ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2759/2011

Asupra

recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 227/CA din 11

octombrie 2010 a Curții de Apel Iași

a

fost respinsă excepția de necompetență materială a instanței.

Instanța a admis excepția de

prescripție a dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea

reclamantei SC R. SA Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

București.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că

prin

cererea introductivă, reclamanta SC R. SA Bârlad a chemat în judecată

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) București și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru a fi obligați la plata

despăgubirilor constând în valoarea de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren

situat în Bârlad, județul Vaslui, pentru prejudiciul ce i-a fost creat de

anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993, prin Decizia

I.C.C.J. 2827 din 31 mai 2007, secția de contencios administrativ, valoarea

fiind estimată la suma de 5.500.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A.V.A.S. prin întâmpinare

a invocat excepțiile de necompetență

materială a instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel,

de netimbrare a acțiunii și respectiv de inadmisibilitate a cererii

reclamantei.

Curtea, raportat prevederilor art. 158

C. proc. civ., a procedat la verificarea prioritară a competenței sale

materiale, raportat la obiectul acțiunii, reținând că în prezentul litigiu

reclamanta, ca titulară a unui drept de proprietate asupra unui imobil - teren,

conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor M03 nr. 0596/1993 și care a fost anulat parțial în controlul de

legalitate demarat de un terț de instanța de contencios administrativ, a

inițiat acțiunea de față cu scopul de a primi despăgubiri pentru evicțiunea

produsă de anularea parțială a titlului său de proprietate, în condițiile

dreptului comun - art. 1337 și art. 1348 C. civ.

Instanța de fond a reținut că în

dosarul nr. 503/405/2006, Înalta Curte a dispus, odată cu anularea parțială

certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu, în

contradictoriu cu emitentul Ministerul Industriilor, și în sensul admiterii

cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., pentru ca „hotărârea să-i fie

opozabilă".

A reținut instanța că în speță își

găsesc incidența dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ,

care prevăd la alin. (1) „Când persoana vătămată a cerut anularea actului

administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de

prescripție pentru cererea în dispozitiv curge de la data

la care aceasta a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei", termen ce

este de 1 an, conform art. 11

alin. (2) din lege.

Instanța a constatat, sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei, că acțiunea este supusă normelor

din legea contenciosului sub aspectul procedurii de judecată și a taxelor de

timbru, motiv pentru care excepția lipsei competenței materiale a instanței de

contencios administrativ a fost respinsă.

S-a reținut că în dosarul 503/405/2006

al Î.C.C.J., SC R. SA Bârlad a deținut calitatea de „reclamantă" în

cererea sa de chemare în garanție a A.V.A.S., cerere ce i-a fost admisă prin

decizia nr. 2827/2007, fiindu-i recunoscută așadar vocația la formularea unei

acțiuni separate în despăgubiri la instanța de contencios administrativ, în

condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere anularea parțială a

actului administrativ emis în favoarea sa de pârâta MEC, admisă de instanța de

contencios administrativ.

Instanța sesizată cu acțiunea

introductivă a reținut că reclamanta SC R. SA a formulat procedura prealabilă

în mai 2010, iar acțiunea de față a fost înregistrată la 28 mai 2010, cu

raportare la termenul general de prescripție de 3 ani, ce nu se regăsește însă

în prevederile speciale din materia contenciosului administrativ, de care

reclamanta înțelege să beneficieze conform petitului din cererea introductivă.

Instanța a reținut că reclamanta tinde

la combinarea a două căi procedurale - cea de drept comercial, ca drept

material în cererea de evicțiune, cu cea de drept administrativ, decurgând din

litigiul de contencios administrativ ce a declanșat evicțiunea de față -, însă

instanța a concluzionat că, raportat la principiul ,,

Electa una via non

datur recursus ad alteram

", reclamanta are obligația să aleagă doar

una dintre căile procesuale posibile în atingerea scopului propus prin acțiunea

sa.

Așa fiind, instanța de fond a

constatat că a fost legal investită cu soluționarea prezentei cauze și făcând

aplicarea dispozițiilor legii speciale sub aspect procedural invocate însăși de

reclamantă, respectiv a Legii 554/2004, a constatat că acțiunea de față este

prescrisă, fiind formulată cu depășirea termenului special de 1 an, calculat de

la data la care reclamanta a cunoscut că este îndreptățită la despăgubiri,

respectiv de la data pronunțării deciziei Î.C.C.J. nr. 2827/2007.

