ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2010

Asupra recurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta F.C.E. România a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului și SC L.M.F. SA Sînsimion (fostă I. SA Miercurea Ciuc) anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 emis în favoarea fostei S.C. I. SA, pentru suprafața de 7.041 mp din totalul de 47.848 mp. În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat dreptul de proprietate al Federației asupra suprafeței de 7.041 mp întabulat în C.F.

3760, nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1598, 1697/2, 1689, 1692, 1693 și 1656/2, prezentând ca dovadă extrasul de C.F. din 21 februarie 1990 ce atestă dreptul de proprietate al F.C.E. România, prin moștenire, asupra suprafeței de 7321 mp teren arabil, hală de cherestea, casă de lemn și șură. Curtea de Apel București a respins ca tardiv formulată acțiunea în anulare, prin sentința civilă nr. 494 din 11 martie 2004, această sentință fiind casată cu trimitere spre rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr. 5666 din 25 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În fond după casare, au fost depuse acte și s-a efectuat expertiză topografică prin comisie rogatorie de către Tribunalul Harghita.

La termenul din 2 septembrie 2008, instanța de fond a dispus introducerea în cauză a SC A.C.I. SRL, în calitate de pârâtă, având în vedere că între această societate și pârâta SC L.M.F. SA s-a încheiat în timpul litigiului un contract de vânzare-cumpărare asupra unei suprafețe de teren din care face parte și cea aflată în litigiu. Prin sentința civilă nr. 2838 din 3 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta F.C.E. România, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, SC L.M.F. SA și SC A.C.I. SRL și a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03, nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 pentru suprafața de 2758 mp (intabulat în C.F.

nr. 685 și identificat conform expertizei prin numărul cadastral 18/3, 18/4, respectiv 18/5). Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în analiza legalității actului administrativ atacat, trebuie să se verifice condițiile speciale cerute de lege pentru emiterea sa valabilă și anume: terenurile să se fi aflat în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat la data înființării acestora și acestea să fie necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborat cu art. 1 din H.G. nr. 834/1991], respectiv condițiile generale ce se desprind din cadrul normativ de drept comun în materia contenciosului administrativ și de principiile stabilite din interpretarea dispozițiilor legale.

În acest context legal, a constatat instanța de fond că la baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I.F.O.R.C. SA pentru suprafața de 47484 mp stă la capitolul „titlul asupra terenurilor” - fila 16 - extrasul de C.F. nr. 13, com. Sânsimion, act care atestă dreptul de proprietate al Statului Român prin naționalizare, respectiv dreptul de administrare operativă directă în favoarea I.F.E.T., asupra suprafeței de 50.122 mp. A mai reținut prima instanță că din concluziile expertului tehnic și schițele întocmite de acesta rezultă că din incinta societății care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate și care a fost evidențiată în documentație, suprafața de 2758 mp face obiectul C.F.

685 la data emiterii actului administrativ, iar reclamanta avea dreptul de proprietate asupra acestui teren din 1970, în baza Decretului 113/1948. A mai constatat instanța de fond că termenul ce face obiectul C.F. 3760, de 7321 mp, nu se suprapune cu cel care face obiectul atestării, nefiind situat în incinta societății comerciale și neaflându-se în posesia acesteia. În continuare, s-a reținut că din compararea schițelor cadastrale rezultă că suprafața ocupată de fosta societate comercială (incinta) se întinde până la limita terenului ce face obiectul C.F. 685, incluzându-l parțial, astfel încât din totalul de 3770 mp situat în partea de est a incintei, suprafața de 443 mp este ocupată de reclamantă, iar suprafața de 555 mp este liberă.

S-a mai reținut că restul suprafeței ce face obiectul C.F. 685, de 2758 mp a fost inclusă și în certificatul de atestare: 530 mp cu nr. cadastral 18/5, suprafața de 223 mp cu nr. cad. 18/4 și 2005 mp cu nr. cad 18/3. A concluzionat instanța de fond în sensul că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate a reclamantei asupra terenului susmenționat, drept dobândit de aceasta în 1970, prin efectul legii, motiv pentru care, se impune anularea parțială a actului administrativ atacat. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta F.C.E. România – Cultul Mozaic și pârâta SC L.M.F. SA Sânsimion.

