ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta F.C.E. România a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului

și SC L.M.F. SA Sînsimion (fostă I. SA Miercurea Ciuc) anularea

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 emis în favoarea

fostei S.C. I. SA, pentru suprafața de 7.041 mp din totalul de 47.848 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

invocat dreptul de proprietate al Federației asupra suprafeței de

7.041 mp întabulat în C.F. 3760, nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1598,

1697/2, 1689, 1692, 1693 și 1656/2, prezentând ca dovadă extrasul de C.F.

din 21 februarie 1990 ce atestă dreptul de proprietate al F.C.E. România,

prin moștenire, asupra suprafeței de 7321 mp teren arabil, hală

de cherestea, casă de lemn și șură.

Curtea de Apel București a respins

ca tardiv formulată acțiunea în anulare, prin sentința

civilă nr. 494 din 11 martie 2004, această sentință fiind

casată cu trimitere spre rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr.

5666 din 25 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În fond după casare, au fost depuse

acte și s-a efectuat expertiză topografică prin comisie

rogatorie de către Tribunalul Harghita.

La termenul din 2 septembrie 2008,

instanța de fond a dispus introducerea în cauză a SC A.C.I. SRL, în

calitate de pârâtă, având în vedere că între această societate

și pârâta SC L.M.F. SA s-a încheiat în timpul litigiului un contract de

vânzare-cumpărare asupra unei suprafețe de teren din care face parte

și cea aflată în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2838

din 3 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta F.C.E. România, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Economiei, SC L.M.F. SA și SC A.C.I. SRL și a anulat parțial

certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03, nr. 6229 din 30

ianuarie 2001 pentru suprafața de 2758 mp (intabulat în C.F. nr. 685

și identificat conform expertizei prin numărul cadastral 18/3, 18/4,

respectiv 18/5).

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, în analiza legalității actului

administrativ atacat, trebuie să se verifice condițiile speciale

cerute de lege pentru emiterea sa valabilă și anume: terenurile

să se fi aflat în patrimoniul societății comerciale cu capital

de stat la data înființării acestora și acestea să fie necesare

desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborat cu art. 1 din H.G.

nr. 834/1991], respectiv condițiile generale ce se desprind din cadrul

normativ de drept comun în materia contenciosului administrativ și de

principiile stabilite din interpretarea dispozițiilor legale.

În acest context legal, a constatat

instanța de fond că la baza certificatului de atestare a dreptului de

proprietate emis în favoarea SC I.F.O.R.C. SA pentru suprafața de 47484 mp

stă la capitolul „titlul asupra terenurilor” - fila 16 - extrasul de C.F. nr.

13, com. Sânsimion, act care atestă dreptul de proprietate al Statului

Român prin naționalizare, respectiv dreptul de administrare operativă

directă în favoarea I.F.E.T., asupra suprafeței de 50.122 mp.

A mai reținut prima

instanță că din concluziile expertului tehnic și

schițele întocmite de acesta rezultă că din incinta

societății care face obiectul certificatului de atestare a dreptului

de proprietate și care a fost evidențiată în documentație,

suprafața de 2758 mp face obiectul C.F. 685 la data emiterii actului

administrativ, iar reclamanta avea dreptul de proprietate asupra acestui teren

din 1970, în baza Decretului 113/1948.

A mai constatat instanța de fond

că termenul ce face obiectul C.F. 3760, de 7321 mp, nu se suprapune cu cel

care face obiectul atestării, nefiind situat în incinta

societății comerciale și neaflându-se în posesia acesteia.

În continuare, s-a reținut că

din compararea schițelor cadastrale rezultă că suprafața

ocupată de fosta societate comercială (incinta) se întinde până

la limita terenului ce face obiectul C.F. 685, incluzându-l parțial,

astfel încât din totalul de 3770 mp situat în partea de est a incintei,

suprafața de 443 mp este ocupată de reclamantă, iar

suprafața de 555 mp este liberă.

S-a mai reținut că restul

suprafeței ce face obiectul C.F. 685, de 2758 mp a fost inclusă

și în certificatul de atestare: 530 mp cu nr. cadastral 18/5,

suprafața de 223 mp cu nr. cad. 18/4 și 2005 mp cu nr. cad 18/3.

A concluzionat instanța de fond în

sensul că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate a reclamantei asupra

terenului susmenționat, drept dobândit de aceasta în 1970, prin efectul

legii, motiv pentru care, se impune anularea parțială a actului

administrativ atacat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs reclamanta F.C.E. România – Cultul Mozaic și pârâta SC

L.M.F. SA Sânsimion.

