ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1826/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1826/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

29 ianuarie 2004, reclamanta F.C.E.R. a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Economiei și Comerțului (în prezent Ministerul Economiei), SC L.M.F.

SA Sînsimion (fostă SC I.C. SA Miercurea Ciuc) solicitând anularea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 30

ianuarie 2001 de Ministerul Industriei și Comerțului în favoarea fostei SC I.C.

SA, actuala pârâtă SC L.M.F. SA Sînsimion, pentru o suprafață de 7041 mp, din

totalul de 47848 mp.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că este proprietarul tabular al suprafeței de 7041 mp teren,

situat în localitatea Sînsimion, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară,

iar prin includerea acestei suprafețe în totalul de 47848 mp din certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 ianuarie 2001 i-a

fost vătămat dreptul său de proprietate.

Prin întâmpinarea depusă

la 12 februarie 2004, pârâta SC L.M.F. SA a arătat că pe baza schiței de carte funciară

depusă de reclamantă nu se poate face o identificare a terenurilor, în sensul că

acestea pot fi sau nu identice cu terenul aflat în proprietatea societății.

Prin sentința civilă

nr. 494 din 11 martie 2004, Curtea de Apel București a respins ca tardivă acțiunea

reclamantei, această sentință fiind casată prin decizia nr. 5666 din 25

noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

În cursul rejudecării,

prin cererea depusă la 14 noiembrie 2006, reclamanta a precizat că suprafața de

7041 mp se află pe str. G. și este înscrisă atât în cartea funciară indicată în

cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 2

septembrie 2008, Curtea a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, SC A.C.I.

SRL, la solicitarea reclamantei formulată prin cererea depusă la 14 august 2008,

care a arătat că această societatea a cumpărat de la pârâta SC L.M.F. SA Sînsimion

suprafețe de teren ce fac obiectul prezentei cauze.

Pe baza înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei și a expertizei topo întocmită de expert F.I., prin sentința

civilă nr. 2383 din 3 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost

admisă, în parte, acțiunea și a fost anulat parțial certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 30 ianuarie 2001 și, anume, pentru atestarea dreptului de proprietate

asupra suprafeței de 2758 mp, întabulat în cartea funciară.

Prin decizia nr. 2993

din 8 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise

recursurile declarate de reclamantă și pârâta SC L.M.F. SA împotriva sentinței

nr. 2383 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, a fost casată sentința recurată

și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În cuprinsul deciziei

de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut necesitatea suplimentării

probatoriului prin efectuarea unei noi expertize topografice pentru a se stabili

cu certitudine existența unei eventuale suprapuneri a terenurilor în discuție, sens

în care vor fi avute în vedere eventualele modificări ale corpurilor de avere evidențiate

în documentațiile ce au stat la baza operațiunilor de transcriere sau reînscriere

realizate în timp.

Cauza a fost înregistrată

spre rejudecare la Curtea de Apel București din 7 septembrie 2010.

În rejudecare a fost administrată

proba cu expertiza tehnică judiciară dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin intermediul unei comisii rogatorii realizată de Curtea de Apel Târgu-Mureș,

fiind întocmit raportul de expertiză tehnică judiciară de către expert F.R.T.

Prin sentința nr. 7221

din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta F.C.E.R., în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Economiei, SC L.M.F. SA Sînsimion și SC A.C.I. SRL.

A anulat parțial certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriei

și Comerțului (la data pronunțării, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului

de Afaceri) cu privire la suprafața totală de teren de 2781 mp compusă din următoarele

suprafețe, astfel cum sunt identificate, în raportul de expertiză întocmit de expert

F.R.T.: 1355 mp, 225 mp, 532 mp și 669 mp.

A dispus compensarea cheltuielilor

de judecată efectuate de părți și a respins cererea expertului de suplimentare a

onorariului de expertiză, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate a fost emis în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a H.G. nr. 834/1991

privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat.

A reținut, de asemenea,

că din dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 83471991 rezultă că atestarea dreptului

de proprietate în favoarea pârâtei SC L.M.F. SA se putea face de către pârâtul Ministerul

Economiei numai pentru terenurile ce se aflau în patrimoniul acestei societăți.

