ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4491/2010

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată la data de 25 aprilie 2008 reclamanta SC R.P.I. SRL - prin lichidator judiciar C.I.P.I.P.M. - a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 5.612.956 lei cu titlu de daune produse urmare emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005, act administrativ emis de pârât, prin C.A.A.F.I.P.A.S.M. În susținerea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 26 februarie 2004, pârâtul a emis autorizația de antrepozit fiscal nr. 407, prin care s-a autorizat funcționarea antrepozitului fiscal de producție cu sediul în București, sector 1, pentru produse accizabile de tipul băuturilor spirtoase, îmbuteliere țuică și îmbuteliere vinuri liniștite. Reclamanta a mai susținut că la data de 07 iunie 2006, A.N.A.F. – D.A.F. a întocmit procesul verbal nr. 2025/2006 prin care s-a reținut că 5 rezervoare din cele 13 proprietatea reclamantei nu au certificate de calibrare. Având în vedere acest proces - verbal, a fost emisă decizia nr. 205 din 23 iunie 2005 de către Ministerul Finanțelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M. prin care s-a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004 pentru nerespectarea dispozițiilor art. 183 lit. b) din Legea nr. 571/2003. Prin sentința civilă nr. 878 din 26 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 31.554/2/2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, a admis plângerea și a dispus anularea acestei decizii ca fiind nelegală, iar p rin decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea recursului declarat de Ministerul Economiei si Finanțelor, C.A.F.I.P.A.S.M.

Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 1603 din 31 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantei SC SRL și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.612.556 lei cu titlu de daune. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin decizia nr. 205 din 23 iunie 2005, C.A.A.F.I.P.A.S.M., a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004, eliberată Societății comerciale R.P.I. SRL ca urmare a nerespectării prevederilor art. 183 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal al României. Contestația formulată de societatea comercială în vederea anulării deciziei de revocare a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia aceleiași comisii. Instanța a mai reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nelegalitatea deciziilor emise de pârât, ca atare, culpa acestuia fiind dovedită. De asemenea, raportul de expertiză contabilă întocmit de către expert, a probat existența prejudiciului și întinderea acestuia, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată. Pe baza constatărilor expertului, instanța a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu real, cert și actual, urmare măsurilor dispuse de pârât și a căror nelegalitate a fost constatată irevocabil de instanța de judecată.

Recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a declarat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. În concret, recurentul susține nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate pentru motivele expuse în continuare. 3.1. Încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul afirmă că nu a fost convocat la expertiza contabilă dispusă de instanța de fond, nu i s-au analizat obiecțiunile formulate împotriva concluziilor expertului și, în general, poziția sa procesuală referitoare la administrarea acestui mijloc de probă a fost complet ignorată. 3.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În dezvoltarea acestui motiv recurentul arată că motivarea sentinței, pe fondul cauzei, se rezumă la trei fraze care fac abstracție de apărările sale, rămase în întregime neanalizate, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 3.3. Instanța a soluționat greșit excepția de tardivitate a acțiunii. Recurentul consideră că reclamanta cunoștea existența pagubei încă de la introducerea acțiunii ce a avut ca obiect anularea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, adică încă din anul 2005, neexistând nici un impediment pentru formularea cererii de despăgubiri la acel moment sau, cel mult, în interiorul termenului de decădere de un an care curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. 3.

S-a stabilit nelegal perioada în care actul administrativ anulat și-a produs efectele. La acest punct, recurentul arată că nu există nici un element care să justifice calcularea prejudiciului pentru perioada septembrie 2004- mai 2009. Intimata și-a putut desfășura activitatea până la data de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv al contestației administrative formulate, iar după pronunțarea deciziei nr. 4126 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adică la data de 30 octombrie 2007, reclamanta își putea relua activitatea de antrepozit fiscal. Conchizând, recurentul indică perioada pentru care trebuia analizat eventualul prejudiciu ca situându-se în intervalul iulie 2005-octombrie 2007. 3.

Estimarea prejudiciului, realizată de expert, nu are nicio bază legală. Recurentul și-a structurat critica în șase puncte, corespunzătoare fiecărui obiectiv al expertizei contabile, reluând obiecțiunile formulate împotriva acesteia. În esență, consideră că expertiza nu s-a bazat pe date furnizate din situațiile financiare anuale pentru perioada 2000 -2004 și pe legislația în vigoare la acea dată ci s-a raportat subiectiv la susținerile intimatei, motiv pentru care s-a și calculat un prejudiciu mult mai mare decât cel pretins: 12.303.541,94 lei. 3.

