ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, reclamanta S.C. R. S.R.L. Slatina a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Slatina - Direcția

Generală Venituri și Cheltuieli, anularea Deciziei de impunere nr. 47279 din

data de 5 august 2009, emisă de pârâtă pentru suma de 910744 RON, și obligarea

organului emitent la eliberarea unei noi decizii de impunere, cu o nouă bază de

impozitare, corespunzătoare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 30 iunie 2009 - 9 iulie 2009, la

sediul societății s-a desfășurat o inspecție fiscală, și, ca urmare, s-a

stabilit ca diferență de impozit și penalități, suma totală de 910744 RON, din

care 10306 RON reprezentând diferență de impozit și penalități pentru impozit

teren, iar suma 900682 RON, reprezentând diferență de impozit și penalitate

pentru impozit clădiri, apreciind că aceste obligații fiscale în sarcina sa

sunt stabilite fără baze legale.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Judecătoria Slatina,

prin Sentința civilă nr. 5839 din 17 noiembrie 2009, a admis excepția

necompetenței materiale invocată de reclamantă și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secția comercială și de

contencios administrativ.

Tribunalului Olt a

înregistrat cauza pe rol sub nr. 3999/104/2009 și, la rândul său, prin Sentința

nr. 80 din 23 februarie 2010, a admis excepția de necompetență materială,

invocată de pârâtă prin întâmpinare, declinând competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, în raport de obiectul acțiunii care privește un act administrativ

încheiat de o autoritate publică locală, dar care se referă la taxe și impozite

de peste 500.000 RON, ceea ce determină competența materială a acestei

instanțe, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a înregistrat-o sub nr. 873/54/2010.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

arătând că în mod corect au fost calculate obligațiile fiscale de plată în sumă

totală de 910.774 RON, în sarcina reclamantei.

Reclamanta a precizat

cererea de chemare în judecată, arătând că acțiunea fost formulată și împotriva

Deciziei nr. 30, prin care intimata a respins contestația formulată împotriva

deciziei de impunere nr. 47279 din 5 august 2009, act a cărui anulare a

solicitat-o pentru motivele invocate prin acțiunea introductivă.

Prin Sentința nr. 146

din 17 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte

decizia de impunere nr. 47279 din 5 august 2009 și decizia nr. 30 din 24

septembrie 2009, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la plata

suplimentară a impozitului pe clădiri și a accesoriilor acesteia, precum și a

impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007 și a

accesoriilor aferente perioadei respective.

Totodată, a obligat

pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON, reprezentând

onorariu de avocat și onorariu de expert.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În perioada 30 iunie

2009 - 9 iulie 2009, la sediul autorității reclamante a fost realizată o

inspecție fiscală cu privire la modul de constituire și înregistrare, declarare

și virare a impozitelor și taxelor locale, fiind stabilite diferențe de

obligații fiscale de plată în sarcina sa, în sumă totală de 910.774 RON, dintre

care: impozit clădiri, dobânzi, majorări și penalități de întârziere - 900.682

RON și impozit teren, dobânzi, majorări și penalități de întârziere - 10.062

RON.

În ceea ce privește

diferența aferentă impozitului pe terenul situat în A.T., nr. 15, pentru

perioada 2004-2009, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 258 alin. (8)

din Codul fiscal, introduse prin Legea nr. 343 din 17 iulie 2006 care a intrat

în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 și invocate de pârâtă ca temei de drept

al reținerii diferenței de impozit, nu sunt aplicabile în cauză pe perioada 1

ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007, având în vedere principiile neretroactivității

legii fiscale și securității juridice.

Într-adevăr,

suprafața terenului dobândit de reclamantă în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 8387 din 25 august 1994 s-a modificat în urma

măsurătorilor topometrice de la 10.000 mp la 11.301,46 mp, dar temeiul de drept

invocat de organul de inspecție fiscală nu putea sta la baza stabilirii unei

diferențe de impozit decât pe perioada ulterioară intrării sale în vigoare și

nu retroactiv, din anul 2004.

Referitor la

impozitul pe clădiri, prima instanță a reținut că prin autorizația de

construire nr. 253 din 15 iulie 1999 reclamanta a obținut acordul necesar

efectuării lucrărilor de construcții la obiectivul „Bază de agrement",

situat în strada P., obiectivul fiind declarat realizat la organul fiscal în

luna decembrie 2006, cu o valoare de înregistrare de 831.672 RON, conform

evidențelor contabile.

Inspecția fiscală a

reținut că în mod nelegal, imobilul a fost declarat în decembrie 2006 și nu la

15 iulie 2000, data expirării autorizației de construire, întrucât nu s-a

solicitat prelungirea acesteia ceea ce înseamnă că imobilul era finalizat la

acea dată.

