ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5825/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanții C.I. și C.C. au chemat în judecată pârâta Primăria Bârlad

și Consiliul Local Bârlad, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre să țină

loc de act autentic de schimb, constatându-se că sunt proprietari a două

imobile – 400 m.p. și 840 m.p. (real 863,3 mp) situate oraș Bârlad, și suma de

25 milioane lei sultă, conform înțelegerii consemnate în convenția din 20

ianuarie 1998 de modificare a convenției 8561 din 19 iunie 1997.

Prin sentința civilă

1539 din 22 mai 2009 Judecătoria Bârlad, a respins cererea de intervenție formulată

de F.A. în contradictoriu cu C.I., Primăria Bârlad și Consiliul Local Bârlad pentru

constatarea nulității absolute a convenției nr. 1198 din 20 ianuarie 1998, și a

declinat competența de soluționare a cererii de intervenție formulată de SC

C.S. SA, pentru constatarea nulității absolute a hotărârii nr. 25 din 02

decembrie 1997 a Consiliului Județean Vaslui și a convenției nr. 20329 din 28

noiembrie 1997 în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentința civilă nr.

342/ CA din 8 noiembrie 2010, Tribunalul Vaslui, a admis excepția necompetenței

materiale de soluționare a cererii formulată de către reclamanta SC C.S. SA în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Vaslui, Primăria mun. Bârlad, și C.I.

și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Iași.

În fața Curții de

Apel Iași, pârâtul Consiliul Județean Vaslui a depus întâmpinare prin care a

invocat excepția inadmisibilității cererii de intervenție și excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, întrucât hotărârea nr. 25/1997 a fost emisă

de Comisia constituită conform Legii 33/1994 privind exproprierea pentru

utilitatea publică, iar convenția 20239 din 28 noiembrie 1997 a fost emisă de

Primăria Bârlad.

Prin întâmpinare,

pârâta Primăria Municipiului Bârlad a invocat excepția inadmisibilității

cererii, întrucât intervenienta nu a formulat procedura prealabilă prevăzută de

art. 7 din Legea contenciosului administrativ, precum și lipsa de interes a

cererii.

Prin Sentința nr. 86

din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Iași, a admis excepția de

inadmisibilitate și a respins cererea de intervenție formulată de SC C.S. SA

Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul

Județean Vaslui și C.M., în nume propriu și în calitate de procurist pentru

fiul său, C.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență, că excepția

inadmisibilității cererii de intervenție formulată este fondată, având în

vedere că în cauză, nici una condițiile prevăzute de art. 49 C. proc. civ. nu

este îndeplinită, întrucât acțiunea civilă promovată de reclamanți avea ca

obiect constatarea unui drept de proprietate decurgând dintr-o convenție din 20

ianuarie 1998, de modificare a convenției 8561 din 19 iunie 1997, la judecarea

căreia aceștia au renunțat anterior prin sentința civilă 1539 din 22 mai 2009 a

Judecătoriei Bârlad.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că obiectul inițial al cererii de intervenție

formulat la 11 decembrie 2007 privește alte convenții decât cele invocate în

cuprinsul acțiunii principale de reclamanți, respectiv convenția 20329 din 28

noiembrie 1997 și Hotărârea 25 din 2 decembrie 1997, ce a fost emisă de un terț

față de litigiul în care intervenea, respectiv de Comisia instituită conform

Legii 33/1994 în cadrul Consiliului Județean Vaslui, de unde rezultă că această

cerere de intervenție se caracterizează ca o cerere absolut distinctă și

independentă de acțiunea civilă a reclamanților C.I. și M.

Curtea de apel, a mai

reținut că prin sentința civilă 342/CA/2010, cât și prin sentința civilă

359/CA/2010 conexate în prezentul dosar, Tribunalul Vaslui, a procedat la

stabilirea competenței materiale a Curții de Apel, doar în considerarea

dispozițiilor art. 20 din Legea 33/1994, considerându-se investită cu o cerere

de intervenție doar privitoare la Convenția 20329/1997 încheiată în procedura

exproprierii și a Hotărârii 25/1997, celelalte solicitări intrând în competența

instanțelor de drept comun.

