ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6831/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6831/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr.

5197/108/2009 la Tribunalul Arad, reclamantul M.P. a solicitat în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata unor

despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea sa de către

regimul comunist din România la 3 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și

confiscarea averii personale, în sumă de 1.000.000 euro. În fapt a arătat că

prin Sentința nr. 21 din 9 ianuarie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara, în Dosarul nr. 964/1953, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art.

6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 a

fost condamnat la 3 ani temniță grea, 3 ani degradare civică și confiscarea

averii personale.

Prin Sentința civilă

nr. 84 din 11 februarie 2010 instanța a admis în parte acțiunea, obligând

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro sau echivalentul în

lei la cursul BNR în ziua plății.

Pentru a dispune

astfel, din probele administrate instanța a reținut că în baza sentinței penale

sus-menționate și în executarea acesteia, reclamantul a fost transferat de la

Timișoara la Pitești, condițiile în care a fost ținut au fost deosebit de

grele, un adevărat infern concretizat prin măsuri cu caracter de exterminare.

Reclamantului i-au

fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 și în

momentul de față beneficiază de acest drept, însă acest drept este modic și

nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către reclamant ca

urmare a măsurilor cu caracter politic, a căror victimă a fost, cât și

consecințele ulterioare.

Prin măsura impusă

reclamantului, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a

constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului la libertate – drept de a circula, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate în mod implicit și acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale (onoare, reputație) precum și pe cele care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii,

apropiații, rudele – vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în

durerea morală încercată de reclamant.

Ulterior, prin

Încheierea dată în camera de consiliu din 26 februarie 2010, a fost îndreptată

din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitiv și considerente, obligând

pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, astfel cum în mod corect s-a prevăzut în

minuta sentinței, disp. art. 281 C. prov. civ. fiind incidente.

Reclamantul a declarat

apel atât împotriva sentinței cât și a încheierii solicitând schimbarea lor în

parte, iar pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii în

tot a cererii de chemare în judecată.

Reclamantul a

învederat că se impune admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând

că instanța nu a avut în vedere în totalitate starea de fapt din speța dedusă

judecății.

A reiterat

susținerile expuse în cererea cu care a sesizat prima instanță, a relevat

suferințele fizice și morale suportate, a făcut trimitere la practica Curții

Europene a Drepturilor Omului și a invocat neobservarea de către tribunal a

efectelor anilor de detenție asupra vieții și sănătății și statutului său

social.

Pârâtul a invocat

omisiunea instanței de reconstituire a dosarului în care a fost pronunțată

hotărârea de condamnare a reclamantului.

Curtea de Apel

Timișoara prin Decizia nr. 94 din 21 aprilie 2010 a respins apelurile ca

nefondate.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, ambii apelanți critică – evident, de pe poziții opuse

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de prima instanță.

Poziția foștilor

deținuți politici și a familiilor acestora și atitudinea (nu doar a)

oficialităților față de aceste persoane era notorie și nu mai trebuie probată,

documentele la care reclamantul a făcut referire fiind doar o parte din

multitudinea celor publicate după anul 1989 și la care orice persoană, inclusiv

reprezentantul pârâtului, poate avea acces.

Pe de altă parte,

prima instanță a avut în vedere și beneficiile efective recunoscute

reclamantului prin Decretul-Lege nr. 118/1990, referindu-se și la O.U.G. nr.

114/1999, s-a referit și la principiul proporționalității și la practica

internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului și, în fine, s-a preocupat și

de necesitatea evitării îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului.

Stabilind cuantumul

despăgubirilor datorate de pârât, prima instanță a avut în vedere necesitatea

unei dezdăunări rezonabile a reclamantului pentru prejudiciul suferit în sensul

Legii nr. 221/2009, iar hotărârea pronunțată este temeinică și legală.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Reclamantul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- În mod nelegal

cuantumul despăgubirilor morale nu a fost acordat așa cum s-a solicitat prin

cererea de chemare în judecată respectiv suma de 1.000.000 euro.

- Pentru soluționarea

corectă și pertinentă a cauzei trebuia să se facă trimitere și la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pârâtul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Pentru constatarea

caracterului politic al condamnării era necesar reconstituirea dosarului în

care a fost pronunțată sentința de condamnare. Considerentul că faptele pentru

care a fost condamnat constituie de drept condamnarea cu caracter politic nu

înlătură obligarea reclamantului să depună sentința de condamnare cu mențiunea

caracterului politic.