Totodată, din

evidențele fiscale rezultă că imobilul a fost edificat în două etape: în prima

etapă costurile de realizare a construcției de 39.623 RON apar înregistrate în

contabilitate în contul 231 - imobilizări în curs la data de 1 ianuarie 2004;

în cea de-a doua etapă au fost efectuate lucrări de modernizare și amenajări,

conform situațiilor de lucrări, în sumă totală de 746.393 RON, dintre care a

fost trecută în evidența contabilă numai suma de 742.049 RON.

În opinia inspecției

fiscale, la 1 ianuarie 2004 imobilul avea elementele structurale ale unei

clădiri și, în consecință ar fi trebuit declarat în vederea impozitării.

Prima instanță a

reținut, din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că la data

de 1 ianuarie 2004 clădirea „Bază de agrement” nu întrunea condițiile prevăzute

de Normele Metodologice pct. 62 alin. (1) lit. c) și pct. 63 în sensul că: nu

avea în totalitate construite elementele structurale de bază, lipsindu-i

ferestrele și acoperișul și, nefiind finalizată, nu putea servi la adăpostirea

de oameni, din facturile fiscale depuse la dosar rezultând că materialele

necesare edificării acoperișului au fost achiziționate în luna mai a anului

2006, ceea ce înseamnă că acoperișul clădirii nu exista până la acea dată, iar

procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de

6 decembrie 2006.

Prima instanță a

apreciat că aceste probe sunt în măsură să ateste faptul că imobilul a fost

terminat în decembrie 2006 când a și fost declarat în vederea impozitării,

faptul că reclamanta a realizat lucrări de construcție fără autorizație de

construire atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

În speță, au fost

avute în vedere și dispozițiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal și pct. 55

lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care stabilesc:

„în cazul clădirii care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori

anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de

consiliul local între 5% și 10%".

În concluzie,

judecătorul fondului a reținut că termenul de 3 ani în care ar fi trebuit

reevaluată clădirea urma să expire în decembrie 2009, ulterior controlului, și

oricum, reevaluarea nu presupune implicit declararea unei valori de impunere a

imobilului mai mare decât cea cu care acesta a fost înregistrat.

Pârâta a atacat cu

recurs sentința menționată,solicitând modificarea acțiunii, în temeiul art. 304

pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a reținut,în esență, următoarele:

Instanța de fond nu a

luat în considerare culpa reclamantei în ceea ce privește neîndeplinirea

obligațiilor impuse prin art. 82 alin. (3) C. proc. fisc. (art. 79 în versiunea

anterioară), referitoare la completarea declarațiilor fiscale prin înscrierea corectă,

completă și cu bună credință a informațiilor prevăzute de formular,

corespunzătoare situației fiscale.

Recurenta-pârâtă a

invocat și prevederile art. 64 (fostul 57) și art. 65 alin. (1) anterior 58

alin. (1) C. proc. fisc., în temeiul cărora documentele justificative și

evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei

de impunere în cazul în care există alte acte doveditoare, acestea vor fi luate

în considerare la stabilirea bazei de impunere, iar contribuabilul are sarcina

de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale.

În raport cu

elementele speței, recurenta-pârâtă a conchis că soluția de exonerarea a

intimatei-reclamante la plata impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie

2004 - 1 ianuarie 2007, pe considerentul neretroactivității legii, este

greșită, pentru că nu lasă o marjă mai largă de apreciere și nu are în vedere

faptul că obligația fiscală este reală și s-a născut anterior anului 2004,

potrivit art. 23 alin. (1) - fostul art. 21 alin. (1) C. proc. fisc.

Recurenta-pârâtă a

achiesat la aprecierea pe care a făcut-o instanța de fond, în sensul că pentru

dezlegarea chestiunii litigioase trebuie stabilită data la care imobilului a

avut elementele structurale ale unei clădiri și trebuia declarat în scopul

impozitării, dar a arătat că, potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din

Codul fiscal și art. 62 alin. (1) pct. c) din Normele metodologice de aplicare

a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în cazul în care lucrările de

construcții nu au fost finalizate în termenul prevăzut în autorizația de

construire, data dobândirii clădirii este data expirării autorizației, pentru

suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale

unei clădiri, în speță - pereți și acoperiș. Or, conform evidențelor contabile

din luna ianuarie 2004, la acea dată fuseseră deja efectuate lucrări de zidărie

de cărămidă, șarpantă de lemn și învelitoare (acoperiș), ulterior executându-se

doar lucrări de modernizare.

