ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 407/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

209 din data de 26 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.G. împotriva rezoluțiilor nr. 70/P/2011

din 30 mai 2011 și nr. 993/II/2/2011 din 06 iulie 2011, adoptate în dosarul nr.

70/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind pe

intimata N.V.

Pentru a hotăra

astfel, instanța de fond a reținut că petiționarul B.G. a solicitat tragerea la

răspundere penală a intimatei N.V., magistrat judecător în cadrul Judecătoriei

Câmpina, susținând că aceasta în mod abuziv, cu rea-credință și gravă

neglijență, a instrumentat dosarul penal nr. 2010/204/2010, în care a avut

calitatea de parte vătămată, i-a îngrădit exercitarea drepturilor civile și l-a

favorizat pe inculpat, întrucât i-a admis acestuia probele solicitate în afara

cadrului procesual.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că în mod corect procurorul

a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

pretins a fi comise de intimată, din actele premergătoare efectuate în cauză

nerezultând nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor

de serviciu de către aceasta în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale

petiționarului, care să se circumscrie laturii obiective a vreuneia din

infracțiunile reclamate, că l-ar fi favorizat pe inculpat, din conținutul

încheierii de ședință din data de 29 iunie 2010 rezultând că magistratul N.V.

nu a admis proba solicitată de inculpat prin apărător, prorogând discutarea

acesteia la termenul când cadrul procesual va fi stabilit respectiv la termenul

când procedura de citare va fi legal îndeplinită.

Susținerile

petiționarului referitoare la neîntocmirea încheierii de ședință din data de 27

iulie 2010 este lipsită de suport probator și în ipoteza în care grefierul nu

ar fi întocmit încheierea în termen legal, această situație nu reprezintă o

faptă penală ci ar putea fi o abatere disciplinară.

În mod justificat s-a

reținut că nu sunt elemente sau indicii care să configureze existența unui

raport juridic de drept penal ce ar constitui temei pentru tragerea la

răspundere penală a magistratului judecător, actele premergătoare efectuate în

cauză nerelevând existența vreunui abuz din partea acestuia în exercitarea

atribuțiilor de serviciu cu consecința vătămării drepturilor și intereselor

petiționarului.

Eventuala nemulțumire

a petiționarului cu privire la soluția pronunțată în dosarul penal în care a

avut calitatea de parte vătămată se poate valorifica doar prin exercitarea

căilor de atac prevăzute de lege, simplele afirmații ale petiționarului nefiind

suficiente pentru antrenarea răspunderii penale a magistratului.

Curtea a mai

constatat că argumentele prezentate de procuror în adoptarea soluției de

neîncepere a urmăririi penale față de intimată sunt pertinente, fiind expuse

logic și susținute de copiile xerox ale încheierilor întocmite în dosarul penal

la care a făcut referire petiționarul, așa încât susținerea acestuia că

rezoluțiile sunt lapidare este lipsită de temei.

Referitor la

solicitarea petiționarului de a se extinde cercetările penale față de intimată

și pentru alte fapte penale pretins a fi comise de aceasta, Curtea a constatat

că o atare cerere excede prezentului cadru procesual, instanța fiind investită

numai cu verificarea rezoluțiilor criticate de petiționar, legiuitorul

neprevăzând posibilitatea formulării unei noi plângeri în fața instanței,

pentru care nu s-au efectuat acte de cercetare penală de către organele de

urmărire penală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petiționarul pentru motivele arătate în partea

introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 202/2010: Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit art.

278

1

alin. (8) este definitivă.

Cazurile în care

persoana interesată poate declara recurs împotriva unei hotărâri sunt expres și

limitativ prevăzute de art. 385

1

alin. (1) C. proc. pen.

Coroborând cele două

texte de lege menționate anterior se observă că hotărârile prin care se soluționează

plângerile formulate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de

netrimitere în judecată, sunt definitive, nefiind supuse niciunei căi de atac.

Sentința Curții de

Apel Ploiești este definitivă, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a

modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, astfel

că nu mai poate fi promovată nicio cale de atac împotriva ei.

Față de cele arătate,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., urmează a respinge ca inadmisibil recursul declarat de petiționar.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva sentinței penale nr.

209 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 14 februarie 2012.