În condițiile în care

reclamanta ar fi avut un drept de proprietate asupra unei părți din suprafața menționată

în certificatul din 30 ianuarie 2001, pentru acest teren proprietatea reclamantei

nu se mai putea atesta, în mod legal, ca fiind proprietate pârâtei SC L.M.F. SA,

întrucât terenul nu ar fi făcut parte din patrimoniul acestei societăți.

Prin urmare, curtea de

apel a apreciat că pentru soluționarea cauzei se impune a se stabili dacă terenul

în suprafață de 7041 mp, proprietatea reclamantei F.C.E.R. și menționat în cartea

funciară, se suprapune cu suprafața de 47848,67 mp, menționată în certificatul de

atestate a dreptului de proprietate din 30 ianuarie 2001.

Prin expertiza realizată

de expert F.R.T. au fost efectuate măsurători în teren care au fost corelate cu

datele existente în arhiva O.C.P.I. privind evidențele de carte funciară.

Din concluziile expertului

coroborate cu schițele anexă la raportul de expertiză, în special anexa nr. 2 în

care sunt evidențiate suprapunerile existente, Curtea reține că din suprafața menționată

în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 30 ianuarie 2001, se

suprapune cu terenul proprietatea reclamantei doar suprafața totală de 2781 mp compusă

din următoarele suprafețe: 1355 mp, 225 mp, 532 mp și 669 mp.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, prima instanță, față de faptul

că pretențiile reclamantei au fost încuviințate numai în parte, în baza art. 276

C. proc. civ., a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâții SC L.M.F. SA și Ministerul Economiei, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. invocându-se

atât motivele de casare cât și de modificare a sentinței atacate și solicitându-se

de intimata-pârâtă SC L.M.F. SA în principal casarea cu trimitere spre rejudecare

aceleiași instituții în vederea refacerii raportului de expertiză topo efectuată

în cauză și în subsidiar ambii recurenți solicită modificarea sentinței atacate

în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În raport de dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă SC L.M.F. SA se arată că în mod netemeinic

și nelegal prima instanță, care nu și-a exercitat rolul activ potrivit dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ. și-a întemeiat soluția de admitere și de anulare parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat pe un raport de

expertiză topografice ca eronat, prin care s-a apreciat greșit asupra eventualelor

suprapuneri de teren pentru suprafețele de 2781 mp din suprafața totală de 47848,67

mp pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate de către

recurenta-pârâtă, autoritatea administrativă în favoarea recurentei-pârâte societatea

comercială.

Recurenta-pârâtă arată

că prin raportul de expertiză nu au fost identificate corect termenele în litigiu,

situația reală a terenurilor nu a fost analizată prin raportare la schițele de carte

funciară și ținându-se seama de modificările intervenite în timp cu privire la configurația

membrilor și s-a concluzionat în mod greșit că din suprafața totală de 47848,67

mp pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate o suprafață

de 2781 mp se suprapune cu proprietatea intimatei-reclamante, iar soluția recurată

este greșită pe aspectul fundamentării pe acest raport de expertiză.

În raport de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ambii recurenți invocă greșita aplicarea și interpretare

a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991 de către

instanța de fond în ceea ce privește aprecierea asupra legalității emiterii certificatului

de atestare a dreptului de proprietate contestat din 30 ianuarie 2001 în conformitate

cu prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991 de către recurentul-pârât

Ministerul Economiei fost Ministerul Industriei și comerțului în favoarea recurentei-pârâte

SC L.M.F. SA.

Recurenta arată că prima

instanță a apreciat greșit asupra egalității certificatului contestat arătând că

acesta este legal emisă numai pentru termenele aflate în patrimoniul societății

recurente deci în proprietatea sa fără a verifica în concret îndeplinirea condițiilor

cumulative prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Iar eliberarea certificatului

s-a făcut în condiții legale fiind îndeplinite cele două cerințe prevăzute de H.G.

nr. 834/1991.

