ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 579/2011

Asupra recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin

sentința nr. 427 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova a fost admisă în

parte cererea formulată de reclamanta SC P. SRL, împotriva pârâtei P.M. SLATINA

– D.G.V.C., în sensul că a fost dispusă suspendarea executării deciziei de

impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009 emise de P.M. Slatina – D.G.V.C., până la

pronunțarea instanței de fond și a respins, ca inadmisibilă, cererea privind

suspendarea executării raportului de inspecție fiscală.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea

formulată la data de 25 august 2010, reclamanta SC P. SRL a solicitat în

contradictoriu cu pârâta P.M. Slatina – D.G.V.C. Slatina, suspendarea

executării raportului de inspecție fiscală nr. 53098 din 22 iulie 2009 încheiat

de P.M. Slatina – D.G.V.C. și a Deciziei de impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009,

prin care au fost stabilite diferențe de obligații la impozitul pe clădiri și

taxa hotelieră în sumă de 345.573 lei, dobânzi și majorări de întârziere de

431.987 lei și penalități de întârziere de 2.114 lei.

Prin sentința nr. 396 din 01 septembrie 2010,

Tribunalul Olt a admis excepția privind lipsa competenței materiale, invocată

de intimata P.M. Slatina – D.G.V.C. și a declinat competența de soluționare a

cauzei privind pe reclamanta SC P. SRL în favoarea Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Olt invocată de

intimată este întemeiată, reținând competența de soluționare a cererii de

suspendare a actului administrativ unilateral în favoarea instanței competente

să soluționeze în fond actul administrativ contestat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

Craiova, iar reclamanta, a depus cauțiunea fixată de instanță conform art. 215 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003 rep.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de

fond reține următoarele aspecte de fapt și de drept:

Cu privire la cererea privind suspendarea executării

raportului de inspecție fiscală, având în vedere că acesta nu este act

administrativ fiscal, în sensul art. 175 alin. (l) C. proc. fisc., fiind act

premergător actului administrativ, instanța a constatat că nu-i sunt aplicabile

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât a respins cererea

privind suspendarea acestuia.

Cu privire la decizia de impunere atacată, instanța a

reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Motivele invocate de către reclamantă referitoare la

cazul bine justificat sunt de natură să producă o îndoială asupra legalității

actului administrativ.

Astfel, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada

înștiințării prealabile a contribuabilului cu privire la desfășurarea

inspecției fiscale, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 101 din O.G. nr. 92/2003,

iar aceste aspecte pot fi încadrate în noțiunea de împrejurări care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Cazul bine justificat derivă și din faptul că

executarea actului administrativ se poate face înainte de finalizarea procedurilor

legale, respectiv înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și

temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal.

Ori aceasta este de natură să producă pagube serioase

cu consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

De

asemenea, este întrunită în cauză și condiția pagubei iminente, așa cum este

aceasta definită de dispozițiile din Legea contenciosului administrativ,

respectiv prejudiciu material viitor și previzibil, având în vedere că prin

executarea sumei considerată ca datorată se poate ajunge la blocarea

activității societății reclamante, care este o societate cu răspundere

limitată.

Pentru

considerentele arătate, instanța de fond a admis în parte cererea privind

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 53098 din 22 iulie 2009 emise

de P.M. Slatina – D.G.V.C., până la pronunțarea instanței de fond și a respins,

ca inadmisibilă, cererea privind suspendarea executării raportului de inspecție

fiscală.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de fond

ca netemeinică și nelegală.

Recurenta a arătat că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, arătând că

faptul de a nu se fi dovedit înștiințarea prealabilă a contribuabilului, cu

privire la desfășurarea inspecției fiscale, nu este de natură a atrage

prezumția de îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. A

arătat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 102 C. proc. fisc.

De asemenea, s-a arătat că nici condiția pagubei

iminente nu este îndeplinită în cauză, întrucât se bazează pe o simplă

presupunere că în caz de executare silită s-ar ajunge la blocarea activității

reclamantei, nefiind făcute în cauză probe în sensul arătat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele

dosarului a constatat faptul că recursul este tardiv, motiv pentru care

recursul formulat va fi respins, ca tardiv, formulat pentru considerentele ce

urmează.

În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 103

alin (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea

oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de

cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat

faptul că sentința a fost comunicată recurentei la data de 9 noiembrie 2010,

iar cererea de recurs a fost înregistrată la instanța de fond la data de 18

noiembrie 2010, cu depășirea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de

dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, Înalta Curte va aplica sancțiunea

procedurală determinată de neexercitarea dreptului în termenul defipt de lege.

Văzând dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004

raportate la art. 101 și 102 C. proc. civ., care prevăd termenul de 5 zile de la

comunicare pentru recurs, precum și modalitatea de calcul a termenului, s-a

constatat faptul că cererea de recurs a fost depusă cu nerespectarea dispozițiilor

imperative ale legii.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte va constata tardiv declarat recursul

formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge recursul formulat de P.M. Slatina prin P.

împotriva sentinței nr. 427 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv declarat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.