dispoziție legală expresă, instanța nu poate dispune în sensul neaplicării acesteia, cu atât mai mult cu cât în cauza de față este vorba de aplicarea în mod exclusiv a dreptului național. A mai apreciat recurenta că prevederea art. 4 alin. (2) teza a II a din Legea nr. 554/2004 nu instituie un caz de retroactivitate a legii civile, acest text de lege urmând a se aplica de la data intrării sale în vigoare atât pentru actele emise anterior, cât și ulterior apariției legii.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și raportat la criticile recurentei-reclamante, înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate. Totodată, alin. (2) teza finală al aceluiași text de lege stipulează că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Este adevărat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, a fost respinsă, Curte Constituțională apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar judecătorul național, aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului are obligația, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența CEDO.

Sunt așadar nefondate criticile recurentului întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate și de instanța de fond, că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice, situație în care se impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

In plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune, aceeași instanță comunitară reținând, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare. Pentru considerentele arătate, se constată că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R.V.C. SRL Vrancea împotriva sentinței nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2010.