I. Reclamanta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 pentru întreaga suprafață solicitată de 7041 mp Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând-se în esență, următoarele: 1. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, prima instanță însușindu-și concluziile raportului de expertiză care a identificat eronat terenul în litigiu. În acest fel, s-a pronunțat o hotărâre pentru un imobil străin de cauză, omițându-se analizarea terenului ce cu adevărat formează obiectul litigiului dintre părți, sens în care au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză.

2. Prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, instanța a fost sesizată numai pentru a dispune anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în discuție și, în acest context, reclamanta a depus actele de proprietate pentru a dovedi că prin măsurile dispuse de o autoritate publică i-a fost încălcat un drept recunoscut de lege, însă cu toate acestea a apreciat acțiunea este una civilă, având drept obiect constatarea limitelor proprietății reclamantei și eventuala încălcare a acestora de către vecinii săi. 3. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, făcându-se o interpretare greșită a art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Întrucât dreptul de administrare directă nu conferă proprietatea asupra bunurilor, este eronată concluzia existenței acesteia în patrimoniul beneficiarului certificatului de atestare pentru a se asigura legitimitatea aplicării dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991. În ceea ce privește actul naționalizării invocat în susținerea dreptului de proprietate al Statului Român, s-a apreciat că acesta constituie, în lumina Legii nr. 247/2005, o preluare abuzivă a proprietății persoanelor fizice și juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 noiembrie 1989. II. Recurenta-pârâtă SC L.M. SRL a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Această recurentă a invocat, la rândul său, motivele de nelegalitate a prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. , în dezvoltarea cărora a susținut, în esență următoarele: Pentru a putea pretinde că este vătămată într-un drept recunoscu de lege, reclamanta trebuia să facă dovada faptului că o parte din terenul în suprafață totală de 47.848 mp îi aparține. Or, o asemenea dovadă nu putea fi făcută decât prin prezentarea titlului de proprietate asupra suprafeței de 7.041 mp sau cel puțin prin prezentarea unor extrase de carte funciară din care să rezulte parcelele de teren care au fost trecute în anumite cărți funciare pe numele său au fost transcrise ulterior , ori reînscrise pe numele pârâtei-recurente, într-o altă carte funciară.

Prin notele de ședință depuse la dosar reclamanta a precizat că titlul de proprietate asupra suprafeței de 7041 m-p. este reprezentat de sentința civilă nr. 341 din 29 martie 1960 a fostului tribunalului Popular al Raionului Ciuc, prin care i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F. 3760 cu nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1698, 1697/2, 1689, 1692, 1693, 1656/2 și sentința civilă nr. 1093/1960 pentru imobilele cu nr. topo 1400/1, 1403/1, 1401/1, 1402/2 și 1399/1 din C.F. nr. 685. Or, susține recurenta, se impune a se observa că suprafața totală a terenurilor din cele două cărți funciare este cu mult mai mare decât cea revendicată, iar sentința civilă nr. 341 din 29 martie 1960 a fost pronunțată într-o cerere de ordonanță președințială, fapt pentru care nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, autoarea acestei recurente nu a stăpânit niciodată parcelele cu nr. topo evidențiate în cele două cărți funciare indicate de reclamantă, ci parcele cu nr. topo asemănătoare, dar diferite de cele ale reclamantei, respectiv 1400/2, 1403/2, 1401/2 și 1402/2 din C.F. nr. 13, diferite fiind și numerele poștale atribuite respectivelor cărți funciare. Prin urmare, s-a concluzionat că analizarea cu atenție a acestor înscrisuri ar fi condus în mod evident la concluzia că reclamanta deține alte terenuri decât cele aflate în prezent în proprietatea pârâtei-recurente. Din analiza cărților funciare nr. 3760, 685 și 13 se poate observa clar că fiecare din parcelele menționate nu a suferit nici un proces de alipire sau dezlipire până în anul 2001, când cele din C.F.

13 au fost împărțite în două corpuri funciare noi, unul dintre acestea, în suprafață totală de 47.849 mp, privind numărul cadastral 18 și fiind transcris într-o nouă carte funciară, respectiv în C.F. nr. 12 N. Între parcelele care au fost supuse respectivului proces de dezlipire, nu se regăsește niciuna din parcelele indicate de reclamantă, fapt probat cu documentația cadastrală depusă la dosar. Din acest motiv, apreciază recurenta, concluziile expertului topo conform cărora suprafața de 2758 mp din C.F. 685 ar fi fost inclusă în C.F. 12 N sunt total aberante și lipsite de suport tehnic și legal, eronată fiind și prezentarea coordonatelor respectivei suprafețe pentru care se pretinde că există suprapunere.

