ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 579/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 427 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC P. SRL, împotriva pârâtei P.M. SLATINA – D.G.V.C., în sensul că a fost dispusă suspendarea executării deciziei de impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009 emise de P.M. Slatina – D.G.V.C., până la pronunțarea instanței de fond și a respins, ca inadmisibilă, cererea privind suspendarea executării raportului de inspecție fiscală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea formulată la data de 25 august 2010, reclamanta SC P. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta P.M.

Slatina – D.G.V.C. Slatina, suspendarea executării raportului de inspecție fiscală nr. 53098 din 22 iulie 2009 încheiat de P.M. Slatina – D.G.V.C. și a Deciziei de impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009, prin care au fost stabilite diferențe de obligații la impozitul pe clădiri și taxa hotelieră în sumă de 345.573 lei, dobânzi și majorări de întârziere de 431.987 lei și penalități de întârziere de 2.114 lei. Prin sentința nr. 396 din 01 septembrie 2010, Tribunalul Olt a admis excepția privind lipsa competenței materiale, invocată de intimata P.M. Slatina – D.G.V.C. și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC P. SRL în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Olt invocată de intimată este întemeiată, reținând competența de soluționare a cererii de suspendare a actului administrativ unilateral în favoarea instanței competente să soluționeze în fond actul administrativ contestat. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, iar reclamanta, a depus cauțiunea fixată de instanță conform art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 rep. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond reține următoarele aspecte de fapt și de drept: Cu privire la cererea privind suspendarea executării raportului de inspecție fiscală, având în vedere că acesta nu este act administrativ fiscal, în sensul art. 175 alin. (l) C. proc.

fisc., fiind act premergător actului administrativ, instanța a constatat că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât a respins cererea privind suspendarea acestuia. Cu privire la decizia de impunere atacată, instanța a reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Motivele invocate de către reclamantă referitoare la cazul bine justificat sunt de natură să producă o îndoială asupra legalității actului administrativ. Astfel, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada înștiințării prealabile a contribuabilului cu privire la desfășurarea inspecției fiscale, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 101 din O.G.

nr. 92/2003, iar aceste aspecte pot fi încadrate în noțiunea de împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Cazul bine justificat derivă și din faptul că executarea actului administrativ se poate face înainte de finalizarea procedurilor legale, respectiv înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal. Ori aceasta este de natură să producă pagube serioase cu consecințe grave în patrimoniul reclamantei. De asemenea, este întrunită în cauză și condiția pagubei iminente, așa cum este aceasta definită de dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, respectiv prejudiciu material viitor și previzibil, având în vedere că prin executarea sumei considerată ca datorată se poate ajunge la blocarea activității societății reclamante, care este o societate cu răspundere limitată.

Pentru considerentele arătate, instanța de fond a admis în parte cererea privind suspendarea executării deciziei de impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009 emise de P.M. Slatina – D.G.V.C., până la pronunțarea instanței de fond și a respins, ca inadmisibilă, cererea privind suspendarea executării raportului de inspecție fiscală. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurenta a arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, arătând că faptul de a nu se fi dovedit înștiințarea prealabilă a contribuabilului, cu privire la desfășurarea inspecției fiscale, nu este de natură a atrage prezumția de îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

A arătat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 102 C. proc. fisc. De asemenea, s-a arătat că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în cauză, întrucât se bazează pe o simplă presupunere că în caz de executare silită s-ar ajunge la blocarea activității reclamantei, nefiind făcute în cauză probe în sensul arătat. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele dosarului a constatat faptul că recursul este tardiv, motiv pentru care recursul formulat va fi respins, ca tardiv, formulat pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 103 alin (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că sentința a fost comunicată recurentei la data de 9 noiembrie 2010, iar cererea de recurs a fost înregistrată la instanța de fond la data de 18 noiembrie 2010, cu depășirea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. În aceste condiții, Înalta Curte va aplica sancțiunea procedurală determinată de neexercitarea dreptului în termenul defipt de lege. Văzând dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 101 și 102 C. proc. civ., care prevăd termenul de 5 zile de la comunicare pentru recurs, precum și modalitatea de calcul a termenului, s-a constatat faptul că cererea de recurs a fost depusă cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata tardiv declarat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de P.M. Slatina prin P. împotriva sentinței nr. 427 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv declarat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.