ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 22

decembrie 2009 reclamantele C.D.O. și R.L.E. au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin M.F.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor după cum urmează: valoarea

actuala a 40.000 lei, reactualizata pana la data achitării sumelor de către

parat, reprezentând valoarea de cumpărare a tractorului achiziționat prin

contractul de vânzare-cumpărare în data de 21 ianuarie 1944, după aprecierea

reclamantelor 150.000 lei; suma de 385.500 lei, reprezentând contravaloarea tuturor

bunurilor mobile existente la data strămutării în gospodăria numiților D.G. și

D.E., despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 300.000 euro,

echivalentul in lei de la data achitării de către pârât, pentru măsura abuzivă

a strămutării pentru o perioada de 4 ani si 6 luni, dispusă împotriva

reclamantelor și a numiților D.G., D.E. împreuna cu întreaga familie (bunici,

părinți și nepoți), cu cheltuieli de judecata.

În motivare, s-a

arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 întreaga

familie, bunicii D.G. și D.E., părinții D.G. și D.V., unchiul D.S. și

reclamantele au fost deportați din localitatea Cenadul Mare, jud. Timiș în

localitatea Zagna-Vădeni în Bărăgan.

În data de 18 iunie

1951, noaptea, au pătruns soldați în casă însoțiți de 2 oameni de la sfatul

comunei Cenadul Mare, obligându-le sa părăsească locuința. Familia compusă din

7 membri a fost dusă la gara din sat și îmbarcată în vagoane de marfa, plecând

fără să știe nici un moment unde sunt duși, până la destinația finală.

Reclamantele au

arătat că au călătorit aproximativ 7 zile cu acest tren fără a avea voie să se

apropie cineva de ei în timpul opririlor, fiind escortați în tot acest timp de

militari.

După aproximativ 7-8

km au fost opriți intr-un câmp liber plin de buruieni, locație in care, au fost

pur si simplu abandonați, sub cerul liber și fără avea nici măcar o sursă de

apă potabilă.

La toți cetățenii

deportați li s-a fixat domiciliul forțat având fiecare în buletin aplicată o

ștampilă cu inițialele de D.O. (domiciliu obligatoriu) neavând voie să se

îndepărteze la o distanță mai mare de 7 km de locul în care se aflau.

La început și-au

săpat (construit) bordeie în pământ, iar ulterior, întrucât se apropia toamna,

au construit o colibă din pământ bătut și care a constituit casa lor timp de 4

ani și 6 luni, până în data de 20 decembrie 1955. În casele din pământ bătut

pătrundea cu ușurință atât ploaia cât si zăpada.

Reclamantele au

precizat că în comuna Cenadul Mare au avut în proprietate înainte de dislocarea

forțată din data de 18 iunie 1951 următoarele bunuri mobile:

achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare în data de 21 ianuarie 1944

valoarea de achiziție 40.000 lei, după prețuirea lor 50.000 lei. În măsura în

care valoarea de achiziție nu se va putea actualiza solicită contravaloarea

unui tractor nou;

8.000 lei;

în valoare de 10.000 lei;

grâu în valoare de 10.000 lei;

porumb în valoare de 10.000 lei;

valoare de 3.000 lei;

de 6.000 lei;

în valoare de 2.000 lei;

în valoare de 2.000 lei;

valoare de 35.000 lei (1.500 euro/capăt);

în valoare de 15.000 lei (2.500 lei/capăt)

în valoare de 16.000 lei (800 lei/capăt)

valoare de 10.000 lei (200 lei/capăt)

3

în valoare de 1.000 lei

2 bucăți, în valoare de 100 lei

1000 I, 1 bucată, în valoare de 400 lei

mobilate, în valoare de 5.000 lei

gospodărie, cântar, scări, în valoare de 2.000 lei

după 47 ha, grâu, orz, porumb, legume, în valoare de 100.000 lei, echivalent în

lei. TOTAL: 385.500 lei

În data de 20

decembrie 1955, când familiei D. i s-au ridicat restricțiile, respectiv

domiciliul forțat, data la care s-au reîntors in comuna Cenadul întreaga avere

mobiliara indicată mai sus nu s-a regăsit în casa lor și nu cunoșteau ce s-a

întâmplat cu ea.

