ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Tribunalul Mureș, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Mediaș, Judecătoria Blaj, obligarea acestora în solidar la plata sumei de 150.000 Euro daune morale și cheltuieli de judecată. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost vătămată prin faptul că în luna septembrie 2009 magistrații au intrat în grevă, fapt care a determinat amânarea mai multor dosare.

Prin sentința civilă nr. 3462 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Tribunalul Mureș, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Mediaș și Judecătoria Blaj, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 alin. (1) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." Potrivit art. 18 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, intitulat „Soluțiile pe care le poate da instanța", „ (1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

(3) In cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru." In acest context legal, instanța de fond a constatat că soluționarea cererii de plată a unor despăgubiri se face doar în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ ce are ca obiect principal anularea unui act administrativ sau cenzurarea refuzului de a emite un astfel de act ori neemiterea lui în termen. Prin urmare, cererea de plată a despăgubirilor nu poate constitui singurul capăt de cerere decât în situația în care acțiunea în pretenții este formulată în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, adică după ce instanța s-a pronunțat deja într-u litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ sau cenzurarea refuzului de a emite un astfel de act ori neemiterea lui în termen.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 fără însă a le dezvolta pe fiecare separat. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține în esență că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că soluționarea litigiilor nu reprezintă o activitate administrativă, în realitate instanța judecătorească fiind o „autoritate publică" în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât activitatea s-a poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ. Mai arată că în ceea ce privește încălcarea legii de către intimați, susține că aceasta constă în neîndeplinirea timp de o lună de zile a atribuției pentru care au fost înființate, prevăzute de art. 124 din Constituția României, fiindu-i astfel încălcat dreptul privind accesul liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.

Mai susține că greva judecătorilor este un fapt notoriu, care nu trebuie dovedit, repararea pagubei trebuind admisă direct în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004. Recursul este nefondat. Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate de recurent, precum și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 alin. (1) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." Acest text legal reglementează condițiile cumulative de admisibilitate a unei acțiuni în contencios administrativ, iar una dintre aceste condiții constă în existența unui act administrativ în formă tipică sau asimilată (refuz nejustificat, nesoluționarea în termenul legal a cererii) apreciat ca vătămător de titularul acțiunii în contencios administrativ. Or, ceea ce invocă recurenta-reclamantă că a produs consecințe vătămătoare drepturilor sale născute în legătură cu litigiile pe care le are pe rolul instanțelor judecătorești, este un fapt, respectiv greva magistraților din septembrie 2009, și nu un act producător de efecte juridice, emis în regim de putere publică.

Pornind de la definiția actului administrativ consacrată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) potrivit căreia actul administrativ este un act unilateral cu caracter normativ sau individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, se constată că în cauză nu poate fi îndeplinită ipoteza textului legal menționat, întreruperea activității de judecată prin declanșarea grevei magistraților neputând fi asimilată unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, chiar dacă instanțele judecătorești fac parte generic din noțiunea de „autorități publice", acestea reprezintă: putere în stat, respectiv puterea judecătorească, astfel încât potrivit principiului separației puterilor în stat, activitatea judiciară decizională, care presupune inclusiv amânarea judecări cauzei în cadrul derulării litigiului, nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ. Prin urmare, de vreme ce reclamanta nu a invocat în susținerea pretențiilor sale niciun act administrativ vătămător care să fi produs consecințe de natură a crea un prejudiciu material sau moral reclamantei și care să îi dea dreptul acesteia de a solicita despăgubiri în temeiul art. 18 sau art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, că în mod legal prima instanță a constatat inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă.

Celelalte susțineri expuse de recurenta-reclamantă în cererea de recurs nu vor mai fi analizate deoarece ele nu reprezintă critici referitoare la soluția de inadmisibilitate a acțiunii pronunțată de instanța de fond, ci simple alegații referitoare la modul în care instanța judecătorească a înțeles să coordoneze, din punct de vedere procedural drepturile și obligațiile procesuale ale părților. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de S.M., împotriva sentinței civile nr. 3462 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2011.