Or, potrivit prevederilor

H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura

în care le sunt necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate.

Prin urmare, aceste dispoziții

legale nu impuneau ca terenul reclamat să fie în proprietatea pârâtei care a solicitat

eliberarea certificatului de atestare, ci să fi fost deținut de aceasta.

Devenind proprietate de

stat terenul a fost atribuit în condițiile H.G. nr. 834/1991, în proprietate SC

L.M.F. SA potrivit certificatului de atestare din 2001, societatea având la acel

moment dreptul dobândit în baza Legii nr. 15/1990, adică de folosință, de administrare,

până la dobândirea dreptului de proprietate prin intabulare, ulterior.

Dreptul de proprietate

al societății comerciale a fost dobândit prin efectul legii, respectiv art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990, și nu prin actul administrativ.

Ambii recurenți solicită

admiterea recursului în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii

reclamantei-intimate F.C.E.R.

La dosar, recurenta-pârâtă

SC L.M.F. SA a depus concluzii scrise.

Analizând recursurile

declarate, în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele

considerente că în cauză sentința atacată prin soluția de admitere a acțiunii, este

dată cu aplicarea greșită a legii, ambele recursuri fiind fondate, în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin sentința atacată

s-a dispus, în fond după casare admiterea acțiunii formulată de reclamanta-intimată

F.C.E.R. și anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor și Comerțului la data de 30

ianuarie 2001 în favoarea recurentei-pârâte SC L.M.F. SA, respectiv cu privire la

suprafața de teren de 2781 mp din suprafața totală de 47484 mp menționată în certificat

în favoarea fostei SC I.C. SA actuală SC L.M.F. SA.

Prin cererea de chemare

în judecată formulată la data de 29 ianuarie 2004 reclamanta-intimată a solicitat

anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 30 ianuarie 2001 emis în favoarea fostei SC I.C. SA pentru suprafața

de 7041 mp din totalul de 47484 mp invocând încălcarea unui drept de proprietate

dobândit prin moștenire și înscris în cartea funciară din 21 februarie 1990.

În urma deciziilor pronunțate

de instanța de recurs Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal a rejudecat cauza pe fond și a administrat probe cu expertiză topometrică

în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 30 ianuarie 2001 a fost emis în baza art. 20 din

Legea nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991 în baza documentației topografice depuse

în conformitate cu actele normative mai sus menționate respectiv titlul asupra terenului

dobândit prin efectul legii, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

procese-verbale de delimitare și documente privind înregistrarea în cartea funciară

a dreptului de administrare directă încheierea din 1974 în favoarea antecesoarei

SC I.C. SA, aspecte necontestate de reclamanta-intimată Curtea apreciază că soluția

recurată este nelegală deoarece pe fond prima instanță a apreciat greșit asupra

legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat în sensul

că a apreciat ca fiind o condiție de legalitate cerință ca terenul să fi fost în

patrimoniul societății, respectiv în proprietatea sa la data emiterii certificatului

contestat.

Această premisă este greșită

și nelegală în raport cu actele normative în baza cărora a fost emis certificatul

contestat care este din punct de vedere juridic act administrativ individual emis

în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în baza H.G. nr. 834/1991 și a criteriilor

din 28 februarie 1992.

Ca act administrativ certificatul

contestat este legal, fiind emis cu respectarea condițiilor cumulative prevăzute

de H.G. nr. 834/1991. Eliberarea certificatului a fost condiționată de faptul deținerii,

în folosință a terenurilor aflate în patrimoniul societății la data înființării

acestuia și a doua condiție ca termenul respectiv să îi fie necesar să fie afectat

activității comerciale conform obiectului de activitate.

Prima instanță în mod

greșit nu a verificat îndeplinirea acestor condiții speciale prevăzute de H.G.

nr. 834/1991, act normativ special care se aplică cu prioritate în raport de faptul

că acest act normativ a stat la baza eliberării certificatului de atestare a dreptului

de proprietate contestat.

Or, potrivit prevederilor

H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura

în care le sunt necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate.

