ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3280/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 450 din 26

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC N.P.T. SRL, în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, cerere având ca obiect

suspendarea executării Deciziei nr. 278 din 14 octombrie 2009 de suspendare a

Autorizației de Antrepozit Fiscal - RO0011423PP01 din 23 decembrie 2003 și a

Deciziei nr. 341 din 13 noiembrie 2009 de respingere a plângerii formulate

împotriva acesteia.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că în cauză nu se poate reține existența unei îndoieli

puternice asupra legalității actului administrativ, în condițiile în care prin

Ordonanța nr. 78/D/P/2009 din 09 octombrie 2009 a D.I.I.C.O.T. s-a dispus

punerea în mișcare a acțiunii penale față de C.N., asociat și administrator la

societatea reclamantă, pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani,

aderare și sprijinire a unui grup de criminalitate organizată, pentru

complicitate la infracțiunile de: punere în circulație cu știință, de timbre și

banderole utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate; marcarea

cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării; producerea de produse

accizabile în afara unui antrepozit fiscal autorizat; contrafacerea unei mărci

în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calității produselor la care

se referă marca; punerea în circulație, fără drept, a unui produs purtând o

marcă identică sau similară înregistrată și care prejudiciază pe titularul

mărcii înregistrate; înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor.

În raport cu prevederea art. 185 C.

fisc., instanța fondului a apreciat fără relevanță împrejurarea că acțiunea

penală nu a fost pusă în mișcare împotriva societății reclamante ci a unui

asociat al acesteia, atâta timp cât actul normativ nu condiționează suspendarea

de luarea măsurii împotriva titularului autorizației.

În ce privește paguba iminentă, s-a

reținut că societatea are posibilitatea legală de a valorifica, sub controlul

autorității, bunurile și materiile prime pe care le deține în stoc pentru a

evita înregistrarea unor pierderi.

Împotriva hotărârii, în termen legal,

a formulat recurs reclamanta SC N.P.T. SRL.

În motivarea recursului, reclamanta

a arătat, în esență, că în ceea ce privește cazul bine justificat, instanța a

făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 185 alin. (4) lit. b) C. fisc.,

considerând că textul de lege amintit nu condiționează suspendarea autorizației

de antrepozit fiscal de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva

titularului autorizației.

Într-o interpretare logică a acestor

prevederi legale, suspendarea autorizației de antrepozit fiscal nu poate fi

dispusă decât în ipoteza în care acțiunea penală este pusă în mișcare față de

deținătorul autorizației sau, cel puțin, față de o persoană care are o

puternică legătură cu titularul autorizației, or, la data suspendării acesteia,

C.N. nu mai avea calitatea de administrator al SC N.P.T. SRL.

Prin raportare la prevederile art.

180 alin. (1) C. fisc., a mai arătat reclamanta, dacă în cazul în care

antrepozitarul este o persoană juridică, iar una din condițiile de obținere a

autorizației este aceea ca administratorul să nu fi fost condamnat în mod

definitiv, atunci și în cazul suspendării situația ar trebui să fie aceeași,

punerea în mișcare a acțiunii penale nu ar trebui să privească un acționar, ci

pe administratorul acelei persoane juridice.

În sprijinul susținerii

nelegalității măsurii de suspendare a autorizației de antrepozit fiscal, reclamanta

a invocat și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a

statuat nelegalitatea deciziei de revocare, în baza art. 185 alin. (2)lit. b)

pct. 2 C. fisc., în ipoteza în care administratorul societății a fost

condamnat. În jurisprudența respectivă, s-a reținut obligația autorității

fiscale de a motiva și de a demonstra necesitatea luării măsurii, care trebuie

să fie proporțională cu abaterea săvârșită, astfel că, prin analogie, și în

cazul de față, al suspendării autorizației, este necesară, la fel, motivarea și

demonstrarea necesității luării măsurii, precum și proporționalitatea acesteia

cu abaterea săvârșită.

În fine, în legătură cu cazul bine

justificat, reclamanta a mai arătat că măsura este nelegală atâta timp cât la

data luării ei ( 14 noiembrie 2010), C.N. nu mai avea calitatea de

administrator, iar faptele presupus săvârșite de către acesta nu pot fi

imputate societății.

În ceea ce privește paguba iminentă,

instanța a reținut că reclamanta are posibilitatea legală de a valorifica sub

controlul autorității bunurilor și materiilor prime din stoc, pentru a evita

înregistrarea unor pierderi ca urmare a degradării materiilor prime, însă, deși

cererea a fost aprobată, sub condiția participării reprezentanților

D.I.I.C.O.T., nici până în prezent această instituție nu și-a desemnat

reprezentanții, astfel că, în aceste condiții, reclamantei i se cauzează

prejudicii imense, activitatea acesteia fiind întreruptă.

Examinând hotărârea recurată, prin

prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care urmează.

Este de principiu că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul

său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii

echivalează cu a nu executa legea. Pentru

aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi

ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate

condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării

actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții

cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b)

condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

Art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în

cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în

termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio

formalitate."

În ceea ce

privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată

în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ".

Referitor la condiția iminenței

producerii unei pagube, de asemenea, Legea Contenciosului administrativ conține

o definiție a ei. în termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin

pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public".

În speță, judecătorul fondului, în

mod corect, a reținut că nu au fost învederate elemente de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, cu alte

cuvinte, că reclamanta nu a furnizat un argument juridic aparent valabil în

contestarea legalității actului administrativ. Baza legală a suspendării

autorizației de antrepozit fiscal o reprezintă art. 185 alin. (4) lit. b) C.

fisc., text legal în care se stipulează că autoritatea fiscală poate suspenda

autorizația pentru antrepozit fiscal, până la soluționarea definitivă a cauzei

penale, în cazul în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru o

infracțiune din cele reglementate de Codul fiscal, de O.G. nr. 92/2003, de

Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea 82/1991, de Legea 31/1990

sau pentru oricare altă faptă contra regimului fiscal.

Înalta Curte constată că aplicarea

corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la

o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare se solicită,

analiza limitându-se doar la o simplă „pipăire a fondului”. Or, discuția

propusă de reclamantă, în legătură cu interpretarea textului legal C. fisc.,

mai sus amintit, conduce la examinarea pe fond a Deciziei nr. 278 din 14

octombrie 2009, ceea ce nu este admisibil în cadrul acestui litigiu. La nivelul

analizei pe care judecătorul cauzei o face în baza art. 14, prin raportare la

art. 2 lit. t) din Legea 554/2004, „de pipăire a fondului”, interpretarea

textului legal amintit C. fisc., în sensul că autorizația poate fi suspendată

și în cazul în care acțiunea penala a fost pusă în mișcare împotriva altei

persoane decât administratorul societății, nu creează o îndoială serioasă în

privința deciziei nr. 278 din 14 octombrie 2010. Apoi, nu s-ar putea susține că

între C.N. și titularul autorizației nu ar exista o puternică legătură, în

condițiile în care acesta a rămas acționar al societății, iar o altă persoană

din familia acestuia este administratorul reclamantei.

În ceea ce privește condiția

iminenței producerii unei pagube, prima instanță a motivat corect

neîndeplinirea cerinței legale amintite, astfel cum a fost definită în art. 2

lit. ș) din Legea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, chiar dacă

această cerință ar fi satisfăcută, nu este suficient pentru a se dispune

suspendarea actului administrativ, condițiile descrise în art. 14 din același

act normativ, trebuind să fie îndeplinite cumulativ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC N.P.T. SRL

împotriva sentinței civile nr. 450 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie

2010.