ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4491/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4491/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 25

aprilie 2008 reclamanta SC R.P.I. SRL - prin lichidator judiciar C.I.P.I.P.M. -

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 5.612.956

lei cu titlu de daune produse urmare emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005,

act administrativ emis de pârât, prin C.A.A.F.I.P.A.S.M.

În susținerea cererii, reclamanta a

arătat că, la data de 26 februarie 2004, pârâtul a emis autorizația de

antrepozit fiscal nr. 407, prin care s-a autorizat funcționarea antrepozitului

fiscal de producție cu sediul în București, sector 1, pentru produse accizabile

de tipul băuturilor spirtoase, îmbuteliere țuică și îmbuteliere vinuri

liniștite.

Reclamanta a mai susținut că la data

de 07 iunie 2006, A.N.A.F. – D.A.F. a întocmit procesul verbal nr. 2025/2006

prin care s-a reținut că 5 rezervoare din cele 13 proprietatea reclamantei nu

au certificate de calibrare.

Având în vedere acest proces -

verbal, a fost emisă decizia nr. 205 din 23 iunie 2005 de către Ministerul

Finanțelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M. prin care s-a revocat autorizația de

antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004 pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 183 lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Prin sentința civilă nr. 878 din 26

martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 31.554/2/2008, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, a admis plângerea și a

dispus anularea acestei

decizii ca fiind

nelegală, iar p

rin decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a

dispus respingerea recursului declarat de Ministerul Economiei si Finanțelor, C.A.F.I.P.A.S.M.

Prin sentința nr. 1603 din 31 martie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea reclamantei SC SRL și a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 5.612.556 lei cu titlu de daune.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că prin decizia nr. 205 din 23 iunie 2005, C.A.A.F.I.P.A.S.M.,

a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. 407 din 26

februarie 2004, eliberată Societății comerciale R.P.I.

SRL

ca urmare a nerespectării prevederilor art. 183 alin. (1) lit. b)

din Codul fiscal al României.

Contestația formulată de societatea

comercială în vederea anulării deciziei de revocare a fost respinsă ca neîntemeiată

prin decizia aceleiași comisii.

Instanța a mai reținut că prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nelegalitatea deciziilor

emise de pârât, ca atare, culpa acestuia fiind dovedită.

De asemenea, raportul de expertiză

contabilă întocmit de către expert, a probat existența prejudiciului și

întinderea acestuia, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

Pe baza constatărilor expertului,

instanța a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu real, cert și actual,

urmare măsurilor dispuse de pârât și a căror nelegalitate a fost constatată

irevocabil de instanța de judecată.

Ministerul Finanțelor Publice

Împotriva hotărârii instanței de

fond, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a declarat recurs invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu

caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

În concret, recurentul susține nelegalitatea

și netemeinicia sentinței atacate pentru motivele expuse în continuare.

3.1. Încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Recurentul afirmă că nu a fost

convocat la expertiza contabilă dispusă de instanța de fond, nu i s-au analizat

obiecțiunile formulate împotriva concluziilor expertului și, în general,

poziția sa procesuală referitoare la administrarea acestui mijloc de probă a

fost complet ignorată.

3.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină.

În dezvoltarea acestui motiv

recurentul arată că motivarea sentinței, pe fondul cauzei, se rezumă la trei

fraze care fac abstracție de apărările sale, rămase în întregime neanalizate,

contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

3.3. Instanța a soluționat greșit excepția

de tardivitate a acțiunii.

Recurentul consideră că reclamanta cunoștea

existența pagubei încă de la introducerea acțiunii ce a avut ca obiect anularea

deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, adică încă din anul 2005,

neexistând nici un impediment pentru formularea cererii de despăgubiri la acel moment

sau, cel mult, în interiorul termenului de decădere de un an care curge de la

data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

3.4. S-a stabilit nelegal perioada

în care actul administrativ anulat și-a produs efectele.