Prin urmare, aceste dispoziții

legale nu impuneau ca terenul reclamat să fie în proprietatea pârâtei care a solicitat

eliberarea certificatului de atestare, ci să fi fost deținut de aceasta.

Devenind proprietate de

stat terenul a fost atribuit în condițiile H.G. nr. 834/1991, în proprietate SC

L.M.F. SA potrivit certificatului de atestare din 2001, societatea având la acel

moment dreptul dobândit în baza Legii nr. 15/1990, adică de folosință, de administrare,

până la dobândirea dreptului de proprietate prin intabulare, ulterior.

Dreptul de proprietate

al societății comerciale a fost dobândit prin efectul legii, respectiv art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990, și nu prin actul administrativ.

În mor greșit prima instanță

a analizat egalitatea și valabilitatea certificatului de atestare ca act civil fără

a ține cont de faptul că acest certificat este un act administrativ, care contestat

în baza Legii nr. 29/1990 trebuie verificat, sub aspectul legalității în raport

de actele în baza cărora a fost emis, respectiv în baza Legii nr. 15/1990 și în

baza H.G. nr. 834/1991.

Numai o instanță civilă

are competența de a verifica valabilitatea titlurilor invocate de părți, poate compara

titlurile invocate și a acorda preferință celui mai caracterizat. În compararea

tuturor presupune și o verificare și o caracterizare a titlurilor autorilor de la

care părțile au dobândit dreptul de proprietate sau de folosință, verificarea valabilității

titlurilor excedând obiectul unei acțiunii formulate în baza Legii nr. 29/1990.

Curtea apreciază că în

cauză ministerul de resort a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate

la data de 30 ianuarie 2001 în mod legal cu respectarea dispozițiilor speciale,

în vigoare la data emiterii sale, ca act administrativ unilateral dreptul de proprietate

al societății comerciale fiind dobândit prin efectul legii, art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 15/1990 și nu prin actul administrativ contestat.

În subsidiar și pe situația

de fapt din teren, în opinia Curții, concluzia raportului de expertiză nu este concludent,

nerezultând cu certitudine o suprapunere ale terenurilor în litigiu, aceasta în

condițiile în care ambele părți prin obiecțiuni contestă atât suprafața suprapusă

cât și localizarea, amplasarea în concret a suprafeței de teren proprietatea reclamantei-intimate

dobândită prin moștenire în anul 1960 și înscrise în anul 1990 în cartea funciară.

Curtea apreciază că în

raport de obiectul cauzei, anulare act administrativ identificat în concret a terenurilor

are caracter subsidiar, în mod greșit prima instanță ca instanță de contencios administrativ

întemeindu-și soluția exclusiv pe un raport de expertiză și fără a analiza legalitatea

actului administrativ contestat în raport de dispozițiile Legii nr. 29/1990 și în

raport de dispozițiile în vigoare la data emiterii certificatului de atestare contestat

respectiv îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

În raport de dispozițiile

Legii nr. 29/1990 instanța de contencios administrativ nu realizează o comparare

a titlurilor invocate de părți, aceasta fiind de competența instanței civile.

În prezenta cauză, Curtea

apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

aplicarea greșită a legii de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, dispoziții care au fost

respectate la data emiterii certificatului de atestare din 2001. În consecință,

fiind legal emis certificatul de atestare, ca act administrativ, acțiunea formulată

de recurenta-reclamantă în baza Legii nr. 29/1990 nu îndeplinește, pe fond, condițiile

de a fi admisă, fiind apreciată, pentru considerentele expuse, ca neîntemeiată și

urmând a fi respinsă ca atare.

Această soluție nu închide

însă reclamantei-intimate posibilitatea de a-și valorifica pretinsul drept, ci doar

confirmă că titlul pe care se fundamentează dreptul de proprietate al recurentei-pârâte

SC L.M.F. SA a fost obținut în mod legal.

În consecință, în baza

art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. Curtea va admite ambele recursuri

și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta

F.C.E.R. ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea

nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de SC L.M.F. SA și Ministerul Economiei împotriva sentinței nr. 7221 din 19 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta F.C.E.R., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2014.