Recurentul nu datorează nicio sumă cu titlu de despăgubiri. Pe fondul cauzei, recurentul afirmă că intimata nu a făcut dovada că avea capacitatea de a produce cantitatea de alcool precizată, că avea asigurată desfacerea ori că nu avea la îndemână alte mijloace pentru înlăturarea pierderilor, de pildă să valorifice utilajele și echipamentele pentru a se evita degradarea și pentru a onora plata ratelor și a altor obligații. În plus, recurentul a fost obligat să emită actul administrativ „la propunerea Direcției antifraudă fiscală”. 4. Apărările formulate de intimată Intimata SC R.P.I. SRL nu a formulat întâmpinare, însă prin „notele de ședință” depuse după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunțare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că potrivit art. 208 C. proc. civ. nu este obligatorie citarea părților decât în cazul în care este necesară o lucrare la fața locului, or, în cazul de față, expertiza s-a efectuat doar în baza documentelor justificative aflate la dosar. Referitor la excepția de tardivitate a acțiunii, intimata afirmă că dreptul său de a solicita despăgubiri s-a născut potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, la momentul pronunțării instanței de recurs, respectiv la data de 30 octombrie 2007 iar nu la data soluționării contestației administrative. Cât privește fondul cauzei, apreciază că soluția Curții de apel este legală. Împrejurarea că expertul contabil a calculat o valoare mai mare a prejudiciului decât cea pretinsă nu afectează soluția pronunțată, instanța fiind ținută doar de pretențiile formulate de intimată, care nu au fost majorate în condițiile art. 132 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei, cât și sub toate aspectele în condițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă SC R.P.I. SRL a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu o acțiune în despăgubiri, fundamentată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat: „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”. După cum s-a arătat la pct. I.1 și I.2 din decizie, prin sentința civilă nr. 879 din data de 26 martie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis plângerea formulată de SC R.P.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M., cu consecința anulării deciziei nr. 205 din data de 23 iunie 2005 emisă de pârât. Această hotărâre judecătorească a devenit irevocabilă la data de 30 octombrie 2007, prin decizia nr. 4126 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor ca nefondat. Prin actul administrativ anulat irevocabil de instanțe, decizia nr. 205 din data de 23 iunie 2005 emisă de recurentul din prezenta cauză, se revocase autorizația de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004 pentru produse accizabile de tipul băuturilor spirtoase, îmbuteliere țuică și îmbuteliere vinuri liniștite. Ca efect al executării sale, intimata a înregistrat un prejudiciu, detaliat în acțiune ca având mai multe componente ce au constituit obiect de analiză pentru expertul contabil, respectiv: - producția nerealizată în perioada 2004-2007; - pierderile înregistrate ca urmare a degradării antrepozitului fiscal și utilajelor; - pierderi determinate de scoaterea brandului și a societății înseși de pe piață; - pierderea fabricii de alcool pentru neplata ratelor; - pierderi apărute prin neplata obligațiilor fiscale la bugetul de stat. Pentru coerența motivării vor fi examinate criticile formulate de recurent într-o ordine logică, reflectându-se în mod corespunzător dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dar și specificitatea materiei examinate. 1.1. Referitor la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Din dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) al Legii nr. 554/2004, precitat, rezultă că în situația în care se formulează pe cale separată o cerere pentru despăgubiri termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prin urmare este nerelevantă împrejurarea susținută de recurent, că intimata-reclamantă „cunoștea existența pagubei” încă de la data introducerii acțiunii, câtă vreme legiuitorul a legat începutul cursului prescripției extinctive de un alt moment, acela al cunoașterii întinderii pagubei. Prima instanță a rezolvat în mod legal această excepție prin încheierea pronunțată la data de 4 februarie 2009, argumentând judicios în sensul că, în mod obiectiv, întinderea pagubei nu putea fi cunoscută decât la data rămânerii irevocabile a sentinței prin care s-a anulat actul administrativ nelegal. În raport de această dată: 30 octombrie 2007, cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 aprilie 2008 (trimisă prin poștă la 23 aprilie 2008) este formulată în termen. Așa fiind, acest motiv de recurs este nefondat. 1.2. Referitor încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin obiecțiunile formulate la data de 6 ianuarie 2010, la prima zi de înfățișare după depunerea raportului de expertiză contabilă, pârâtul a invocat, cu respectarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea acestuia pentru mai multe motive. Aceste obiecțiuni nu au fost examinate de prima instanță, ele rămânând nesoluționate. Este real că, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., citarea părților nu era necesară în cauză, fiindcă expertiza nu reclama o lucrare la fața locului, însă obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice erau mult mai ample, ele conținând argumente ale părții care contraziceau punctul de vedere exprimat de expert în privința fiecăruia dintre cele șase obiective. Omisiunea instanței de a le analiza a afectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare care guvernează procesul civil (lato sensu) și se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Ca urmare, cu rezerva anterior arătată, legată de prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de recurs este fondat. 