ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 201/2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, reclamanta S.C. R. S.R.L. Slatina a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Slatina - Direcția Generală Venituri și Cheltuieli, anularea Deciziei de impunere nr. 47279 din data de 5 august 2009, emisă de pârâtă pentru suma de 910744 RON, și obligarea organului emitent la eliberarea unei noi decizii de impunere, cu o nouă bază de impozitare, corespunzătoare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 30 iunie 2009 - 9 iulie 2009, la sediul societății s-a desfășurat o inspecție fiscală, și, ca urmare, s-a stabilit ca diferență de impozit și penalități, suma totală de 910744 RON, din care 10306 RON reprezentând diferență de impozit și penalități pentru impozit teren, iar suma 900682 RON, reprezentând diferență de impozit și penalitate pentru impozit clădiri, apreciind că aceste obligații fiscale în sarcina sa sunt stabilite fără baze legale. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Judecătoria Slatina, prin Sentința civilă nr. 5839 din 17 noiembrie 2009, a admis excepția necompetenței materiale invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secția comercială și de contencios administrativ.

Tribunalului Olt a înregistrat cauza pe rol sub nr. 3999/104/2009 și, la rândul său, prin Sentința nr. 80 din 23 februarie 2010, a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâtă prin întâmpinare, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în raport de obiectul acțiunii care privește un act administrativ încheiat de o autoritate publică locală, dar care se referă la taxe și impozite de peste 500.000 RON, ceea ce determină competența materială a acestei instanțe, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a înregistrat-o sub nr. 873/54/2010.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că în mod corect au fost calculate obligațiile fiscale de plată în sumă totală de 910.774 RON, în sarcina reclamantei. Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că acțiunea fost formulată și împotriva Deciziei nr. 30, prin care intimata a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 47279 din 5 august 2009, act a cărui anulare a solicitat-o pentru motivele invocate prin acțiunea introductivă.

Prin Sentința nr. 146 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte decizia de impunere nr. 47279 din 5 august 2009 și decizia nr. 30 din 24 septembrie 2009, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la plata suplimentară a impozitului pe clădiri și a accesoriilor acesteia, precum și a impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007 și a accesoriilor aferente perioadei respective. Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON, reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În perioada 30 iunie 2009 - 9 iulie 2009, la sediul autorității reclamante a fost realizată o inspecție fiscală cu privire la modul de constituire și înregistrare, declarare și virare a impozitelor și taxelor locale, fiind stabilite diferențe de obligații fiscale de plată în sarcina sa, în sumă totală de 910.774 RON, dintre care: impozit clădiri, dobânzi, majorări și penalități de întârziere - 900.682 RON și impozit teren, dobânzi, majorări și penalități de întârziere - 10.062 RON.

În ceea ce privește diferența aferentă impozitului pe terenul situat în A.T., nr. 15, pentru perioada 2004-2009, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 258 alin. (8) din Codul fiscal, introduse prin Legea nr. 343 din 17 iulie 2006 care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 și invocate de pârâtă ca temei de drept al reținerii diferenței de impozit, nu sunt aplicabile în cauză pe perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007, având în vedere principiile neretroactivității legii fiscale și securității juridice.

Într-adevăr, suprafața terenului dobândit de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 8387 din 25 august 1994 s-a modificat în urma măsurătorilor topometrice de la 10.000 mp la 11.301,46 mp, dar temeiul de drept invocat de organul de inspecție fiscală nu putea sta la baza stabilirii unei diferențe de impozit decât pe perioada ulterioară intrării sale în vigoare și nu retroactiv, din anul 2004. Referitor la impozitul pe clădiri, prima instanță a reținut că prin autorizația de construire nr. 253 din 15 iulie 1999 reclamanta a obținut acordul necesar efectuării lucrărilor de construcții la obiectivul „Bază de agrement", situat în strada P., obiectivul fiind declarat realizat la organul fiscal în luna decembrie 2006, cu o valoare de înregistrare de 831.672 RON, conform evidențelor contabile.

