Decizia nr. 2187/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă

Tractor achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare în data de 21 ianuarie 1944 valoarea de achiziție 40.000 lei, după prețuirea lor 50.000 lei. În măsura în care valoarea de achiziție nu se va putea actualiza solicită contravaloarea unui tractor nou;

Plug în valoare de 8.000 lei;

Cositoare de grâu în valoare de 10.000 lei;

Semănătoare pentru grâu în valoare de 10.000 lei;

Semănătoare pentru porumb în valoare de 10.000 lei;

Grape cu colt în valoare de 3.000 lei;

Remorci în valoare de 6.000 lei;

Căruța pentru cai în valoare de 2.000 lei;

Trăsura pentru cai în valoare de 2.000 lei;

Cai, 6 capete, în valoare de 35.000 lei (1.500 euro/capăt);

Vaci, 8 capete, în valoare de 15.000 lei (2.500 lei/capăt)

Porci, 20 capete, în valoare de 16.000 lei (800 lei/capăt)

Oi, 50 capete, în valoare de 10.000 lei (200 lei/capăt)

Scânduri, 3 m 3 în valoare de 1.000 lei

Butoaie motorina, 2 bucăți, în valoare de 100 lei

Rezervor motorina 1000 I, 1 bucată, în valoare de 400 lei 17. 3 camere mobilate, în valoare de 5.000 lei

Obiecte de gospodărie, cântar, scări, în valoare de 2.000 lei

Recolta în câmp după 47 ha, grâu, orz, porumb, legume, în valoare de 100.000 lei, echivalent în lei. TOTAL: 385.500 lei În data de 20 decembrie 1955, când familiei D. i s-au ridicat restricțiile, respectiv domiciliul forțat, data la care s-au reîntors in comuna Cenadul întreaga avere mobiliara indicată mai sus nu s-a regăsit în casa lor și nu cunoșteau ce s-a întâmplat cu ea. Pământul familiei fusese confiscat, însa, după revoluție l-au redobândit în baza Legii nr. 18/1991. Reclamantele au arătat ca ulterior întoarcerii, întreaga familie trăia într-o sărăcie severă întrucât părinții își găseau cu greu loc de munca, fiind dintre cei care erau considerați dușmani al poporului. Copiii celor deportați au fost marginalizați și stigmatizați in mod repetat întrucât făceau parte dintr-o familie de dușmani al poporului. Atât reclamanta R.L.E., cât și sora sa C.D.O., au trăit toata viata cu teama de nu pierde locurile de muncă, chiar și după Revoluția din 1990 au avut probleme cu unii dintre șefi, fiindu-le reamintit că fac parte dintr-o familie ale căror origini nu sunt sănătoase. Reclamantele au arătat că la data formulării prezentei acțiuni, bunicii D.G. și D.E., părinții D.G. și D.V., și unchiul lor D.S. sunt decedați, motiv pentru care daunele morale în cuantum de 300.000 euro, le-au solicitat atât în calitate de moștenitoare, cât și în nume propriu. D.G.F.P. Timiș în reprezentarea M.F.P. pentru pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, în ceea ce privește daunele morale, a solicitat respingerea cererii. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 1317/ PI din 25 mai 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș. A respins acțiunea formulată de reclamantele C.D.O. și R.L.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că din adresa depusă la dosar, a rezultat că bunicii, părinții și unchiul reclamantelor C.D.O. și R.L.E. au fost deportați în perioada 1951-1955, fiind luați din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan. Din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori. Astfel, excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât a fost respinsă în baza art. 137 C. proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Cu toate acestea, acțiunea formulată pentru repararea prejudiciului produs unchiului reclamantelor nu este întemeiată, întrucât dispozițiile legii speciale acordă dreptul la acțiune doar soțului și descendenților până la gradul al doilea, iar nu și rudelor colaterale, reclamantele fiind nepoate în raport cu autorul menționat, D.S. Din dispozițiile aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii petitului respectiv. În ce privește daunele materiale solicitate, din actele depuse de reclamante rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul anterior menționat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv. Prin urmare, în baza art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele R.L.E. și C.D.O., solicitând completarea probatoriului, admiterea apelului, anularea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru soluționarea petitului privind daunele materiale. În motivare, reclamantele au arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât în legătură cu respingerea petitului privind daunele materiale au învederat că prin acțiunea introductivă au solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în urma aplicării măsurii administrative de deportare, bunuri care au rămas la locul lor de domiciliu, iar în anul 1955 când li s–au ridicat restricțiile domiciliare și s-au întors în Banat nu s-au putut reinstala la casa lor, bunurile fiind confiscate sau sustrase în perioada deportării. Astfel, reclamantele au arătat că în ambele cauze culpa dispariției bunurilor lor aparține Statului Român, care a ridicat familia lor de la domiciliu în mod intempestiv și cu forța armată, fără să le dea posibilitatea să ia măsuri de vânzare sau de conservare, iar ulterior nu a asigurat custodia și paza lor. Pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamante și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 463/ A din 3 martie 2011, a admis apelul declarat de reclamante și a desființat sentința civilă apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind daunele materiale. Curtea a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Din economia textului sus-citat, a apreciat Curtea,rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față. Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens. Având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantelor, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș pentru petitul daunelor materiale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș. O primă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat situația despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Pârâtul susține că legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile, întrucât numai la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare instanțele trebuie să se călăuzească după dispozițiile art. 2 în corelație cu art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv bunuri imobile, sub rezerva îndeplinirii și a cerințelor privind confiscarea lor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi primit deja măsuri reparatorii sau prin echivalent. A mai arătat că nu poate fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. O altă critică formulată a vizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sub un dublu aspect, atât al constituționalității sale cât și al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constatată următoarele: Critica privind declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu soluția pronunțată de instanța de apel. În limitele în care curtea de apel s-a pronunțat, pârâtul putea formula critici numai cu privire la dezlegarea dată pe aspectul obligării la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, întrucât tribunalul nu le-a recunoscut reclamantelor pretențiile referitoare la daunele morale. Astfel, criticile sale privind efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au legătură cu argumentele deciziei recurate și, din acest motiv, nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Critica vizând despăgubirile materiale este însă fondată urmând a se admite recursul pentru cele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuse împreună cu familia, bunuri care nu le-au fost retrocedate până în prezent, respectiv contravaloarea utilajelor agricole (tractor, plug, cositoare, semănătoare pentru grâu și porumb, grape, remorci, căruță, trăsură), animale domestice (6 cai, 8 vaci, 20 porci, 50 oi), rezervor de 1000 l motorină, 2 butoaie motorină, 3 m 3 scândură, mobilier, obiecte de gospodărie, precum și recoltele de grâu, orz, porumb de pe 47 ha. Au arătat că în baza legilor fondului funciar au reușit să recupereze doar terenul ce le-a aparținut. Acest petit a fost întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat. Or, în cauză, bunurile menționate de reclamant sunt bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație, care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole) pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deși a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate. În concluzie, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, ci doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în mod greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri. Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3), cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței primei instanțe. Înalta Curte constatând, pe de o parte că măsura dispusă de Curtea de Apel de desființare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretențiile reclamantelor legate de plata echivalentului bănesc al bunurilor confiscate, iar, pe de altă parte, că dezlegarea dată de instanța de fond în soluționarea cererii de obligare la plata daunelor morale nu a făcut obiect de critică în calea de atac a părții care ar fi avut interes în acest sens, va dispune respingerea, ca nefondat, al apelului reclamantelor.