La acest punct, recurentul arată că nu

există nici un element care să justifice calcularea prejudiciului pentru perioada

septembrie 2004- mai 2009. Intimata și-a putut desfășura activitatea până la data

de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv al contestației administrative

formulate, iar după pronunțarea deciziei nr. 4126 de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, adică la data de 30 octombrie 2007, reclamanta își putea

relua activitatea de antrepozit fiscal.

Conchizând, recurentul indică perioada

pentru care trebuia analizat eventualul prejudiciu ca situându-se în intervalul

iulie 2005-octombrie 2007.

3.5. Estimarea prejudiciului,

realizată de expert, nu are nicio bază legală.

Recurentul și-a structurat critica

în șase puncte, corespunzătoare fiecărui obiectiv al expertizei contabile,

reluând obiecțiunile formulate împotriva acesteia.

În esență, consideră că expertiza nu

s-a bazat pe date furnizate din situațiile financiare anuale pentru perioada

2000 -2004 și pe legislația în vigoare la acea dată ci s-a raportat subiectiv

la susținerile intimatei, motiv pentru care s-a și calculat un prejudiciu mult

mai mare decât cel pretins: 12.303.541,94 lei.

3.6. Recurentul nu datorează nicio sumă

cu titlu de despăgubiri.

Pe fondul cauzei, recurentul afirmă

că intimata nu a făcut dovada că avea capacitatea de a produce cantitatea de alcool

precizată, că avea asigurată desfacerea ori că nu avea la îndemână alte

mijloace pentru înlăturarea pierderilor, de pildă să valorifice utilajele și

echipamentele pentru a se evita degradarea și pentru a onora plata ratelor și a

altor obligații. În plus, recurentul a fost obligat să emită actul

administrativ „la propunerea Direcției antifraudă fiscală”.

Intimata SC R.P.I. SRL nu a formulat

întâmpinare, însă prin „notele de ședință” depuse după închiderea dezbaterilor,

dar înainte de pronunțare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că potrivit art.

208 C. proc. civ. nu este obligatorie citarea părților decât în cazul în care

este necesară o lucrare la fața locului, or, în cazul de față, expertiza s-a

efectuat doar în baza documentelor justificative aflate la dosar.

Referitor la excepția de tardivitate

a acțiunii, intimata afirmă că dreptul său de a solicita despăgubiri s-a născut

potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, la momentul pronunțării instanței de

recurs, respectiv la data de 30 octombrie 2007 iar nu la data soluționării

contestației administrative.

Cât privește fondul cauzei,

apreciază că soluția Curții de apel este legală.

Împrejurarea că expertul contabil a calculat

o valoare mai mare a prejudiciului decât cea pretinsă nu afectează soluția

pronunțată, instanța fiind ținută doar de pretențiile formulate de intimată,

care nu au fost majorate în condițiile art. 132 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând sentința atacată prin

prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei, cât și sub toate aspectele

în condițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, în limitele și pentru motivele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă SC R.P.I. SRL a

învestit instanța de contencios administrativ competentă cu o acțiune în despăgubiri,

fundamentată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin.

(1) și (2) din actul normativ menționat:

„(1)

Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ,

fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru

cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia

să cunoască întinderea pagubei.

(2)

Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ

competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

După cum s-a arătat la

pct. I.1 și I.2 din decizie, prin sentința civilă nr. 879 din data de 26 martie

2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis plângerea formulată de

SC R.P.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M., cu consecința anulării deciziei nr.

205 din data de 23 iunie 2005 emisă de pârât. Această hotărâre judecătorească a

devenit irevocabilă la data de 30 octombrie 2007, prin decizia nr. 4126 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a

respins recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor ca nefondat.

Prin actul administrativ anulat

irevocabil de instanțe, decizia nr. 205 din data de 23 iunie 2005 emisă de recurentul

din prezenta cauză, se revocase autorizația de antrepozit fiscal nr. 407 din 26

februarie 2004 pentru produse accizabile de tipul băuturilor spirtoase,

îmbuteliere țuică și îmbuteliere vinuri liniștite.