Totodată, prima

instanță a reținut că necompetența Judecătoriei Bârlad în soluționarea cererii

de intervenție formulată de SC C.S. SA Bârlad, este urmarea tocmai a

neîndeplinirii de intervenientă a condiției de admisibilitate a acestei cereri,

prin prisma conexității ce ar fi trebuit să existe între acțiunea civilă în

constatare promovată de reclamanți, și obiectul intervenției, ce se constituie

în constatarea nulității absolute a unor acte administrative străine de

obiectul acțiunii reclamanților.

Concluzionând,

instanța de fond a apreciat că și dacă s-ar trece peste aceste aspecte, de

natură a conduce la inadmisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu

în cauză, în ipoteza în care această cerere ar fi tratată ca având caracter de

sine stătător, atunci intervenienta ar fi trebuit să procedeze la sesizarea

organelor administrative pârâte – Primăria Bârlad și Consiliul județean Bârlad,

- cu o procedură prealabilă anterior sesizării instanței de contencios

administrativ, conform art. 7 din Legea 554/2004, iar în cauză SC C.S. SA nu a

făcut dovada respectării acestei condiții de admisibilitate a cererii sale.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs SC C.S. SA

Bârlad, susținând în esență următoarele critici:

Prin D.C. 86 din 28

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în dosarul 8401/45/2010, a

fost admisă excepția de inadmisibilitate, invocată din oficiu de instanță cu

privire la cererea de intervenție formulată de SC C.S. SA Bârlad, în

contradictoriu cu pârâtele Consiliul Județean Vaslui și Primăria Bârlad, cerere

care a fost respinsă ca o consecință a admiterii excepției de inadmisibilitate.

Împotriva acestei

hotărâri, intervenienta SC C.S. SA a declarat recurs deoarece o consideră

neîntemeiată și nelegală.

Astfel, în cuprinsul

hotărârii se menționează caracterul incidental al cererii de intervenție,

concluzionându-se că această cerere nu îndeplinește condițiile de

admisibilitate.

Cu privire la

admisibilitatea în principiu a cererii, aceasta a fost admisă în principiu de

Judecătoria Bârlad, și pe această bază cererea a ajuns spre soluționare la

Curtea de Apel Iași.

Mai mult de atât,

odată admisă în principiu se impunea judecarea pe fond a cererii de intervenție

care era în strânsă legătură cu acțiunea principală formulată de C.I. în

contradictoriu cu C.M.

Nulitatea actelor

invocate de noi prin cererea de intervenție, respectiv convenția 20329 din 28

noiembrie 1997 și Hotărârea 25 din 02 decembrie 1997, au legătură directă cu

Titlul de proprietate pe care urma să-l obțină în urma obținerii unei hotărâri

favorabile în cererea principală.

Se reține în mod

eronat că, prin precizările formulate la cererea de intervenție s-a solicitat

„anularea unor documentații contabile”, deși, s-a solicitat ca, în urma

constatării nulității celor două convenții - acte emise de Consiliul Județean

Vaslui, sa se dispună și anularea tuturor actelor subsecvente inclusiv a

documentațiilor cadastrale, care au stat la baza transferului de proprietate

asupra terenului în litigiu, în baza documentelor obținute în mod fraudulos.

Se mai susține că nu s-a

făcut dovada proprietății asupra terenului în litigiu, invocându-se inexistența

S.C. 4128/1994 pronunțată în dosarul 4187/1994, hotărâre care oricum nu vizează

fondul cauzei și terenul în litigiu.

Motivele de recurs

invocate se circumscriu textelor de lege prevăzute în art. 304 Pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Pe de altă parte,

inadmisibilitatea cererii de intervenție în cadrul unui proces, trebuie

analizată prin prisma normelor care reglementează condițiile în care se poate

formula o cerere incidentală, condiții care sunt îndeplinite în acord cu

dispozițiile legale.

