ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5051/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2803 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.S. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, acțiunea având ca obiect anularea ordinului nr. 1041 din 08 iulie 2008 emis de președintele pârâtei, ordin prin care reclamantul a fost suspendat de drept din funcția de inspector clasa I, grad profesional asistent treapta I în cadrul A.N.A.F. - Direcția Antifraudă Fiscală. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, potrivit adresei nr. 228/P/2006 a Direcției Naționale Anticoruptie, împotriva reclamantului C.S.

a fost pusă în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată și în formă continuată, prevăzută de art. 248 1 C. pen., raportat la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același act normativ. A mai constatat judecătorul fondului că prin ordinul contestat s-au reținut ca fiind suspendate de drept raporturile de serviciu ale reclamantului cu instituția pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 86 alin. (2) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999. Textul de lege care constituie temei al ordinului instituie măsura suspendării de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public aflat într-o astfel de situație, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice circumscriindu-se sferei art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999.

A apreciat prima instanță că în aceste condiții, cum suspendarea funcționarului public intervine ope legis, soluția pârâtei privind incidența suspendării este justă, autoritatea neavând niciun drept de apreciere in concreto asupra oportunității acestei măsuri, stabilind doar dacă este sau nu întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. În raport cu susținerea reclamantului în sensul că o atare măsură încalcă prezumția de nevinovăție, s-a reținut că textul Legii nr. 188/1999, care consacră aceste caz de suspendare a raporturilor de serviciu, a făcut obiectul examinării constituționalității sale în mai multe rânduri, statuându-se pentru prima oară, prin Decizia nr. 48/2003 a Curții Constituționale, că textul de lege în speță este constituțional.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.S. criticând sentința atacată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală. A arătat recurentul că, deși în raport cu prevederea art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, suspendarea raporturilor de serviciu intervine ope legis, iar autoritatea nu are drept de apreciere asupra oportunității, textul de lege nu instituie corelativ măsuri de protecție care să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale omului și angajatului, dat fiind că art. 94 și următoarele din Legea nr. 161/2003 consacră incompatibilitatea între calitatea de funcționar public și orice altă funcție privată, cu excepția aceleia de cadru didactic.

A mai susținut recurentul că între legislația română și legislația europeană există neconcordanțe, Regulamentul nr. 96/2004 prevăzând că suspendarea din funcție a funcționarului public în cazul infracțiunilor de drept comun se realizează numai cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și angajatului, acestora asigurându-li-se un nivel minim de subzistență. Legislația europeană prevede că, în caz de suspendare, decizia să precizeze dacă în timpul perioadei de suspendare funcționarul public își păstrează integral remunerația, sau dacă remunerația sa este afectată de vreo reținere a cărei sumă se fixează prin această decizie, prevederi ce nu se găsesc în legislația română. Apreciază recurentul că în lipsa acestor prevederi este încălcat art. 6 parag.

2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care statuează că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită. Avându-se în vedere art. 11 și art. 20 din Constituția României, instanța de fond trebuia să dea prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, judecătorul național fiind obligat să aplice în mod direct normele prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., situație care ar fi condus la anularea actului administrativ atacat. Examinând sentința atacată prin prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima instanță a soluționat corect acțiunea, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 1041 din 08 iulie 2008, Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală a reținut că raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant se suspendă de drept, conform art. 86 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999.

Acest ordin a fost emis avându-se în vedere adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a comunicat autorității că prin rechizitoriul cu nr. 228/P/2006 emis la data de 27 iunie 2008 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de liberate a mai multor funcționari publici, printre care și reclamantul, care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată și în formă continuată prevăzută de art. 248 1 C. pen., raportat la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același act normativ.

După cum în mod corect a reținut și prima instanță, infracțiunea pentru care reclamantul a fost trimis în judecată se circumscrie sferei art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, în speță fiind astfel îndeplinită ipoteza art. 86 alin. (2) teza I din Legea nr. 188/2009 și a art. 94 alin. (1) lit. m) din același act normativ. Din această perspectivă se constată că ordinul atacat prin acțiunea introductivă este temeinic și legal, fiind emis în conformitate cu prevederile enunțate. În ce privește susținerile recurentului relative la prezumția de nevinovăție, se constată că art. 66 C. proc. pen. înscrie această prezumție ca principiu fundamental, în temeiul căruia cel cercetat penal nu este obligat să probeze nevinovăția sa, în cazul existenței probelor de vinovăție, având dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Principiul în speță guvernează întregul proces penal, putând fi răsturnat numai prin probe și mijloace de probă, acest principiu fiind statuat și de Constituția României, care arată că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text invocat de recurent, arată că „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa este legal stabilită”. Dispozițiile în speță reglementează prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevăzând că este vorba de stabilirea legală a vinovăției.

Așadar, prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor împotriva arbitrariului în stabilirea și tragerea la răspundere în procesul penal, iar ceea ce dreptul poate acorda este garanția că nimeni nu va fi tras la răspundere penală și sancționat discreționar, în cazul unei învinuiri privind săvârșirea unei infracțiuni urmându-se o procedură de stabilire în mod legal a vinovăției. În atare context, nu se poate reține că în speță ar exista o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezumția de nevinovăție garantând protecția persoanelor în cadrul unui proces penal, sau o neconcordanță între această dispoziție și prevederile legale temei al suspendării.

De altfel, Curtea Constituțională a statuat asupra constituționalității dispozițiilor relative la cazul de suspendare prevăzut de Legea nr. 188/1999, reținând, prin Decizia nr. 48/2003, că măsura are ca finalitate protejarea autorității sau a instituției publice față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale unei fapte penale săvârșite de către funcționarul public în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care el o ocupă, ori pentru infracțiuni de natură să îl facă incompatibil cu acea funcție publică. S-a mai apreciat că temeiul suspendării din funcție a funcționarului public nu este de natură penală, iar dispozițiile constituționale instituie prezumția de nevinovăție exclusiv pentru răspunderea penală și privesc libertatea individuală a persoanei, sub aspectul reținerii, arestării și soluționării procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În ce privește aspectele relative la remunerația aferentă perioadei de suspendare, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul respectiv își va relua activitatea în funcția publică anterior deținută, cu achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare. Sub acest aspect se mai constată că măsura în speță este una temporară și este justificată de trimiterea în judecată a funcționarului public pentru o infracțiune de o gravitate deosebită. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.S. împotriva sentinței civile nr. 2803 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2009.