I. Reclamanta a solicitat modificarea în

parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de anulare parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 pentru întreaga suprafață solicitată

de 7041 mp

Au fost invocate motivele de recurs

prevăzute de art. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

susținând-se în esență, următoarele:

contradictorii, străine de natura pricinii, prima instanță

însușindu-și concluziile raportului de expertiză care a

identificat eronat terenul în litigiu. În acest fel, s-a pronunțat o

hotărâre pentru un imobil străin de cauză, omițându-se analizarea

terenului ce cu adevărat formează obiectul litigiului dintre

părți, sens în care au fost formulate obiecțiuni la raportul de

expertiză.

greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanța a fost

sesizată numai pentru a dispune anularea parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în

discuție și, în acest context, reclamanta a depus actele de

proprietate pentru a dovedi că prin măsurile dispuse de o autoritate

publică i-a fost încălcat un drept recunoscut de lege, însă cu

toate acestea a apreciat acțiunea este una civilă, având drept obiect

constatarea limitelor proprietății reclamantei și eventuala încălcare

a acestora de către vecinii săi.

aplicarea greșită a legii, făcându-se o interpretare greșită

a art. 20 din Legea nr. 15/1990. Întrucât dreptul de administrare directă

nu conferă proprietatea asupra bunurilor, este eronată concluzia existenței

acesteia în patrimoniul beneficiarului certificatului de atestare pentru a se

asigura legitimitatea aplicării dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

În ceea ce privește actul

naționalizării invocat în susținerea dreptului de proprietate al

Statului Român, s-a apreciat că acesta constituie, în lumina Legii nr.

247/2005, o preluare abuzivă a proprietății persoanelor fizice

și juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 noiembrie 1989.

II. Recurenta-pârâtă SC L.M. SRL a

solicitat, în principal, modificarea în totalitate a hotărârii recurate,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar,

casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Această recurentă a invocat, la

rândul său, motivele de nelegalitate a prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ. , în dezvoltarea cărora a susținut, în

esență următoarele:

Pentru a putea pretinde că este

vătămată într-un drept recunoscu de lege, reclamanta trebuia să

facă dovada faptului că o parte din terenul în suprafață

totală de 47.848 mp îi aparține.

Or, o asemenea dovadă nu putea fi

făcută decât prin prezentarea titlului de proprietate asupra

suprafeței de 7.041 mp sau cel puțin prin prezentarea unor extrase de

carte funciară din care să rezulte parcelele de teren care au fost

trecute în anumite cărți funciare pe numele său au fost

transcrise ulterior , ori reînscrise pe numele pârâtei-recurente, într-o

altă carte funciară.

Prin notele de ședință

depuse la dosar reclamanta a precizat că titlul de proprietate asupra

suprafeței de 7041 m-p. este reprezentat de sentința civilă nr.

341 din 29 martie 1960 a fostului tribunalului Popular al Raionului Ciuc, prin

care i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F.

3760 cu nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1698, 1697/2, 1689, 1692,

1693, 1656/2 și sentința civilă nr. 1093/1960 pentru imobilele

cu nr. topo 1400/1, 1403/1, 1401/1, 1402/2 și 1399/1 din C.F. nr. 685.

Or, susține recurenta, se impune a

se observa că suprafața totală a terenurilor din cele două

cărți funciare este cu mult mai mare decât cea revendicată, iar

sentința civilă nr. 341 din 29 martie 1960 a fost

pronunțată într-o cerere de ordonanță președințială,

fapt pentru care nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, autoarea acestei

recurente nu a stăpânit niciodată parcelele cu nr. topo

evidențiate în cele două cărți funciare indicate de

reclamantă, ci parcele cu nr. topo asemănătoare, dar diferite de

cele ale reclamantei, respectiv 1400/2, 1403/2, 1401/2 și 1402/2 din C.F.

nr. 13, diferite fiind și numerele poștale atribuite respectivelor cărți

funciare.

Prin urmare, s-a concluzionat că analizarea

cu atenție a acestor înscrisuri ar fi condus în mod evident la concluzia că

reclamanta deține alte terenuri decât cele aflate în prezent în proprietatea

pârâtei-recurente.

Din analiza cărților funciare nr.

3760, 685 și 13 se poate observa clar că fiecare din parcelele

menționate nu a suferit nici un proces de alipire sau dezlipire până în

anul 2001, când cele din C.F. 13 au fost împărțite în două corpuri

funciare noi, unul dintre acestea, în suprafață totală de 47.849

mp, privind numărul cadastral 18 și fiind transcris într-o nouă

carte funciară, respectiv în C.F. nr. 12 N.

Între parcelele care au fost supuse

respectivului proces de dezlipire, nu se regăsește niciuna din

parcelele indicate de reclamantă, fapt probat cu documentația cadastrală

depusă la dosar.

Din acest motiv, apreciază

recurenta, concluziile expertului topo conform cărora suprafața de

2758 mp din C.F. 685 ar fi fost inclusă în C.F. 12 N sunt total aberante și

lipsite de suport tehnic și legal, eronată fiind și prezentarea

coordonatelor respectivei suprafețe pentru care se pretinde că

există suprapunere.

Întrucât nu s-a realizat o reconstituire a

respectivelor cărți funciare pentru a se stabili dacă

există sau nu o eventuală suprapunere, după confruntarea

coordonatelor fiecărei parcele , s-a concluzionat că sentința

atacată, care se sprijină exclusiv pe acest raport eronat, este

dată cu aplicarea greșită a legii.