Ca efect al executării sale,

intimata a înregistrat un prejudiciu, detaliat în acțiune ca având mai multe componente

ce au constituit obiect de analiză pentru expertul contabil, respectiv:

- producția nerealizată în perioada 2004-2007;

- pierderile înregistrate ca urmare

a degradării antrepozitului fiscal și utilajelor;

- pierderi determinate de scoaterea

brandului și a societății înseși de pe piață;

- pierderea fabricii de alcool

pentru neplata ratelor;

- pierderi apărute prin neplata

obligațiilor fiscale la bugetul de stat.

Pentru coerența motivării vor fi

examinate criticile formulate de recurent într-o ordine logică, reflectându-se în

mod corespunzător dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dar și

specificitatea materiei examinate.

1.1. Referitor la modul de soluționare

a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Din dispozițiile art. 19 alin. (1)

și (2) al Legii nr. 554/2004, precitat, rezultă că în situația în care se formulează

pe cale separată o cerere pentru despăgubiri termenul de prescripție are durata

de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare este nerelevantă împrejurarea

susținută de recurent, că intimata-reclamantă „cunoștea existența pagubei” încă

de la data introducerii acțiunii, câtă vreme legiuitorul a legat începutul

cursului prescripției extinctive de un alt moment, acela al cunoașterii

întinderii pagubei.

Prima instanță a rezolvat în mod

legal această excepție prin încheierea pronunțată la data de 4 februarie 2009,

argumentând judicios în sensul că, în mod obiectiv, întinderea pagubei nu putea

fi cunoscută decât la data rămânerii irevocabile a sentinței prin care s-a

anulat actul administrativ nelegal. În raport de această dată: 30 octombrie 2007,

cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 aprilie 2008 (trimisă prin

poștă la 23 aprilie 2008) este formulată în termen.

Așa fiind, acest motiv de recurs

este nefondat.

1.2. Referitor încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin obiecțiunile formulate la data

de 6 ianuarie 2010, la prima zi de înfățișare după depunerea raportului de expertiză

contabilă, pârâtul a invocat, cu respectarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) C.

proc. civ., nulitatea acestuia pentru mai multe motive.

Aceste obiecțiuni nu au fost

examinate de prima instanță, ele rămânând nesoluționate.

Este real că, potrivit art. 208

alin. (1) C. proc. civ., citarea părților nu era necesară în cauză, fiindcă expertiza

nu reclama o lucrare la fața locului, însă obiecțiunile formulate de Ministerul

Finanțelor Publice erau mult mai ample, ele conținând argumente ale părții care

contraziceau punctul de vedere exprimat de expert în privința fiecăruia dintre cele

șase obiective. Omisiunea instanței de a le analiza a afectat principiul contradictorialității

și al dreptului la apărare care guvernează procesul civil (lato sensu) și se circumscrie

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ca urmare, cu rezerva anterior

arătată, legată de prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de

recurs este fondat.

1.3. Referitor la nemotivarea hotărârii

Acest motiv de recurs este strâns legat

de precedentul, întrucât, în partea referitoare la întinderea prejudiciului nu

se face nicio referire la apărările intimatului, fiind preluate pur și simplu

concluziile expertului și susținerile reclamantei.

Cum din motivarea succintă a

sentinței,instanța de recurs nu poate stabili dacă problemele esențiale

invocate de pârât au fost totuși examinate, se constată că exigențele art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu au fost respectate, așa încât și acest motiv

de recurs este fondat.

1.4. Referitor la perioada în care

actul administrativ anulat și-a produs efectele

Expertul contabil, preluând

susținerile reclamantei, a calculat profitul nerealizat, ca și componentă a

prejudiciului înregistrat de societatea comercială, pe perioada septembrie 2004

– mai 2009.

Prima instanță nu și-a argumentat

soluția nici din această perspectivă.

Decizia nr. 205 din 23 iunie 2005

prin care C.A.A.F.I.P.A.S.M. a revocat autorizația intimatei-reclamante și-a

produs efectele începând cu data de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv

al contestației formulate, conform art. 185 alin. (5)

2

din Legea nr.