Instanța de fond a reținut că, în

raport de prevederile speciale din materia contenciosului administrativ,

cererea de despăgubiri formulată de reclamantă a fost corect timbrată cu suma

de 40 lei taxă judiciară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond.

Recurenta a solicitat admiterea

recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței instanței de

fond, indicând ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 20 din

Legea contenciosului administrativ și art. 304 din C. proc. civ.

Recurenta a precizat că obiectul

litigiului dedus judecății privește plata despăgubirilor constând în valoarea

bănească de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren, reprezentând prejudiciul

creat societății recurente prin anularea parțială a Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993

prin decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Recurenta a precizat că acțiunea

introductivă privește atragerea răspunderii asociatului aportant pentru

evicțiune, în temeiul art. 1503 alin. (2) C. civ., iar raportul juridic

izvorăște separat din acea convenție de aport sau

ajust prin care asociatul transmite în patrimoniului societății un

teren, arătând că

prin anularea actului de proprietate acționarul

aportant al bunului imobil evins trebuie să răspundă pentru evicțiune față de

SC R. SA Bârlad.

Recurenta a arătat că A.V.A.S. este o

autoritate publică de nivel central, așa cum prevăd dispozițiile actului normativ

de înființare, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, iar atragerea răspunderii pentru

evicțiune a unei autorități publice centrale nu se poate realiza decât în

condițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Recurenta a criticat motivarea

excepțiilor soluționate de instanța de fond, arătând că în mod greșit s-a

reținut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât acest

articol nu califică un litigiu ca fiind în materia contenciosului

administrativ, ci este un articol pur teoretic, care ar fi aplicabil dacă s-ar

stabili în prealabil că litigiul este de competența contenciosului

administrativ. S-a susținut că norma de drept

invocată nu este aplicabilă situației

de fapt și de drept dedusă

judecății.

De asemenea, recurenta a criticat și

reținerea principiului

electa una via non datur recursus ad alteram

, arătând

că acest principiu a fost interpretat greșit de instanță, întrucât acest

principiu presupune faptul că în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se

recunoaște posibilitatea de a opta pentru sesizarea uneia dintre cele două

instanțe deopotrivă competente să soluționeze cererea reclamantului, nu și

dreptul de a se adresa amândurora. S-a precizat că principiul invocat de

instanță este aplicabil la acțiunea civilă în despăgubiri a persoanei vătămate

prin infracțiune.

S-a arătat că cererea introductivă nu

este susceptibilă de soluționare pe căi procedurale alternative, nefiind vorba

de drept public și drept privat, ci suntem în sfera dreptului privat, în care

dreptul civil este dreptul comun.

Recurenta a criticat și soluționarea

excepției de prescripție invocată în cauză, arătând că în acest caz termenul de

prescripție pentru dreptul material privind repararea prejudiciului, ca urmare

a atragerii răspunderii pentru evicțiune este de 3 ani de zile și curge de la

data producerii evicțiunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs în

raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Ia Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond,

pentru considerentele ce urmează.

In conformitate cu dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cauzei privește plata

despăgubirilor estimate provizoriu la suma de 5.500.000 lei, constând în

valoarea bănească de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren, reprezentând

prejudiciul creat societății recurente, prin anularea parțială a Certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596

din 2 noiembrie 1993, prin decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Or, din această perspectivă scopul

urmărit de reclamant, prin promovarea acțiunii introductive, este acela de a

atrage răspunderea pentru evicțiune a pârâților, ca urmare a convenției de

aport sau ajust prin care asociatul a transmis în patrimoniului societății un

teren, iar, prin anularea actului de proprietate acționarul aportant al bunului

imobil evins trebuie să răspundă pentru evicțiune față de SC R. SA Bârlad.

Având în vedere aceste considerente și

văzând scopul general urmărit de reclamantă, Înalta Curte a constatat că în

cauză a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor referitoare la

competența de soluționare a cauzei, întrucât în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 2 coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ.

și văzând faptul că reședința județului în care își are sediul reclamanta este

localitatea Vaslui, cauza va fi trimisă la Tribunalul Vaslui spre competentă

soluționare.

Înalta Curte reține că acțiunea ce

privește plata despăgubirilor pentru evicțiune are caracterul unei acțiuni

personale patrimoniale și urmează a fi soluționată în raport de prevederile

legale specifice acestor acțiuni, competența de soluționare revenind instanței

în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea

atacată și va trimite cauza Tribunalului Vaslui spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de SC R. SA

Bârlad împotriva sentinței nr. 227/CA din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza la Tribunalul Vaslui spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 mai 2011.