ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2259/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă

ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 908/2002 invocată de SC R.V.C.

SRL, fiind trimis dosarul cauzei la Tribunalul București pentru continuarea

judecății în dosarul 854/275/2008.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a

reținut că prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2009, Tribunalul Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ, a sesizat Curtea de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ, cu soluționarea excepției de

nelegalitate invocată de reclamantă cu privire la Anexa nr. 50 din H.G. nr.

908/2002, în motivarea excepției reclamanta arătând că terenul dobândit în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2434 din 15 iulie 2005 și a procesului-verbal

de licitație din data de 25 aprilie 2003, la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 18/1992 a trecut

ope legis

în domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, astfel încât acest teren a intrat în circuitul civil

în condiții de legalitate.

In aplicarea regulii privind prioritatea normelor

juridice comunitare față de legislația internă și a obligației judecătorului

național de prim judecător comunitar de a aplica în mod prioritar dreptul

comunitar, instanța a procedat la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

constatând că prin aceste prevederi se încalcă principiul securității juridice,

care se regăsește implicit în totalitatea articolelor Convenției și care

constituie element fundamental al statului de drept.

Instanța a constatat că nu se poate face aplicarea

retroactivă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 în cazul unor acte

administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior acestui act

normativ, respingând astfel excepția invocată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R.V.C.

SRL, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând prevederile art. 4 alin. (2) teza a

II

a

din Legea nr. 554/2004, recurenta a opinat că acest text de lege prevede în mod

expres posibilitatea invocării excepției de nelegalitate și cu privire la

actele administrative emise anterior intrării în vigoare a acestui act

normativ.

De asemenea, este adevărat că dispozițiile art. 1 C.

civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României prevăd faptul că legea

civilă nu retroactivează, însă cu excepția situației în care prin lege se

dispune altfel, excepție ce se regăsește în cauza de față.

S-a mai susținut că atâta timp cât există o

dispoziție legală expresă, instanța nu poate dispune în sensul neaplicării

acesteia, cu atât mai mult cu cât în cauza de față este vorba de aplicarea în

mod exclusiv a dreptului național.

A mai apreciat recurenta că prevederea art. 4 alin.

(2) teza a

II

a din Legea nr. 554/2004 nu instituie un caz de

retroactivitate a legii civile, acest text de lege urmând a se aplica de la

data intrării sale în vigoare atât pentru actele emise anterior, cât și

ulterior apariției legii.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările

dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C.

proc. civ. și raportat la criticile recurentei-reclamante, înalta Curte

constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare

arătate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui

act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi

cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau

la cererea părții interesate.

Totodată, alin. (2) teza finală al aceluiași text de

lege stipulează că în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act

administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi,

cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Este adevărat că excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, în varianta lor

modificată prin Legea nr. 262/2007, a fost respinsă, Curte Constituțională

apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și

art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu principiul stabilității

raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții

Constituționale și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă, pe alt

temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce

instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și

normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este

parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale

(mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în

dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și

nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și

rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la

compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar judecătorul național,

aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului are obligația, de a

asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le

preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din

legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului

pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența CEDO.

Sunt așadar nefondate criticile recurentului

întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale cristalizată în această

materie, apreciază, în acord cu cele arătate și de instanța de fond, că prin

consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de

nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă

prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, chiar cu privire la

acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului

securității raporturilor juridice, situație în care se impune aplicarea

directă, cu prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

In plus, deși este necontestat că admiterea excepției

de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar

înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de

adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv

de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit

astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de

nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu

anularea actului.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție de la

Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim

judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar,

îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național,

care i s-ar opune, aceeași instanță comunitară reținând, în ceea ce privește

posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele

instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o

acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită

pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune

caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în

instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală

a excepției de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a

reținut prima instanță că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit

repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act

administrativ individual, încalcă principiile fundamentale arătate, practica

CEDO și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice

similare.

Pentru considerentele arătate, se constată că

instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.V.C. SRL Vrancea

împotriva sentinței nr. 33/F din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie

2010.