571/2003 privind Codul Fiscal (în vigoare în momentul emiterii deciziei).

Odată cu pronunțarea deciziei irevocabile

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

30 octombrie 2007, efectele actului administrativ au încetat.

Ca urmare, intimatei-reclamante i se

cuvin despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat în intervalul cuprins între 28

iulie 2005 – 30 octombrie 2007.

Susținerile acesteia în sensul că efectele

executării deciziei nr. 205 din data de 23 iunie 2005 prin care recurentul i-a

revocat autorizația de antrepozit fiscal s-au întins până în anul 2009, când s-a

deschis procedura insolvenței împotriva sa, sunt lipsite de suport probator.

În concret, nu s-a demonstrat că după

data de 30 octombrie 2007 activitatea intimatei reclamante a fost afectată în vreun

mod de actul administrativ indicat, cu atât mai mult cu cât, între timp, s-a

emis o nouă decizie de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, nr. 119

din data de 27 august 2008 iar aceasta din urmă nu a mai fost contestată.

De altfel, chiar apărătorul intimatei

a admis că intervalul de timp pentru care i se cuvin despăgubiri este mai redus

decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, după cum s-a consemnat în practicaua

prezentei decizii.

Prin urmare, și acest motiv de

recurs este fondat.

1.5. Referitor la existența răspunderii

recurentului

La pct. I.3.6 al deciziei recurentul

critică fondul soluției adoptate de Curtea de apel, afirmând că, în realitate,

răspunderea sa patrimonială nu poate fi atrasă întrucât nu s-au demonstrat două

elemente obligatorii: fapta sa ilicită și existența unui prejudiciu real.

Susținerile recurentului nu sunt

fondate.

Actul administrativ emis de recurent

a fost anulat de Curtea de apel pentru greșita aplicare a prevederilor art. 183

lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu o motivare însușită de instanța de recurs,

în sensul că cele cinci rezervoare necalibrate identificate în urma controlului

derulat de Direcția Antifraudă Fiscală nu erau folosite în mod efectiv pentru depozitarea

produselor din grupa alcoolului etilic și nu erau montate definitiv.

Ca urmare „fapta ilicită” – element al

răspunderii delictuale în sens civil – există și constă tocmai în emiterea actului

administrativ nelegal.

Cât privește elementul exonerator de

răspundere invocat, respectiv neimputabilitatea emiterii actului administrativ,

Înalta Curte reține că teza recurentului nu poate fi primită. Împrejurarea că decizia

de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost emisă „la propunerea Direcției

Antifraudă Fiscală” nu poate conduce la finalitatea scontată, câtă vreme această

direcție este, la rândul ei, o structură din cadrul recurentului și, în orice

caz, aceasta a formulat numai o propunere, după cum afirmă însuși recurentul.

În fine, existența prejudiciului nu poate

fi negată. După cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, în decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007,

anterior menționată, activitatea principală a intimatei-reclamante consta

tocmai în fabricarea băuturilor alcoolice distilate (cod CAEN nr. 1591).

Or, în condițiile în care, ca efect

al emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005 de către C.A.A.F.I.P.A.S.M.,

societatea comercială nu și-a mai putut desfășura această activitate,

prejudiciul suferit rezultă ex re.

Cât privește întinderea acestuia,

aspect dezvoltat de recurent în cuprinsul motivului de recurs prezentat la pct.

I.3.5 din decizie, aceasta urmează să se stabilească de către instanța de trimitere

care va dispune refacerea raportului de expertiză contabilă, cu luarea în

considerare a dezlegărilor stabilite în prezenta decizie, precum și a

obiecțiunilor formulate de recurentul-pârât, dar numai în privința acestui

aspect (al componentelor și întinderii prejudiciului).

de recurs

Pentru toate considerentele prezentate

la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.,

constatând că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară refacerea

expertizei contabile în limitele arătate, se va admite recursul și se va casa sentința

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1603 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 22 octombrie 2010.