ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5224/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 291 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 5165/2/2010, a fost emisă în parte acțiunea formulată de reclamanții K.H., U.E., K.M.M.M., B.K. și D.E., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta fiind obligată să desemneze evaluator în dosarul nr. 46935/CC, în termen de cinci zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 100 RON/zi de întârziere, în caz de neexecutare a obligației în termen. Pârâta a mai fost obligată să emită decizia titlu de despăgubire în termen de 15 zile de la întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul din București, apartamente și teren aferent.

Instanța a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei 1000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au dedus judecății refuzul nejustificat al autorității pârâte de a soluționa dosarul de despăgubiri aferent Dispoziției nr. 8977 din 25 octombrie 2007, modificată prin Dispoziția nr. 12508 din 18 martie 2010, emise de Primarul General al Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a unei măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, situate București.

Din actele aflate la dosar rezultă că dosarul de despăgubiri al reclamanților a fost înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 46935/CC în luna aprilie 2010, fiind parcursă prima și ce-a de-a doua etapă în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și anume etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor și etapa analizării în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în Municipiul București. Autoritatea pârâtă a susținut prin apărările formulate că următoarea etapă a evaluării este condiționată de completarea dosarului cu unele documente justificative, dar din înscrisurile administrate în cauză, nu rezultă că pârâta ar fi pus în vedere reclamanților să completeze dosarul cu vreun act.

Se constată că, de la data înregistrării dosarului (prima etapă) și anume în luna aprilie 2010 și până la data soluționării cauzei, a trecut un interval de 9 luni, iar în această perioadă pârâta nu a dispus transmiterea dosarului la un evaluator, deși pentru ce-a de-a doua etapă a fost necesar un interval de cel mult 6 luni de la data înregistrării dosarului nr. 46935/CC. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat refuzul nejustificat de soluționare a notificării în privința celei de-a treia etape în procedura administrativă, considerând încheiată cea de a doua etapă și va obliga pârâta să transmită dosarul unui evaluator în termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unor penalități de 100 RON/zi de întârziere în caz de neexecutare a obligației.

Având în vedere că obligația de emitere a titlului de despăgubire revine tot autorității pârâte, Curtea a obligat pârâta ca în termen de 15 zile de la data întocmirii raportului de evaluare să emită dispoziția titlu de despăgubire. Termenul de 15 zile de la data întocmirii raportului de evaluare va începe să curgă după ce părțile au luat cunoștință de raport, au formulat eventuale obiecțiuni, iar evaluatorul desemnat a răspuns acestor obiecțiuni, cuprinzând și eventuala situație de retrimitere a dosarului spre reevaluare. Cu privire la celelalte solicitări ale reclamanților se constată că acțiunea este neîntemeiată. Pârâta nu poate fi obligată alături de evaluator sau alături de societatea de evaluatori să întocmească raportul, întrucât legea nu prevede asemenea atribuții pentru comisie.

Referitor la obligarea pârâtei la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie pe zi de întârziere, Curtea a constatat că această sancțiune este prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa de executare a unei hotărâri judecătorești, astfel că, aceasta nu poate fi dispusă înainte de a se constata refuzul de punere în executare a hotărârii judecătorești, manifestat de către autoritatea obligată. Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esență, că procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, dosarele fiind transmise spre evaluare în ordinea înregistrării lor, potrivit Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, aspecte de care trebuie să se țină seama și în cazul dosarului reclamantelor, pentru a se respecta și în acest caz egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite la despăgubiri, care au dosare la Secretariatul Comisiei Centrale. În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere, trebuie să se facă dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii Comisiei Centrale, potrivit art. 1869 C. civ., or, în cazul de față, nu s-a dovedit existența și întinderea prejudiciului, cum de altfel nu s-a dovedit nici vinovăția pârâtei.

În raport de prevederile art. 580 2 și 580 3 C. proc. civ., a mai arătat pârâta, obligarea la desemnarea unui evaluator sub sancțiunea de plată a unei penalități per zi de întârziere este inadmisibilă. În fine, a arătat pârâta, Comisia reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că nu poate fi obligată în nume propriu la plata cheltuielilor de judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-ar fi impus reducerea onorariului avocațial, în raport de obiectul pricinii și a muncii îndeplinite de avocat. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Deși, Legea nr. 247/2005 nu prevede în Titlul VII un termen de soluționare a dosarelor, soluționarea cererilor persoanelor îndreptățite trebuie să se producă în consonanță cu principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cazul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege, dar și regula după care dosarele se soluționează în ordinea înregistrării la Comisie, potrivit Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, care nu poate fi ignorată de pârâtă, și nu în ultimul rând numărul mare de cauze aflate în procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, constituie criterii de apreciere a termenului rezonabil, despre care reclamantele susțin că nu a fost respectat în cazul lor, pentru a determina în fiecare situație în parte dacă este vorba de conduita arbitrară sau de pasivitate a autorității publice cu competențe în materie, în așa fel încât să se stabilească dacă pârâta este responsabilă de „refuzul nejustificat” de soluționare a cererilor cu care a fost învestită, în sensul în care acest concept este definit în art. 2, lit. i) din Legea nr. 554/2004, cum în prezenta cauză a reținut prima instanță.

Or, în speță, raportat la datele concrete ale cauzei, în condițiile în care calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamantelor a fost stabilită prin Dispoziția nr. 125028 din 18 martie 2010, înregistrată la Comisia Centrală în aprilie 2010, față de data la care a fost sesizată instanța de judecată, 10 iunie 2010, la nici trei luni de la înregistrarea dosarului la Comisie, și față de data pronunțării instanței de fond, 10 ianuarie 2011, nu se poate susține că ar fi vorba de un interval nerezonabil de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv.

Această concluzie se impune cu evidență și având în vedere că, în intervalul de timp scurs de la data sesizării Comisiei Centrale, aceasta a analizat deja dosarul reclamantelor și a procedat la controlul de legalitate al dispoziției nr. 12508 din 18 martie 2010, sub aspectul verificării respingerii cererilor de restituire în natură, urmând ca dosarul să fie transmis la un evaluator. În aceste condiții, hotărârea primei instanțe prin care pârâta a fost obligată să transmită dosarul evaluatorului sub sancțiunea unei penalități pe zi de întârziere, precum și să emită titlul de despăgubire, cu cheltuieli de judecată, este nelegală, astfel că, potrivit art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge în tot acțiunea reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 291 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge în tot acțiunea reclamanților K.H. U.E., K.M.M.M., B.K. și D.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.