ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6831/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată sub nr. 5197/108/2009 la Tribunalul Arad, reclamantul M.P. a solicitat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea sa de către regimul comunist din România la 3 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și confiscarea averii personale, în sumă de 1.000.000 euro. În fapt a arătat că prin Sentința nr. 21 din 9 ianuarie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în Dosarul nr. 964/1953, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 a fost condamnat la 3 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și confiscarea averii personale.

Prin Sentința civilă nr. 84 din 11 februarie 2010 instanța a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR în ziua plății. Pentru a dispune astfel, din probele administrate instanța a reținut că în baza sentinței penale sus-menționate și în executarea acesteia, reclamantul a fost transferat de la Timișoara la Pitești, condițiile în care a fost ținut au fost deosebit de grele, un adevărat infern concretizat prin măsuri cu caracter de exterminare. Reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 și în momentul de față beneficiază de acest drept, însă acest drept este modic și nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către reclamant ca urmare a măsurilor cu caracter politic, a căror victimă a fost, cât și consecințele ulterioare.

Prin măsura impusă reclamantului, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului la libertate – drept de a circula, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale (onoare, reputație) precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații, rudele – vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamant. Ulterior, prin Încheierea dată în camera de consiliu din 26 februarie 2010, a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitiv și considerente, obligând pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, astfel cum în mod corect s-a prevăzut în minuta sentinței, disp.

art. 281 C. prov. civ. fiind incidente. Reclamantul a declarat apel atât împotriva sentinței cât și a încheierii solicitând schimbarea lor în parte, iar pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Reclamantul a învederat că se impune admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând că instanța nu a avut în vedere în totalitate starea de fapt din speța dedusă judecății. A reiterat susținerile expuse în cererea cu care a sesizat prima instanță, a relevat suferințele fizice și morale suportate, a făcut trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a invocat neobservarea de către tribunal a efectelor anilor de detenție asupra vieții și sănătății și statutului său social.

Pârâtul a invocat omisiunea instanței de reconstituire a dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare a reclamantului. Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 94 din 21 aprilie 2010 a respins apelurile ca nefondate. În considerentele deciziei s-a reținut că, ambii apelanți critică – evident, de pe poziții opuse cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de prima instanță. Poziția foștilor deținuți politici și a familiilor acestora și atitudinea (nu doar a) oficialităților față de aceste persoane era notorie și nu mai trebuie probată, documentele la care reclamantul a făcut referire fiind doar o parte din multitudinea celor publicate după anul 1989 și la care orice persoană, inclusiv reprezentantul pârâtului, poate avea acces.

Pe de altă parte, prima instanță a avut în vedere și beneficiile efective recunoscute reclamantului prin Decretul-Lege nr. 118/1990, referindu-se și la O.U.G. nr. 114/1999, s-a referit și la principiul proporționalității și la practica internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului și, în fine, s-a preocupat și de necesitatea evitării îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului. Stabilind cuantumul despăgubirilor datorate de pârât, prima instanță a avut în vedere necesitatea unei dezdăunări rezonabile a reclamantului pentru prejudiciul suferit în sensul Legii nr. 221/2009, iar hotărârea pronunțată este temeinică și legală. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ. Reclamantul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - În mod nelegal cuantumul despăgubirilor morale nu a fost acordat așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată respectiv suma de 1.000.000 euro. - Pentru soluționarea corectă și pertinentă a cauzei trebuia să se facă trimitere și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Pârâtul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Pentru constatarea caracterului politic al condamnării era necesar reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată sentința de condamnare. Considerentul că faptele pentru care a fost condamnat constituie de drept condamnarea cu caracter politic nu înlătură obligarea reclamantului să depună sentința de condamnare cu mențiunea caracterului politic.

- Nu s-a cercetat situația de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica despăgubirile morale și se solicită în principal respingerea acțiunii iar în subsidiar reducerea despăgubirilor acordate. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată următoarele: Cererile de recurs vor fi soluționate printr-o singură analiză având în vedere că, ambii recurenți critică cuantumul despăgubirilor acordate, din perspective diferite, recurentul-reclamant criticând că, suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este excesiv de mică, iar pârâtul dimpotrivă ilustrează că despăgubirile acordate sunt excesiv de mari. Recurentul-pârât în plus, aduce critici și cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării, în sensul că nu s-a probat acest aspect.

1. Caracterul politic al condamnării, motivul de recurs ilustrat de recurentul-pârât. Potrivit Legii nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945. Constituie de asemenea condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (4) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. În speță, recurenta-pârâtă a arătat, prin criticile formulate că nelegal s-a constatat caracterul politic al condamnării, fără a se trece la reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată sentința de condamnare a reclamantului.

Reclamantul a dovedit caracterul politic al condamnării de 3 ani temniță grea și 3 ani degradare civică cu confiscarea averii personale, depunând la dosar Sentința penală nr. 21 din 9 ianuarie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în baza dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949, calificată ca fiind de drept condamnare cu caracter politic în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 221/2009. Reconstituirea dosarului, așa cum solicită pârâtul, se impune numai în situația în care, persoana care solicită despăgubiri, ar fi condamnate pentru alte fapte, decât cele expres prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 221/2009.

În atare condiții, motivul de recurs ce vizează nedovedirea caracterului politic al condamnării de către reclamant apare ca nefondat. 2. Cuantumul despăgubirilor morale acordate. Motivul de nelegalitate privind cuantumul daunelor morale a fost susținut de ambii recurenți dar, din perspective diferite, în sensul că recurentul-reclamant a ilustrat că suma de 60.000 euro acordată de instanțele fondului este excesiv de mică, iar recurentul pârât a susținut dimpotrivă reducerea despăgubirilor acordate. Orice persoană care se încadrează în ipoteza dispozițiilor Legii nr. 221/2009 are deschisă în mod indubitabil calea acțiunii în justiție pentru obținerea de despăgubiri decurgând din condamnarea politică la care a fost supus.

Condamnările de acest gen au cauzat persoanei vizate un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințe dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul efectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii apropiați, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercursiuni în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i afectate viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită, cum greșit susține recurentul-pârât prin motivele de recurs, ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la onoare, la reputație, respectiv suferințele fizice și psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane, ocrotite în prezent prin Constituție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferințelor îndurate nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce țin atât de condamnarea efectivă, cât și de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial cât și profesional.

În speță, la determinarea cuantumului despăgubirilor morale, trebuie analizat atât suferințele efective produse reclamantului, care a decedat pe perioada derulării procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitorii acestuia, cât și repercursiunile faptelor imputate asupra părții însăși, procedând în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate. Cuantificarea daunelor morale se va face de o manieră care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În concluzie, suma de 10.000 euro acordată la acest moment celor doi moștenitori ai reclamantului, în calitate de soție supraviețuitoare și respectiv fiu al defunctului față de care s-a dispus măsura condamnării la 3 ani închisoare și 3 ani degradare civilă, este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauza ca urmare a condamnării lui M.P.

Așadar, în raport de cele reținute, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va casa în parte decizia și sentința în sensul că va reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la 10.000 euro. Se va menține restul dispozițiilor sentinței și se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Casează în parte decizia atacată și Sentința civilă nr. 84 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la 10.000 euro. Menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Respinge recursul declarat de reclamanții M.F.A. și M.F. împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.