ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 295/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 295/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației în anulare de
față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin decizia nr. 1040 din 16 martie 2010 Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins recursul declarat de
B.C.F. și intervenienta B.M.M. împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008
pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.
Împotriva acestei decizii au
formulat contestație în anulare contestatorii B.C.F. și intervenienta B.M.M.
Contestatorii își întemeiază cererea pe
dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte:
- decizia instanței de recurs este laconică,
exprimată cu puține cuvinte și greu de înțeles, nefiind motivată în acord cu
cerințele impuse în mod imperativ de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
- instanța de recurs, trebuia să
caseze hotărârea instanței inferioare, cu trimitere pentru rejudecare, cu
îndrumarea de a rezolva un proces ce ar fi fost simplu, dacă se stabileau,
bunurile ce compun masa de împărțit (patrimoniul social), identificate prin
actul de dobândire, preț și nota contabilă de înregistrare în contabilitate, și
apoi, în funcție de acestea, a dreptului valoric, împrejurare față de care
contestatorii apreciază că s-a încălcat art. 6, pct. 1, din Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu privire la un
proces echitabil.
- decizia contestată enunța
rezumativ motivele de recurs, invocate de B.C.F. și B.M.M., dar când trece la
combaterea lor, pentru a justifica soluția de respingere, a recursului, o face
confuz și în neconcordanță cu probele de la dosar.
- primul motiv de recurs nu este
analizat, astfel, potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990, ieșirea din
indiviziune, a unui asociat din societate, se face ca și la partajul din
dreptul comun, respectiv prin stabilirea dreptului valoric, din bunurile ce
compun patrimoniul social.
Această critică, ca
motiv de recurs, nu se analizează de către instanța de recurs, sub aspectul
nestabilirii, din punct de vedere fizic, a patrimoniului social, rezumându-se
în a reține că acesta s-a stabilit conform actelor contabile.
Instanța de recurs nu a
reținut că instanța de fond și de apel nu au avut în vedere bunurile ce compun
patrimoniul social ce trebuie evidențiate prin nota contabilă de înregistrare,
actul de proprietate și valoarea (prețul) lor fapt ce înseamnă că instanța de
recurs a omis a analiza acest motiv de recurs; - susținerea instanței de
recurs, în sensul că societatea pârâtă a prezentat experților actele contabile,
nu corespunde realității, întrucât ultimul expert S.A., în Răspunsul completare
din 21 octombrie 2008, la punctul 5, arăta în mod categoric că societatea
pârâtă nu i-a pus la dispoziție actele contabile, prin care să răspundă la
măsurile luate de curtea de apel, prin încheierea din 10 septembrie 2008,
pentru stabilirea bunurilor ce compun patrimoniul. Pentru acest Răspuns - completare,
al expertului S.A., ce nu a fost luat în considerație de instanța de apel, s-a
formulat motiv de recurs, însă instanța de recurs a omis a-l
analiza.
Dacă s-ar fi analizat
acest motiv de recurs, instanța de casare ar fi constatat că dreptul valoric,
ce se cuvine contestatoarei, ar fi fost mult mai mare, respectiv 64871,85 lei
și nu 20989 lei;
- instanța de recurs a
omis a analiza critica privind nemotivarea instanței de apel sub aspectul
reținerii dreptului valoric la suma de 20989 lei și obligația de a plăti
societății pârâte suma de 5195 lei (motiv de casare 2 și 3, din concluzii la
recurs);
- instanța de recurs,
în mod greșit, reține că societatea pârâtă a devenit proprietară, a spațiului
comercial, în baza protocolului din 2
martie 1992, când în realitate aceasta a devenit proprietara, așa cum am arătat
în motivele de recurs, prin Decizia nr. 330 din 31 ianuarie 2005 și nr. 584 din
9 februarie 2006, ale Curții de Apel Craiova, aflate pe rol la CEDO;
- instanța de recurs a
omis a analiza critica făcută în sensul că ambele instanțe nu s-au pronunțat
asupra compensării cheltuielilor de finisare ale lui B.C. la spațiul comercial
din blocul V1, cu dividendele ce le avea de încasat.
- instanța de recurs
interpretează greșit procentul contestatorilor de 5% din capital (respectiv
100.000 lei vechi, justificat cu acte) cu creșterea rezervelor totale de 5%,
fiecare reprezentând altceva.
- instanța de recurs,
ca și cele de fond și apel, retine greșit că B.C.F. nu are dreptul la chirii
pentru spațiul comercial din blocul V1 și pentru cel la nr. 2, pentru faptul că
nu ar fi proprietar al acestor imobile, când în realitate acesta este
justificat prin hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 2686 din 10 aprilie
2002, a Judecătoriei Slatina, Decizia nr. 1118 din 06 noiembrie 2002, a
Tribunalului Olt, Decizia nr. 1166/01/04.2003 a Curții de Apel Craiova) și contracte
de închiriere.
- instanța de recurs
omite a analiza motivul de recurs ce se referă la faptul că cererea
reconvențională societății pârâte din 12 aprilie 2006 este inadmisibilă, pentru
că nu s-a făcut până la prima zi de înfățișare 25 aprilie 2005 ).
- nu s-a analizat în
mod corespunzător nici motivul de recurs și de apel, al intervenientei B.M.M.,
sub aspectul numai al indexării drepturilor salariale, în sumă de 796.772 lei
vechi, ce societatea pârâtă a susținut că sunt la dispoziția acesteia, aflate
într-un cont, sumă ce poate fi ridicată oricând.
- i
nstanța de recurs nu s-a pronunțat
nici cu privire la cheltuielile de judecată solicitate.
Înalta
Curte, examinând decizia contestată prin prisma criticilor formulate, constată
că prezenta contestație în anulare este nefondată pentru motivele ce se vor
arăta.
Raportând
considerentele deciziei atacate la criticile vizând omisiunea instanței de a se
pronunța asupra criticilor mai sus evocate, se constată din simpla lecturare a
acesteia că toate acestea au format obiectul controlului de legalitate al
instanței de recurs care a răspuns punctual tuturor problemelor invocate în
cererea de recurs.
În
realitate, prin criticile aduse deciziei contestate cei doi contestatori tind
la o rejudecare pe fond a recursului repunând în discuție critici deja
examinate sub aspectul legalității în calea de reformare.
Așa fiind,
întrucât criticile aduse de contestatori deciziei contestate nu sunt de natură
a duce la retractarea acesteia, Înalta Curte, va respinge contestația în
anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestația în anulare
formulată de contestatorii B.C.F. și B.M.M. împotriva deciziei nr. 1040 din 16
martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 25 ianuarie 2011.