În cauză sunt

aplicabile și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., instanța putând

să examineze cauza sub toate aspectele, nefiind limitată doar la motivele de

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., însă Înalta Curte, constată că recursul este nefondat și urmează

a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susține că

criticile formulate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu dezvoltă argumente care să se

circumscrie acestor prevederi legale. În recurs, se insistă că se impunea

judecarea pe fond a cererii de intervenție, în condițiile în care aceasta

fusese admisă, în principiu, de Judecătoria Bârlad. Pe de altă parte, recurenta

susține că, din punctul său de vedere, condițiile de admisibilitate a unei

cereri incidentale sunt întrunite în speță, astfel că se impunea judecarea pe

fond a cererii de intervenție principală.

Înalta Curte, observă

că, în raport de prevederile art. 49 alin. (1) C. proc. civ., prin cererea de

intervenție în nume propriu, se urmărește valorificarea unui drept propriu al

celui care formulează o astfel de cerere.

Din moment ce, în speță,

cererea a fost dată în competența instanței de contencios administrativ, aceasta

trebuie examinată prin prisma prevederilor Legii nr. 554/2004, respectiv dacă

intervenienții vizează desființarea/reformarea unor acte administrative de

autoritate, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului

administrativ: „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau

normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor

administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea

serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute

și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de

contencios administrativ;”. De aceea, Curtea de apel, ca instanță de contencios

administrativ, învestită cu cererea de intervenție, este îndrituită să verifice

admisibilitatea unei astfel de cereri din perspectiva Legii contenciosului

administrativ. Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanță că instanța

de drept comun a admis, în principiu, intervenția. Odată ce Curtea de apel, are

spre soluționare cererea în discuție, învestită în baza Legii nr. 554/2004,

logic că este obligată, în virtutea actului normativ precizat, să verifice

condițiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, fiind, astfel, singura

în măsură să facă acest lucru, indiferent de opinia instanței de drept comun

asupra chestiunii respective.

Or, după cum rezultă

din actele și lucrările dosarului, prin cererea de intervenție din prezenta

cauză, se urmărește anularea unor acte juridice, unele dintre acestea, este

adevărat, acte administrative, altele, însă, acte guvernate de dreptul civil,

care pot fi toate contestate pe cale judecătorească, însă după proceduri

diferite, în fața unor instanțe diferite, dotate cu competențe specifice. Deloc

lipsit de semnificație este faptul că parte din actele contestate nu sunt nici

măcar identificate în cererea de intervenție. Oricum, formularea de tipul

„anularea tuturor convențiilor, contractelor de vânzare cumpărare, autorizații,

certificate de urbanism, documentații cadastrale, intabulări.” nu satisface

exigențele legale a unei cereri de intervenție în interes propriu, cu atât mai

puțin în materia contenciosului administrativ cu cât doar unele sunt acte

administrative de autoritate supuse cenzurii unor instanțe diferite de

contencios administrativ, iar altele, în mod evident, acte juridice civile,

care, indiscutabil, atrag competența instanțelor civile. O altă observație

corectă a curții de apel a fost în sensul că, în mod obligatoriu, instanța

învestită cu soluționarea acțiunii principale trebuie să posede competența de a

se pronunța și asupra intervenției principale, dat fiind caracterul incidental

al acestei din urmă cereri. Or, în speță, cererea principală este de compentanța

instanței de drept comun, însă, Judecătoria Bârlad, este necompetentă material

să judece cererea de intervenție principală. Astfel, între cele două cereri nu

există conexitatea cerută de lege, exigență legală ce se degajă, fără echivoc,

din prevederile art. 55 C. proc. civ., cum bine a sesizat instanța de fond, din

moment ce, prin cererea intervenienților, se urmărește anularea unor acte

juridice străine de obiectul acțiunii principale aflată în competența

Judecătoriei Bârlad.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, apreciază că în mod corect prima instanță a respins ca

inadmisibilă cererea de intervenție, astfel încât, potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC C.S. SA Bârlad împotriva sentinței (denumită Decizie) nr. 86 din

28 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2011.