Pământul familiei

fusese confiscat, însa, după revoluție l-au redobândit în baza Legii nr.

18/1991.

Reclamantele au

arătat ca ulterior întoarcerii, întreaga familie trăia într-o sărăcie severă

întrucât părinții își găseau cu greu loc de munca, fiind dintre cei care erau

considerați dușmani al poporului.

Copiii celor

deportați au fost marginalizați și stigmatizați in mod repetat întrucât făceau

parte dintr-o familie de dușmani al poporului.

Atât reclamanta

R.L.E., cât și sora sa C.D.O., au trăit toata viata cu teama de nu pierde

locurile de muncă, chiar și după Revoluția din 1990 au avut probleme cu unii

dintre șefi, fiindu-le reamintit că fac parte dintr-o familie ale căror origini

nu sunt sănătoase.

Reclamantele au

arătat că la data formulării prezentei acțiuni, bunicii D.G. și D.E., părinții

D.G. și D.V., și unchiul lor D.S. sunt decedați, motiv pentru care daunele

morale în cuantum de 300.000 euro, le-au solicitat atât în calitate de

moștenitoare, cât și în nume propriu.

D.G.F.P. Timiș în

reprezentarea M.F.P. pentru pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare,

invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, în ceea

ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru

antecesorii familiei, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, în ceea ce privește

daunele morale, a solicitat respingerea cererii.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 1317/ PI din 25

mai 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de

pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș.

A respins acțiunea

formulată de reclamantele C.D.O. și R.L.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Timiș a reținut că din adresa depusă la dosar, a rezultat că

bunicii, părinții și unchiul reclamantelor C.D.O. și R.L.E. au fost deportați

în perioada 1951-1955, fiind luați din localitatea de domiciliu și duși în

Bărăgan.

Din dispozițiile

legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane

decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada

comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a

instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe

aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori.

Astfel, excepția

lipsei calității procesuale active invocată de pârât a fost respinsă în baza

art. 137 C. proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cu toate acestea,

acțiunea formulată pentru repararea prejudiciului produs unchiului

reclamantelor nu este întemeiată, întrucât dispozițiile legii speciale acordă

dreptul la acțiune doar soțului și descendenților până la gradul al doilea, iar

nu și rudelor colaterale, reclamantele fiind nepoate în raport cu autorul

menționat, D.S.

Din dispozițiile

aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe

categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând

acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp

ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile

celor două măsuri.

Prin urmare, întrucât

despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul

condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele

admiterii petitului respectiv.

În ce privește

daunele materiale solicitate, din actele depuse de reclamante rezultă că ele se

referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar din dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în

vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de

reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic.

Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul anterior menționat

condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor

în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, în baza

art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele R.L.E. și C.D.O., solicitând completarea

probatoriului, admiterea apelului, anularea deciziei civile atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru soluționarea petitului

privind daunele materiale.

În motivare,

reclamantele au arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și

nelegală, întrucât în legătură cu respingerea petitului privind daunele

materiale au învederat că prin acțiunea introductivă au solicitat acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în urma aplicării

măsurii administrative de deportare, bunuri care au rămas la locul lor de

domiciliu, iar în anul 1955 când li s–au ridicat restricțiile domiciliare și

s-au întors în Banat nu s-au putut reinstala la casa lor, bunurile fiind

confiscate sau sustrase în perioada deportării.

Astfel, reclamantele

au arătat că în ambele cauze culpa dispariției bunurilor lor aparține Statului

Român, care a ridicat familia lor de la domiciliu în mod intempestiv și cu

forța armată, fără să le dea posibilitatea să ia măsuri de vânzare sau de

conservare, iar ulterior nu a asigurat custodia și paza lor.

Pârâtul Statul Român

reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea apelului declarat de reclamante și pe fond, respingerea

cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel

Timișoara, prin decizia civilă nr. 463/ A din 3 martie 2011, a admis apelul

declarat de reclamante și a desființat sentința civilă apelată cu trimiterea

cauzei spre rejudecarea petitului privind daunele materiale.

