ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2759/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 227/CA din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași a fost respinsă excepția de necompetență materială a instanței. Instanța a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei SC R. SA Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă, reclamanta SC R. SA Bârlad a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru a fi obligați la plata despăgubirilor constând în valoarea de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren situat în Bârlad, județul Vaslui, pentru prejudiciul ce i-a fost creat de anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993, prin Decizia I.C.C.J. 2827 din 31 mai 2007, secția de contencios administrativ, valoarea fiind estimată la suma de 5.500.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A.V.A.S. prin întâmpinare a invocat excepțiile de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel, de netimbrare a acțiunii și respectiv de inadmisibilitate a cererii reclamantei. Curtea, raportat prevederilor art. 158 C. proc. civ., a procedat la verificarea prioritară a competenței sale materiale, raportat la obiectul acțiunii, reținând că în prezentul litigiu reclamanta, ca titulară a unui drept de proprietate asupra unui imobil - teren, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor M03 nr. 0596/1993 și care a fost anulat parțial în controlul de legalitate demarat de un terț de instanța de contencios administrativ, a inițiat acțiunea de față cu scopul de a primi despăgubiri pentru evicțiunea produsă de anularea parțială a titlului său de proprietate, în condițiile dreptului comun - art. 1337 și art. 1348 C. civ.

Instanța de fond a reținut că în dosarul nr. 503/405/2006, Înalta Curte a dispus, odată cu anularea parțială certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu, în contradictoriu cu emitentul Ministerul Industriilor, și în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., pentru ca „hotărârea să-i fie opozabilă". A reținut instanța că în speță își găsesc incidența dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care prevăd la alin. (1) „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea în dispozitiv curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", termen ce este de 1 an, conform art. 11 alin. (2) din lege.

Instanța a constatat, sub aspectul competenței materiale de soluționare a cauzei, că acțiunea este supusă normelor din legea contenciosului sub aspectul procedurii de judecată și a taxelor de timbru, motiv pentru care excepția lipsei competenței materiale a instanței de contencios administrativ a fost respinsă. S-a reținut că în dosarul 503/405/2006 al Î.C.C.J., SC R. SA Bârlad a deținut calitatea de „reclamantă" în cererea sa de chemare în garanție a A.V.A.S., cerere ce i-a fost admisă prin decizia nr. 2827/2007, fiindu-i recunoscută așadar vocația la formularea unei acțiuni separate în despăgubiri la instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere anularea parțială a actului administrativ emis în favoarea sa de pârâta MEC, admisă de instanța de contencios administrativ.

Instanța sesizată cu acțiunea introductivă a reținut că reclamanta SC R. SA a formulat procedura prealabilă în mai 2010, iar acțiunea de față a fost înregistrată la 28 mai 2010, cu raportare la termenul general de prescripție de 3 ani, ce nu se regăsește însă în prevederile speciale din materia contenciosului administrativ, de care reclamanta înțelege să beneficieze conform petitului din cererea introductivă. Instanța a reținut că reclamanta tinde la combinarea a două căi procedurale - cea de drept comercial, ca drept material în cererea de evicțiune, cu cea de drept administrativ, decurgând din litigiul de contencios administrativ ce a declanșat evicțiunea de față -, însă instanța a concluzionat că, raportat la principiul ,, Electa una via non datur recursus ad alteram ", reclamanta are obligația să aleagă doar una dintre căile procesuale posibile în atingerea scopului propus prin acțiunea sa.

Așa fiind, instanța de fond a constatat că a fost legal investită cu soluționarea prezentei cauze și făcând aplicarea dispozițiilor legii speciale sub aspect procedural invocate însăși de reclamantă, respectiv a Legii 554/2004, a constatat că acțiunea de față este prescrisă, fiind formulată cu depășirea termenului special de 1 an, calculat de la data la care reclamanta a cunoscut că este îndreptățită la despăgubiri, respectiv de la data pronunțării deciziei Î.C.C.J. nr. 2827/2007. Instanța de fond a reținut că, în raport de prevederile speciale din materia contenciosului administrativ, cererea de despăgubiri formulată de reclamantă a fost corect timbrată cu suma de 40 lei taxă judiciară. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond.

Recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței instanței de fond, indicând ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ și art. 304 din C. proc. civ. Recurenta a precizat că obiectul litigiului dedus judecății privește plata despăgubirilor constând în valoarea bănească de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren, reprezentând prejudiciul creat societății recurente prin anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993 prin decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Recurenta a precizat că acțiunea introductivă privește atragerea răspunderii asociatului aportant pentru evicțiune, în temeiul art. 1503 alin. (2) C. civ., iar raportul juridic izvorăște separat din acea convenție de aport sau ajust prin care asociatul transmite în patrimoniului societății un teren, arătând că prin anularea actului de proprietate acționarul aportant al bunului imobil evins trebuie să răspundă pentru evicțiune față de SC R. SA Bârlad. Recurenta a arătat că A.V.A.S. este o autoritate publică de nivel central, așa cum prevăd dispozițiile actului normativ de înființare, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, iar atragerea răspunderii pentru evicțiune a unei autorități publice centrale nu se poate realiza decât în condițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Recurenta a criticat motivarea excepțiilor soluționate de instanța de fond, arătând că în mod greșit s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât acest articol nu califică un litigiu ca fiind în materia contenciosului administrativ, ci este un articol pur teoretic, care ar fi aplicabil dacă s-ar stabili în prealabil că litigiul este de competența contenciosului administrativ. S-a susținut că norma de drept invocată nu este aplicabilă situației de fapt și de drept dedusă judecății. De asemenea, recurenta a criticat și reținerea principiului electa una via non datur recursus ad alteram , arătând că acest principiu a fost interpretat greșit de instanță, întrucât acest principiu presupune faptul că în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru sesizarea uneia dintre cele două instanțe deopotrivă competente să soluționeze cererea reclamantului, nu și dreptul de a se adresa amândurora.

S-a precizat că principiul invocat de instanță este aplicabil la acțiunea civilă în despăgubiri a persoanei vătămate prin infracțiune. S-a arătat că cererea introductivă nu este susceptibilă de soluționare pe căi procedurale alternative, nefiind vorba de drept public și drept privat, ci suntem în sfera dreptului privat, în care dreptul civil este dreptul comun. Recurenta a criticat și soluționarea excepției de prescripție invocată în cauză, arătând că în acest caz termenul de prescripție pentru dreptul material privind repararea prejudiciului, ca urmare a atragerii răspunderii pentru evicțiune este de 3 ani de zile și curge de la data producerii evicțiunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Ia Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, pentru considerentele ce urmează. In conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., întrucât hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cauzei privește plata despăgubirilor estimate provizoriu la suma de 5.500.000 lei, constând în valoarea bănească de înlocuire a suprafeței de 11 ha teren, reprezentând prejudiciul creat societății recurente, prin anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993, prin decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Or, din această perspectivă scopul urmărit de reclamant, prin promovarea acțiunii introductive, este acela de a atrage răspunderea pentru evicțiune a pârâților, ca urmare a convenției de aport sau ajust prin care asociatul a transmis în patrimoniului societății un teren, iar, prin anularea actului de proprietate acționarul aportant al bunului imobil evins trebuie să răspundă pentru evicțiune față de SC R. SA Bârlad. Având în vedere aceste considerente și văzând scopul general urmărit de reclamantă, Înalta Curte a constatat că în cauză a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor referitoare la competența de soluționare a cauzei, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc.

civ. și văzând faptul că reședința județului în care își are sediul reclamanta este localitatea Vaslui, cauza va fi trimisă la Tribunalul Vaslui spre competentă soluționare. Înalta Curte reține că acțiunea ce privește plata despăgubirilor pentru evicțiune are caracterul unei acțiuni personale patrimoniale și urmează a fi soluționată în raport de prevederile legale specifice acestor acțiuni, competența de soluționare revenind instanței în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza Tribunalului Vaslui spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de SC R. SA Bârlad împotriva sentinței nr. 227/CA din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la Tribunalul Vaslui spre competentă soluționare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2011.