Întrucât nu s-a realizat o reconstituire a respectivelor cărți funciare pentru a se stabili dacă există sau nu o eventuală suprapunere, după confruntarea coordonatelor fiecărei parcele , s-a concluzionat că sentința atacată, care se sprijină exclusiv pe acest raport eronat, este dată cu aplicarea greșită a legii. Examinând actele dosarului , hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat ca temei legal de recurenta-reclamantă, nelegalitatea unei hotărâri poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, sau când conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. În conformitate cu acest din urmă text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, principiul astfel consacrat constituind o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de natură să asigure realizarea unui real control judiciar. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite texte de lege numai în modalitatea solicitată de părți, prevederile art. 304 pct. 7 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. impunând doar condiția ca hotărârile să fie motivate clar, convingător și pertinent. În speță, motivarea hotărârii atacate îndeplinește toate aceste cerințe, făcând posibilă realizarea a controlului judiciar, astfel încât incidența acestui motiv de recurs nu poate fi reținută. Prin motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat în ambele cereri de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Acest motiv de modificare a unei hotărâri privește numai situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

În speță, nu s-a pus problema stabilirii naturii ori interesului unui act juridic în sensul acestui text de lege, prima instanță examinând, în limitele investirii, legalitatea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991, care este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Din interpretarea revederilor art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), lit. o) și p) din aceeași lege, rezultă că o terță persoană are calitatea procesuală activă de a contesta un act administrativ adresat unui alt subiect de drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental prevăzut de Constituție sau de lege, ori vătămarea unui interes legitim privat.

În concret, în cauza de față, raportat la obiectul acțiunii reclamantei s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a se verifica dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a fost inclusă în suprafața de 7041 mp și a se concluziona asupra existențe pretinsei vătămări într-un drept recunoscut de lege produs prin emiterea respectivului act. Administrarea acestei probe nu s-a realizat, așadar, în considerarea acțiunii ca fiind una civilă, având ca obiect stabilirea limitelor proprietății, cum a pretins reclamanta, ipoteză în care s-ar fi impus, în mod evident, declinarea competenței de soluționare în favoarea instanței de drept comun.

Criticile celor două recurente ce vizează greșita fundamentare a soluției adoptate de judecătorii fondului pe un raport de expertiză eronat, fără a se admite cererea de suplimentare a probatoriului prin efectuarea unei alte expertize, în raport cu obiecțiunile formulate, pot fi circumscrise însă, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., se dispune casarea hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât acest din urmă text de lege constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, se poate a susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Legiuitorul român a consacrat, prin art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului având ca scop atât asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității acestora, cât și restabilirea ordinii de drept.

În considerarea acestui principiu, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a prevenii orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În speță, respingerea de către instanță a cererilor părților privind refacerea expertizei în raport cu obiecțiunile formulate de acestea, circumscrise unei greșite identificări a imobilelor în discuție, pentru a se stabili dacă există într-adevăr suprapunere între terenul avut în proprietate de reclamantă și cel înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat , ori încuviințarea efectuării unei alte expertize de specialitate, în același scop, echivalează cu nesocotirea acestor îndatoriri și a condus la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale, neexistând certitudinea că raportul de expertiză pe care aceasta s-a fundamentat reflectă o reală stare de fapt. În consecință, în temeiul art. 313 și art. 312 alin. (3), corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recursurile vot fi admise, dispunându-se casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În cadrul rejudecării se va proceda la suplimentarea probatoriului prin efectuarea unei noi expertize topografice pentru a se stabili cu certitudine existența unei eventuale suprapuneri a terenurilor în discuție, sens în care vor fi avute în vedere în eventualele modificări ale corpurilor de avere evidențiate în documentațiile ce au stat la baza operațiunilor de transcriere sau reînscriere realizate în timp. În raport de concluziile acestei noi expertize se va aprecia dacă mai este necesar sau nu să fie examinate toate celelalte susțineri ale părților, urmărindu-se ca, pe baza unei reale stări de fapt și prin aplicarea corectă a legii să se pronunțe o hotărâre temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de F.C.E. România – Cultul Mozaic și SC L.M.F. SA Sânsimion, împotriva sentinței civile nr. 2383 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.