Examinând actele dosarului ,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

art. 304, art. 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente

în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține

următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

invocat ca temei legal de recurenta-reclamantă, nelegalitatea unei

hotărâri poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde

motivele pe care se sprijină soluția adoptată, sau când

conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind

încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

În conformitate cu acest din urmă text

de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și

de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care

au fost înlăturate cererile părților, principiul astfel

consacrat constituind o garanție pentru părți în fața

eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de

natură să asigure realizarea unui real control judiciar.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor

susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție

de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite texte de

lege numai în modalitatea solicitată de părți, prevederile art.

304 pct. 7 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. impunând doar

condiția ca hotărârile să fie motivate clar, convingător

și pertinent.

În speță, motivarea hotărârii

atacate îndeplinește toate aceste cerințe, făcând posibilă

realizarea a controlului judiciar, astfel încât incidența acestui motiv de

recurs nu poate fi reținută.

Prin motivul prevăzut la art. 304 pct.

8 C. proc. civ., indicat în ambele cereri de recurs se invocă încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit cărora convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Acest motiv de modificare a unei

hotărâri privește numai situația în care, deși actul juridic

dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit

neîndoielnic”, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

În speță, nu s-a pus problema

stabilirii naturii ori interesului unui act juridic în sensul acestui text de

lege, prima instanță examinând, în limitele investirii, legalitatea

unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis

în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991, care este un act

administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea revederilor art. 1

alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), lit. o) și p) din aceeași

lege, rezultă că o terță persoană are calitatea procesuală

activă de a contesta un act administrativ adresat unui alt subiect de

drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui

drept fundamental prevăzut de Constituție sau de lege, ori vătămarea

unui interes legitim privat.

În concret, în cauza de față,

raportat la obiectul acțiunii reclamantei s-a impus efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate pentru a se verifica dacă certificatul

de atestare a dreptului de proprietate contestat a fost inclusă în

suprafața de 7041 mp și a se concluziona asupra existențe

pretinsei vătămări într-un drept recunoscut de lege produs prin

emiterea respectivului act.

Administrarea acestei probe nu s-a

realizat, așadar, în considerarea acțiunii ca fiind una civilă,

având ca obiect stabilirea limitelor proprietății, cum a pretins reclamanta,

ipoteză în care s-ar fi impus, în mod evident, declinarea competenței

de soluționare în favoarea instanței de drept comun.

Criticile celor două recurente ce

vizează greșita fundamentare a soluției adoptate de

judecătorii fondului pe un raport de expertiză eronat, fără

a se admite cererea de suplimentare a probatoriului prin efectuarea unei alte

expertize, în raport cu obiecțiunile formulate, pot fi circumscrise însă,

în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, corelat cu

art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., se dispune casarea hotărârii

atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât acest din urmă text de lege

constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură,

se poate a susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 include toate neregularitățile procedurale care atrag

sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la

pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare

nu se încadrează în alte motive de recurs.

Legiuitorul român a consacrat, prin art.

129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului având ca scop

atât asigurarea unui echilibru procesual între părți și

respectarea principiului egalității acestora, cât și

restabilirea ordinii de drept.

În considerarea acestui principiu, judecătorii

au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

prevenii orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză

pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale,

putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar

dacă părțile se împotrivesc.

În speță, respingerea de

către instanță a cererilor părților privind refacerea

expertizei în raport cu obiecțiunile formulate de acestea, circumscrise

unei greșite identificări a imobilelor în discuție, pentru a se

stabili dacă există într-adevăr suprapunere între terenul avut

în proprietate de reclamantă și cel înscris în certificatul de

atestare a dreptului de proprietate contestat , ori încuviințarea efectuării

unei alte expertize de specialitate, în același scop, echivalează cu

nesocotirea acestor îndatoriri și a condus la pronunțarea unei

hotărâri netemeinice și nelegale, neexistând certitudinea că

raportul de expertiză pe care aceasta s-a fundamentat reflectă o

reală stare de fapt.

În consecință, în temeiul art.

313 și art. 312 alin. (3), corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recursurile vot fi admise, dispunându-se casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În cadrul rejudecării se va proceda la

suplimentarea probatoriului prin efectuarea unei noi expertize topografice

pentru a se stabili cu certitudine existența unei eventuale suprapuneri a terenurilor

în discuție, sens în care vor fi avute în vedere în eventualele modificări

ale corpurilor de avere evidențiate în documentațiile ce au stat la

baza operațiunilor de transcriere sau reînscriere realizate în timp.

În raport de concluziile acestei noi

expertize se va aprecia dacă mai este necesar sau nu să fie examinate

toate celelalte susțineri ale părților, urmărindu-se ca, pe

baza unei reale stări de fapt și prin aplicarea corectă a legii să

se pronunțe o hotărâre temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de F.C.E.

România – Cultul Mozaic și SC L.M.F. SA Sânsimion, împotriva

sentinței civile nr. 2383 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.