Curtea a reținut că

potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin.

(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005.

Din economia textului

sus-citat, a apreciat Curtea,rezultă că se face distincție între bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii

administrative”, cum este cazul celor din speța de față.

Astfel, dacă în cazul

confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în

privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în

hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii

administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece

confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a

realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Având în vedere că

prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care

au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter

politic, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul

reclamantelor, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul Timiș pentru petitul daunelor materiale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Timiș.

O primă critică

vizează faptul că instanța de apel nu a analizat situația despăgubirilor

materiale solicitate, raportat la prevederile clare și nesusceptibile de

interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Pârâtul

susține că legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor

materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere

de retrocedare a bunurilor imobile, întrucât numai la această categorie de

bunuri se referă legile reparatorii în discuție. Altfel spus, în identificarea bunurilor

ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat

deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare instanțele trebuie

să se călăuzească după dispozițiile art. 2 în corelație cu art. 6 din Legea nr.

10/2001, respectiv bunuri imobile, sub rezerva îndeplinirii și a cerințelor

privind confiscarea lor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurilor

administrative abuzive și să nu se fi primit deja măsuri reparatorii sau prin

echivalent.

A mai arătat că nu poate

fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un

nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.

O altă critică formulată

a vizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, sub un dublu aspect, atât al constituționalității

sale cât și al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constatată următoarele:

Critica privind

declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu soluția pronunțată

de instanța de apel.

În limitele în care

curtea de apel s-a pronunțat, pârâtul putea formula critici numai cu privire la

dezlegarea dată pe aspectul obligării la plata contravalorii bunurilor mobile

confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, întrucât

tribunalul nu le-a recunoscut reclamantelor pretențiile referitoare la daunele

morale. Astfel, criticile sale privind efectele, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea temeiului juridic

al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu au legătură cu argumentele deciziei recurate și, din acest

motiv, nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Critica vizând

despăgubirile materiale este însă fondată urmând a se admite recursul pentru

cele ce succed:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român

prin M.F.P. la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea

bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la

care au fost supuse împreună cu familia, bunuri care nu le-au fost retrocedate

până în prezent, respectiv contravaloarea utilajelor agricole (tractor, plug,

cositoare, semănătoare pentru grâu și porumb, grape, remorci, căruță, trăsură),

animale domestice (6 cai, 8 vaci, 20 porci, 50 oi), rezervor de 1000 l

motorină, 2 butoaie motorină, 3 m

3

scândură, mobilier, obiecte de

gospodărie, precum și recoltele de grâu, orz, porumb de pe 47 ha.

Au arătat că în baza

legilor fondului funciar au reușit să recupereze doar terenul ce le-a

aparținut.

Acest petit a fost

întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care

reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

Din condiția impusă

de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație

menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de

legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005.

În domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată

prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile

prin natură), utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile

prin destinație), astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din

actul normativ menționat.

Or, în cauză,

bunurile menționate de reclamant sunt bunuri mobile care, dată fiind natura

lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile

prin destinație, care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole)

pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deși a urmat procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obținut restituirea acestora în natură

sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În concluzie, în

sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu intră

orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, ci

doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod

greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii

privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care

reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Pentru aceste motive,

în temeiul art. 312 alin. (1) – (3), cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

M.F.P. și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței primei instanțe.

Înalta Curte

constatând, pe de o parte că măsura dispusă de Curtea de Apel de desființare a

hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat

numai pretențiile reclamantelor legate de plata echivalentului bănesc al

bunurilor confiscate, iar, pe de altă parte, că dezlegarea dată de instanța de

fond în soluționarea cererii de obligare la plata daunelor morale nu a făcut

obiect de critică în calea de atac a părții care ar fi avut interes în acest

sens, va dispune respingerea, ca nefondat, al apelului reclamantelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș

împotriva deciziei nr. 463/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Modifică decizia

recurată.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantele C.D.O. și R.L.E. împotriva sentinței

civile nr. 1317 din 25 mai 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.