- Nu s-a cercetat situația

de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica despăgubirile morale și se

solicită în principal respingerea acțiunii iar în subsidiar reducerea

despăgubirilor acordate.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată următoarele:

Cererile de recurs

vor fi soluționate printr-o singură analiză având în vedere că, ambii recurenți

critică cuantumul despăgubirilor acordate, din perspective diferite,

recurentul-reclamant criticând că, suma acordată cu titlu de despăgubiri morale

este excesiv de mică, iar pârâtul dimpotrivă ilustrează că despăgubirile

acordate sunt excesiv de mari. Recurentul-pârât în plus, aduce critici și cu

privire la constatarea caracterului politic al condamnării, în sensul că nu s-a

probat acest aspect.

al condamnării, motivul de recurs ilustrat de recurentul-pârât.

Potrivit Legii nr.

221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie

1945.

Constituie de

asemenea condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din

motive politice, măsuri administrative abuzive precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobat cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

În speță,

recurenta-pârâtă a arătat, prin criticile formulate că nelegal s-a constatat

caracterul politic al condamnării, fără a se trece la reconstituirea dosarului

în care a fost pronunțată sentința de condamnare a reclamantului.

Reclamantul a dovedit

caracterul politic al condamnării de 3 ani temniță grea și 3 ani degradare

civică cu confiscarea averii personale, depunând la dosar Sentința penală nr.

21 din 9 ianuarie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în baza

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea

Legii nr. 16/1949, calificată ca fiind de drept condamnare cu caracter politic

în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr.

221/2009.

Reconstituirea

dosarului, așa cum solicită pârâtul, se impune numai în situația în care,

persoana care solicită despăgubiri, ar fi condamnate pentru alte fapte, decât

cele expres prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr.

221/2009.

În atare condiții,

motivul de recurs ce vizează nedovedirea caracterului politic al condamnării de

către reclamant apare ca nefondat.

despăgubirilor morale acordate.

Motivul de

nelegalitate privind cuantumul daunelor morale a fost susținut de ambii

recurenți dar, din perspective diferite, în sensul că recurentul-reclamant a

ilustrat că suma de 60.000 euro acordată de instanțele fondului este excesiv de

mică, iar recurentul pârât a susținut dimpotrivă reducerea despăgubirilor

acordate.

Orice persoană care

se încadrează în ipoteza dispozițiilor Legii nr. 221/2009 are deschisă în mod

indubitabil calea acțiunii în justiție pentru obținerea de despăgubiri

decurgând din condamnarea politică la care a fost supus.

Condamnările de acest

gen au cauzat persoanei vizate un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințe dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în

domeniul efectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii apropiați,

vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de

victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercursiuni în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i

afectate viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Existența

prejudiciului moral nu trebuie dovedită, cum greșit susține recurentul-pârât

prin motivele de recurs, ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de

apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate,

cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la

onoare, la reputație, respectiv suferințele fizice și psihice cauzate de

atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane, ocrotite în

prezent prin Constituție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

O cuantificare a

prejudiciului moral sau o măsurare a suferințelor îndurate nu poate fi

realizată prin probe tehnice, exacte fiind o chestiune pur subiectivă, care

trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului

împrejurărilor ce țin atât de condamnarea efectivă, cât și de efectele nefaste

pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial cât și profesional.

În speță, la

determinarea cuantumului despăgubirilor morale, trebuie analizat atât

suferințele efective produse reclamantului, care a decedat pe perioada

derulării procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitorii acestuia, cât

și repercursiunile faptelor imputate asupra părții însăși, procedând în scopul

asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi

înlăturat niciodată în totalitate.

Cuantificarea

daunelor morale se va face de o manieră care să permită celui prejudiciat să

beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale, fără a se

ajunge la situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima

să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu

efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu se constituie în

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În concluzie, suma de

10.000 euro acordată la acest moment celor doi moștenitori ai reclamantului, în

calitate de soție supraviețuitoare și respectiv fiu al defunctului față de care

s-a dispus măsura condamnării la 3 ani închisoare și 3 ani degradare civilă,

este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauza ca urmare a

condamnării lui M.P.

Așadar, în raport de

cele reținute, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, va casa în parte decizia și sentința în

sensul că va reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la

10.000 euro. Se va menține restul dispozițiilor sentinței și se va respinge

recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad împotriva Deciziei

civile nr. 94 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Casează în parte

decizia atacată și Sentința civilă nr. 84 din 11 februarie 2010 a Tribunalului

Arad în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la

10.000 euro.

Menține restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

Respinge recursul

declarat de reclamanții M.F.A. și M.F. împotriva Deciziei civile nr. 94 A din

21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.