ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5051/2009

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2803 din 22

octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.S.

în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, acțiunea

având ca obiect anularea ordinului nr. 1041 din 08 iulie 2008 emis de

președintele pârâtei, ordin prin care reclamantul a fost suspendat de drept din

funcția de inspector clasa I, grad profesional asistent treapta I în cadrul A.N.A.F.

- Direcția Antifraudă Fiscală.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că, potrivit adresei nr. 228/P/2006 a

Direcției Naționale Anticoruptie, împotriva reclamantului C.S. a fost pusă în

mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea

infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată

și în formă continuată, prevăzută de art. 248

1

C. pen., raportat la

art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același act normativ.

A mai constatat

judecătorul fondului că prin ordinul contestat s-au reținut ca fiind suspendate

de drept raporturile de serviciu ale reclamantului cu instituția pârâtă, în

temeiul dispozițiilor art. 86 alin. (2) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. m)

din Legea nr. 188/1999.

Textul de lege care

constituie temei al ordinului instituie măsura suspendării de drept a

raporturilor de serviciu ale funcționarului public aflat într-o astfel de

situație, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice circumscriindu-se

sferei art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999.

A apreciat prima

instanță că în aceste condiții, cum suspendarea funcționarului public intervine

ope legis, soluția pârâtei privind incidența suspendării este justă,

autoritatea neavând niciun drept de apreciere in concreto asupra oportunității

acestei măsuri, stabilind doar dacă este sau nu întrunită ipoteza normei legale

cuprinsă în art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

În raport cu

susținerea reclamantului în sensul că o atare măsură încalcă prezumția de

nevinovăție, s-a reținut că textul Legii nr. 188/1999, care consacră aceste caz

de suspendare a raporturilor de serviciu, a făcut obiectul examinării

constituționalității sale în mai multe rânduri, statuându-se pentru prima oară,

prin Decizia nr. 48/2003 a Curții Constituționale, că textul de lege în speță

este constituțional.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs C.S. criticând sentința atacată prin prisma art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că sentința instanței de fond este netemeinică

și nelegală.

A arătat recurentul

că, deși în raport cu prevederea art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr.

188/1999, suspendarea raporturilor de serviciu intervine ope legis, iar

autoritatea nu are drept de apreciere asupra oportunității, textul de lege nu

instituie corelativ măsuri de protecție care să garanteze respectarea

drepturilor fundamentale ale omului și angajatului, dat fiind că art. 94 și

următoarele din Legea nr. 161/2003 consacră incompatibilitatea între calitatea

de funcționar public și orice altă funcție privată, cu excepția aceleia de

cadru didactic.

A mai susținut

recurentul că între legislația română și legislația europeană există

neconcordanțe, Regulamentul nr. 96/2004 prevăzând că suspendarea din funcție a

funcționarului public în cazul infracțiunilor de drept comun se realizează

numai cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și angajatului,

acestora asigurându-li-se un nivel minim de subzistență.

Legislația europeană

prevede că, în caz de suspendare, decizia să precizeze dacă în timpul perioadei

de suspendare funcționarul public își păstrează integral remunerația, sau dacă

remunerația sa este afectată de vreo reținere a cărei sumă se fixează prin

această decizie, prevederi ce nu se găsesc în legislația română.

Apreciază recurentul

că în lipsa acestor prevederi este încălcat art. 6 parag. 2 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care statuează că orice persoană acuzată de o

infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită.

Avându-se în vedere

art. 11 și art. 20 din Constituția României, instanța de fond trebuia să dea

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr.

30 din 18 mai 1994, judecătorul național fiind obligat să aplice în mod direct

normele prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., situație care ar fi condus la

anularea actului administrativ atacat.

Examinând sentința

atacată prin prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima

instanță a soluționat corect acțiunea, toate criticile formulate urmând a fi

respinse pentru argumentele expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 1041

din 08 iulie 2008, Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală a

reținut că raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant se suspendă de

drept, conform art. 86 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 94 alin. (1)

lit. m) din Legea nr. 188/1999.

Acest ordin a fost

emis avându-se în vedere adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin

care s-a comunicat autorității că prin rechizitoriul cu nr. 228/P/2006 emis la

data de 27 iunie 2008 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea

în judecată în stare de liberate a mai multor funcționari publici, printre care

și reclamantul, care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată și în formă

continuată prevăzută de art. 248

1

C. pen., raportat la art. 248 C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același act normativ.

După cum în mod

corect a reținut și prima instanță, infracțiunea pentru care reclamantul a fost

trimis în judecată se circumscrie sferei art. 54 lit. h) din Legea nr.

188/1999, în speță fiind astfel îndeplinită ipoteza art. 86 alin. (2) teza I

din Legea nr. 188/2009 și a art. 94 alin. (1) lit. m) din același act normativ.

Din această

perspectivă se constată că ordinul atacat prin acțiunea introductivă este

temeinic și legal, fiind emis în conformitate cu prevederile enunțate.

În ce privește

susținerile recurentului relative la prezumția de nevinovăție, se constată că

art. 66 C. proc. pen. înscrie această prezumție ca principiu fundamental, în

temeiul căruia cel cercetat penal nu este obligat să probeze nevinovăția sa, în

cazul existenței probelor de vinovăție, având dreptul să probeze lipsa lor de

temeinicie.

Principiul în speță

guvernează întregul proces penal, putând fi răsturnat numai prin probe și

mijloace de probă, acest principiu fiind statuat și de Constituția României,

care arată că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de

condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Art. 6 parag. 2 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text invocat de recurent, arată că „orice

persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția

sa este legal stabilită”.

Dispozițiile în speță

reglementează prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, prevăzând că este vorba de stabilirea legală a vinovăției.

Așadar, prezumția de

nevinovăție garantează protecția persoanelor împotriva arbitrariului în

stabilirea și tragerea la răspundere în procesul penal, iar ceea ce dreptul

poate acorda este garanția că nimeni nu va fi tras la răspundere penală și

sancționat discreționar, în cazul unei învinuiri privind săvârșirea unei

infracțiuni urmându-se o procedură de stabilire în mod legal a vinovăției.

În atare context, nu

se poate reține că în speță ar exista o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag.

2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezumția de nevinovăție

garantând protecția persoanelor în cadrul unui proces penal, sau o

neconcordanță între această dispoziție și prevederile legale temei al

suspendării.

De altfel, Curtea

Constituțională a statuat asupra constituționalității dispozițiilor relative la

cazul de suspendare prevăzut de Legea nr. 188/1999, reținând, prin Decizia nr.

48/2003, că măsura are ca finalitate protejarea autorității sau a instituției

publice față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii

consecințelor periculoase ale unei fapte penale săvârșite de către funcționarul

public în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe

care el o ocupă, ori pentru infracțiuni de natură să îl facă incompatibil cu

acea funcție publică.

S-a mai apreciat că

temeiul suspendării din funcție a funcționarului public nu este de natură

penală, iar dispozițiile constituționale instituie prezumția de nevinovăție

exclusiv pentru răspunderea penală și privesc libertatea individuală a

persoanei, sub aspectul reținerii, arestării și soluționării procesului penal,

până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În ce privește

aspectele relative la remunerația aferentă perioadei de suspendare, Înalta

Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr.

188/1999, dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea

procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul

respectiv își va relua activitatea în funcția publică anterior deținută, cu

achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.

Sub acest aspect se

mai constată că măsura în speță este una temporară și este justificată de

trimiterea în judecată a funcționarului public pentru o infracțiune de o

gravitate deosebită.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., îl va

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.S. împotriva sentinței civile nr. 2803 din 22 octombrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2009.