Intimata-reclamantă

nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a

depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat menținerea sentinței ca

fiind legală și temeinică, arătând că soluția pronunțată este pe deplin

justificată de probele cauzei și de prevederile legale, corect interpretate și

aplicate de judecătorul fondului, în timp ce criticile invocate în motivele de

recurs sunt simple afirmații, fără nici un fundament în starea de fapt și de

drept.

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin actele

administrative fiscale supuse controlului de legalitate exercitat de instanța

de contencios administrativ pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C.proc.

fiscală, autoritatea emitentă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante

obligații fiscale suplimentare către bugetul de stat, constând în impozit pe

clădiri pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 mai 2009, în cuantum de 679.801 RON,

dobânzi și majorări aferente, pentru perioada 16 martie 2004-31 iulie 2009, în

sumă de 220.517 RON, și penalități de întârziere pentru perioada 16 martie

2004-31 decembrie 2005, în cuantum de 364 RON (total 300.682 RON) și impozit

aferent pe teren, cu dobânzi, majorări și penalități de întârziere calculate

pentru aceeași perioadă, în sumă totală de 10.062 RON.

Soluția pronunțată de

judecătorul fondului, în sensul anulării în totalitate a debitelor fiscale

aferente clădirii și a impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004-1

ianuarie 2007, cu accesoriile aferente perioadei respective, reflectă

interpretarea și aplicarea adecvată a prevederilor legale incidente în raport

cu baza factuală dovedită prin probele cu înscrisuri și expertiză de specialitate,

administrate în cauză.

Cu privire la

obligațiile fiscale suplimentare stabilite pentru teren, în decizia de impunere

și în decizia de soluționare a contestației administrative s-a reținut

identificarea unor neconcordanțe între suprafețele de teren înscrise în

contractul de vânzare-cumpărare care a stat la baza declarării terenurilor și

neachitarea în termen a diferențelor stabilite.

Temeiul de drept

indicat a constat în prevederile art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare - pentru

diferența de impozit, H.G. nr. 64/2004, H.G. 784/2005 și Legea nr. 210/2005 -

pentru dobânzi și majorări și O.G. nr. 92/2003 și Legea nr. 210/2005 - pentru

penalitățile de întârziere.

Instanța de fond a

reținut corect că art. 258 alin. (8) C. fiscal a căpătat conținutul reținut de

autoritățile fiscale, ca urmare a modificărilor introduse prin Legea nr.

343/2006, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, astfel că soluția de

anulare parțială a debitelor, pentru perioada anterioară datei indicate, este

în acord cu principiul neretroactivității legii civile, consacrat în art. 15din

Constituția României.

Este adevărat că,

după cum susține recurenta-pârâtă, Codul de procedură fiscală impune

contribuabilului obligația de a completa declarațiile fiscale înscriind corect,

complet și cu bună-credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare

situației sale fiscale, dar consecințele fiscale sunt cele prevăzute de legea

în vigoare, neputând fi aplicate retroactiv norme juridice intrate în vigoare

ulterior perioadei verificate.

Cu privire la

obligațiile fiscale suplimentare stabilite pentru clădiri, problema de drept de

a cărei rezolvare depinde clarificarea raportului juridic litigios a fost

corect identificată de instanța de fond ca fiind aceea a datei dobândirii

clădirii, constând în data la care a imobilul a dobândit elementele structurale

ale unei clădiri și trebuia declarat în vederea impunerii, conform art. 249

alin. (1) și (5) din Codul fiscal și pct. 62 alin. (1) lit. c) din Normele

metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Fiind vorba despre

lămurirea unor chestiuni de fapt care urmau a fi încadrate în ipoteza normei

juridice, în speță a fost efectuată o expertiză judiciară în specialitatea

contabilă, potrivit art. 202 C. proc. civ., ale cărei concluzii, corelate cu

înscrisurile constând în facturile fiscale pentru cumpărarea țiglei pentru

acoperiș, datând din luna mai 2006, și cu procesul-verbal de recepție nr. 12

din 6 decembrie 2006, încheiat la finalizarea lucrărilor de construcții, au

fundamentat soluția potrivit căreia acoperișul, ca element structural al

clădirii, a fost edificat în cursul anului 2006, iar nu în ianuarie 2004, așa

cum susține recurenta-pârâtă pe baza unor documente contabile care atestă

achiziționarea unor materiale și efectuarea unor lucrări (zidărie, șarpantă,

învelitoare), dar nu fac dovada, prin ele însele, că acoperișul, ca element

structural al clădirii, putea fi socotit finalizat la acea dată.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a soluției potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art.

304 pct. 9 sau 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Primăria Municipiului Slatina - Direcția Economică împotriva

Sentinței nr. 146 din 17 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

cheltuieli de judecată către intimat în sumă de 4000 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - DG