Inspecția fiscală a reținut că în mod nelegal, imobilul a fost declarat în decembrie 2006 și nu la 15 iulie 2000, data expirării autorizației de construire, întrucât nu s-a solicitat prelungirea acesteia ceea ce înseamnă că imobilul era finalizat la acea dată. Totodată, din evidențele fiscale rezultă că imobilul a fost edificat în două etape: în prima etapă costurile de realizare a construcției de 39.623 RON apar înregistrate în contabilitate în contul 231 - imobilizări în curs la data de 1 ianuarie 2004; în cea de-a doua etapă au fost efectuate lucrări de modernizare și amenajări, conform situațiilor de lucrări, în sumă totală de 746.393 RON, dintre care a fost trecută în evidența contabilă numai suma de 742.049 RON.

În opinia inspecției fiscale, la 1 ianuarie 2004 imobilul avea elementele structurale ale unei clădiri și, în consecință ar fi trebuit declarat în vederea impozitării.

Prima instanță a reținut, din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că la data de 1 ianuarie 2004 clădirea „Bază de agrement” nu întrunea condițiile prevăzute de Normele Metodologice pct. 62 alin. (1) lit. c) și pct. 63 în sensul că: nu avea în totalitate construite elementele structurale de bază, lipsindu-i ferestrele și acoperișul și, nefiind finalizată, nu putea servi la adăpostirea de oameni, din facturile fiscale depuse la dosar rezultând că materialele necesare edificării acoperișului au fost achiziționate în luna mai a anului 2006, ceea ce înseamnă că acoperișul clădirii nu exista până la acea dată, iar procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 6 decembrie 2006. Prima instanță a apreciat că aceste probe sunt în măsură să ateste faptul că imobilul a fost terminat în decembrie 2006 când a și fost declarat în vederea impozitării, faptul că reclamanta a realizat lucrări de construcție fără autorizație de construire atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

În speță, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal și pct. 55 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care stabilesc: „în cazul clădirii care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local între 5% și 10%". În concluzie, judecătorul fondului a reținut că termenul de 3 ani în care ar fi trebuit reevaluată clădirea urma să expire în decembrie 2009, ulterior controlului, și oricum, reevaluarea nu presupune implicit declararea unei valori de impunere a imobilului mai mare decât cea cu care acesta a fost înregistrat. Pârâta a atacat cu recurs sentința menționată,solicitând modificarea acțiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041C.

proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reținut,în esență, următoarele: Instanța de fond nu a luat în considerare culpa reclamantei în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor impuse prin art. 82 alin. (3) C. proc. fisc. (art. 79 în versiunea anterioară), referitoare la completarea declarațiilor fiscale prin înscrierea corectă, completă și cu bună credință a informațiilor prevăzute de formular, corespunzătoare situației fiscale. Recurenta-pârâtă a invocat și prevederile art. 64 (fostul 57) și art. 65 alin. (1) anterior 58 alin. (1) C. proc. fisc., în temeiul cărora documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere în cazul în care există alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere, iar contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale.

În raport cu elementele speței, recurenta-pârâtă a conchis că soluția de exonerarea a intimatei-reclamante la plata impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007, pe considerentul neretroactivității legii, este greșită, pentru că nu lasă o marjă mai largă de apreciere și nu are în vedere faptul că obligația fiscală este reală și s-a născut anterior anului 2004, potrivit art. 23 alin. (1) - fostul art. 21 alin. (1) C. proc. fisc. Recurenta-pârâtă a achiesat la aprecierea pe care a făcut-o instanța de fond, în sensul că pentru dezlegarea chestiunii litigioase trebuie stabilită data la care imobilului a avut elementele structurale ale unei clădiri și trebuia declarat în scopul impozitării, dar a arătat că, potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal și art. 62 alin. (1) pct. c) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, în cazul în care lucrările de construcții nu au fost finalizate în termenul prevăzut în autorizația de construire, data dobândirii clădirii este data expirării autorizației, pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță - pereți și acoperiș. Or, conform evidențelor contabile din luna ianuarie 2004, la acea dată fuseseră deja efectuate lucrări de zidărie de cărămidă, șarpantă de lemn și învelitoare (acoperiș), ulterior executându-se doar lucrări de modernizare. Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, arătând că soluția pronunțată este pe deplin justificată de probele cauzei și de prevederile legale, corect interpretate și aplicate de judecătorul fondului, în timp ce criticile invocate în motivele de recurs sunt simple afirmații, fără nici un fundament în starea de fapt și de drept. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Prin actele administrative fiscale supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C.proc.