1.3. Referitor la nemotivarea hotărârii Acest motiv de recurs este strâns legat de precedentul, întrucât, în partea referitoare la întinderea prejudiciului nu se face nicio referire la apărările intimatului, fiind preluate pur și simplu concluziile expertului și susținerile reclamantei. Cum din motivarea succintă a sentinței,instanța de recurs nu poate stabili dacă problemele esențiale invocate de pârât au fost totuși examinate, se constată că exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu au fost respectate, așa încât și acest motiv de recurs este fondat. 1.4. Referitor la perioada în care actul administrativ anulat și-a produs efectele Expertul contabil, preluând susținerile reclamantei, a calculat profitul nerealizat, ca și componentă a prejudiciului înregistrat de societatea comercială, pe perioada septembrie 2004 – mai 2009. Prima instanță nu și-a argumentat soluția nici din această perspectivă. Decizia nr. 205 din 23 iunie 2005 prin care C.A.A.F.I.P.A.S.M. a revocat autorizația intimatei-reclamante și-a produs efectele începând cu data de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv al contestației formulate, conform art. 185 alin. (5) 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (în vigoare în momentul emiterii deciziei). Odată cu pronunțarea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, 30 octombrie 2007, efectele actului administrativ au încetat. Ca urmare, intimatei-reclamante i se cuvin despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat în intervalul cuprins între 28 iulie 2005 – 30 octombrie 2007. Susținerile acesteia în sensul că efectele executării deciziei nr. 205 din data de 23 iunie 2005 prin care recurentul i-a revocat autorizația de antrepozit fiscal s-au întins până în anul 2009, când s-a deschis procedura insolvenței împotriva sa, sunt lipsite de suport probator. În concret, nu s-a demonstrat că după data de 30 octombrie 2007 activitatea intimatei reclamante a fost afectată în vreun mod de actul administrativ indicat, cu atât mai mult cu cât, între timp, s-a emis o nouă decizie de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, nr. 119 din data de 27 august 2008 iar aceasta din urmă nu a mai fost contestată. De altfel, chiar apărătorul intimatei a admis că intervalul de timp pentru care i se cuvin despăgubiri este mai redus decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii. Prin urmare, și acest motiv de recurs este fondat. 1.5. Referitor la existența răspunderii recurentului La pct. I.3.6 al deciziei recurentul critică fondul soluției adoptate de Curtea de apel, afirmând că, în realitate, răspunderea sa patrimonială nu poate fi atrasă întrucât nu s-au demonstrat două elemente obligatorii: fapta sa ilicită și existența unui prejudiciu real. Susținerile recurentului nu sunt fondate. Actul administrativ emis de recurent a fost anulat de Curtea de apel pentru greșita aplicare a prevederilor art. 183 lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu o motivare însușită de instanța de recurs, în sensul că cele cinci rezervoare necalibrate identificate în urma controlului derulat de Direcția Antifraudă Fiscală nu erau folosite în mod efectiv pentru depozitarea produselor din grupa alcoolului etilic și nu erau montate definitiv. Ca urmare „fapta ilicită” – element al răspunderii delictuale în sens civil – există și constă tocmai în emiterea actului administrativ nelegal. Cât privește elementul exonerator de răspundere invocat, respectiv neimputabilitatea emiterii actului administrativ, Înalta Curte reține că teza recurentului nu poate fi primită. Împrejurarea că decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost emisă „la propunerea Direcției Antifraudă Fiscală” nu poate conduce la finalitatea scontată, câtă vreme această direcție este, la rândul ei, o structură din cadrul recurentului și, în orice caz, aceasta a formulat numai o propunere, după cum afirmă însuși recurentul. În fine, existența prejudiciului nu poate fi negată. După cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007, anterior menționată, activitatea principală a intimatei-reclamante consta tocmai în fabricarea băuturilor alcoolice distilate (cod CAEN nr. 1591). Or, în condițiile în care, ca efect al emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005 de către C.A.A.F.I.P.A.S.M., societatea comercială nu și-a mai putut desfășura această activitate, prejudiciul suferit rezultă ex re. Cât privește întinderea acestuia, aspect dezvoltat de recurent în cuprinsul motivului de recurs prezentat la pct. I.3.5 din decizie, aceasta urmează să se stabilească de către instanța de trimitere care va dispune refacerea raportului de expertiză contabilă, cu luarea în considerare a dezlegărilor stabilite în prezenta decizie, precum și a obiecțiunilor formulate de recurentul-pârât, dar numai în privința acestui aspect (al componentelor și întinderii prejudiciului). 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele prezentate la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., constatând că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară refacerea expertizei contabile în limitele arătate, se va admite recursul și se va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.