fiscală, autoritatea emitentă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații fiscale suplimentare către bugetul de stat, constând în impozit pe clădiri pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 mai 2009, în cuantum de 679.801 RON, dobânzi și majorări aferente, pentru perioada 16 martie 2004-31 iulie 2009, în sumă de 220.517 RON, și penalități de întârziere pentru perioada 16 martie 2004-31 decembrie 2005, în cuantum de 364 RON (total 300.682 RON) și impozit aferent pe teren, cu dobânzi, majorări și penalități de întârziere calculate pentru aceeași perioadă, în sumă totală de 10.062 RON.

Soluția pronunțată de judecătorul fondului, în sensul anulării în totalitate a debitelor fiscale aferente clădirii și a impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004-1 ianuarie 2007, cu accesoriile aferente perioadei respective, reflectă interpretarea și aplicarea adecvată a prevederilor legale incidente în raport cu baza factuală dovedită prin probele cu înscrisuri și expertiză de specialitate, administrate în cauză. Cu privire la obligațiile fiscale suplimentare stabilite pentru teren, în decizia de impunere și în decizia de soluționare a contestației administrative s-a reținut identificarea unor neconcordanțe între suprafețele de teren înscrise în contractul de vânzare-cumpărare care a stat la baza declarării terenurilor și neachitarea în termen a diferențelor stabilite.

Temeiul de drept indicat a constat în prevederile art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare - pentru diferența de impozit, H.G. nr. 64/2004, H.G. 784/2005 și Legea nr. 210/2005 - pentru dobânzi și majorări și O.G. nr. 92/2003 și Legea nr. 210/2005 - pentru penalitățile de întârziere. Instanța de fond a reținut corect că art. 258 alin. (8) C. fiscal a căpătat conținutul reținut de autoritățile fiscale, ca urmare a modificărilor introduse prin Legea nr. 343/2006, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, astfel că soluția de anulare parțială a debitelor, pentru perioada anterioară datei indicate, este în acord cu principiul neretroactivității legii civile, consacrat în art. 15din Constituția României.

Este adevărat că, după cum susține recurenta-pârâtă, Codul de procedură fiscală impune contribuabilului obligația de a completa declarațiile fiscale înscriind corect, complet și cu bună-credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale, dar consecințele fiscale sunt cele prevăzute de legea în vigoare, neputând fi aplicate retroactiv norme juridice intrate în vigoare ulterior perioadei verificate. Cu privire la obligațiile fiscale suplimentare stabilite pentru clădiri, problema de drept de a cărei rezolvare depinde clarificarea raportului juridic litigios a fost corect identificată de instanța de fond ca fiind aceea a datei dobândirii clădirii, constând în data la care a imobilul a dobândit elementele structurale ale unei clădiri și trebuia declarat în vederea impunerii, conform art. 249 alin. (1) și (5) din Codul fiscal și pct. 62 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004. Fiind vorba despre lămurirea unor chestiuni de fapt care urmau a fi încadrate în ipoteza normei juridice, în speță a fost efectuată o expertiză judiciară în specialitatea contabilă, potrivit art. 202 C. proc. civ., ale cărei concluzii, corelate cu înscrisurile constând în facturile fiscale pentru cumpărarea țiglei pentru acoperiș, datând din luna mai 2006, și cu procesul-verbal de recepție nr. 12 din 6 decembrie 2006, încheiat la finalizarea lucrărilor de construcții, au fundamentat soluția potrivit căreia acoperișul, ca element structural al clădirii, a fost edificat în cursul anului 2006, iar nu în ianuarie 2004, așa cum susține recurenta-pârâtă pe baza unor documente contabile care atestă achiziționarea unor materiale și efectuarea unor lucrări (zidărie, șarpantă, învelitoare), dar nu fac dovada, prin ele însele, că acoperișul, ca element structural al clădirii, putea fi socotit finalizat la acea dată.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a soluției potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 9 sau 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Primăria Municipiului Slatina - Direcția Economică împotriva Sentinței nr. 146 din 17 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la cheltuieli de judecată către intimat în sumă de 4000 RON. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012. Procesat de GGC - DG