ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1711/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 12459

din 3 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în dosarul nr. 38420/3/2009 s-a respins cererea formulată de reclamanta P.C.

& K.I., în contradictoriu cu pârâtele C.G.M., și SC P.S.SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, în esență că, prin cererea ce face

obiectul acestui dosar, la data de 29 septembrie 2009, reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale

invocând lipsa consimțământului datorat lipsei contraprestației pârâtei,

respectiv lipsa prețului, că în contractul de cesiune este precizat atât prețul

fiecărei părți sociale înstrăinate, acesta fiind de 135.000 lei/parte socială,

cât și prețul total al celor 4399 părți sociale, respectiv 593.865.000 lei.

Instanța

de fond a apreciat că, întrucât prețul părților sociale înstrăinate a fost

stabilit prin contract, reclamanta a invocat neîntemeiat lipsa contraprestației

pârâtei ca element esențial al contractului și deci lipsa propriului

consimțământ, contractul de cesiune de creanță fiind perfect valabil și

obligatoriu pentru părți potrivit art. 969 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel apelanta reclamanta SC P.C. & K.I. apreciind

soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică față de faptul că indiferent

că este vorba de o cesiune de creanță, fie de o cesiune de părți sociale, ea se

realizează printr-un act juridic reprezentând o convenție, un contract, astfel

încât cesiunea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale

contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare, inclusiv

pentru transmisiunea de părți sociale se aplică regulile de validitate a

convențiilor, în lipsa cărora acordul de voință pentru respectiva transmisiune

nu se poate naște în mod valabil. Potrivit art. 948 C. civ. convențiile nu pot

lua naștere în mod valabil în lipsa cauzei. Cesiunea este astfel doar o

varietate a vânzării, având ca obiect un bun incorporai, or regulile vânzării

trebuiau respectate.

Într-un contract de

vânzare-cumpărare prețul ar fi trebuit să reprezinte obiectul contra-prestației

cesionarei pârâte, or acest element al contractului nu există, astfel încât

lipsește obiectul obligației cumpărătoarei. În aceste Condiții, arată practica

instanțelor, contractul este nul absolut.

Contractul nu se referă la

stingerea unei obligații, astfel încât nu se poate susține că cesiunea ar

reprezenta un schimb etc. în contract nu se face nicio mențiune cu privire la

termenul și modalitatea de plată a cesiunii, pur și simplu pentru că nu s-a

stabilit niciun preț. Părțile nu au ajuns la nicio înțelegere cu privire la așa

ceva.

Hotărârea apelată

reține faptul inexistenței plății, dar în mod greșit arată că nu interesează

pentru că nu ar fi fost învestită cu obligarea cesionarei la plată, faptul

inexistenței plății fiind un element care atestă voința reală a cesionarei -

anume că ea a înțeles să nu se oblige vreodată la plată pentru părțile sociale

primite, nici în momentul încheierii contractului și nici cu alte ocazii

(majorări capital social etc.).

A mai precizat apelanta

faptul că hotărârea apelată ignoră că, așa cum rezultă din înscrisuri și din

răspunsul pârâtei la interogatoriu, aceasta nu a avut nicio contribuție nici la

capitalul social, nici la dobândirea părților sociale, considerând că i se

cuvin gratuit.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia nr. 336 din 26 septembrie 2011 a respins, ca nefondat apelul reclamantei, reținând legalitatea și temeinicia sentinței apelate din

perspectiva criticilor formulate.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta SC P.C. & K.I. solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Recurenta – reclamantă își

subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele

7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând în esență, că față de situația de fapt

relevată de probele administrate în cauză, decizia este nelegală și

netemeinică.

În dezvoltarea criticilor

formulate recurenta – reclamantă aduce următoarea argumentație:

- instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a art. 948 pct. 4 și art. 966 C. civ., a denaturat și

a interpretat greșit actul dedus judecății în condițiile în care recurenta a

făcut proba nulității absolute a contractului datorată lipsei cauzei prin

înscrisuri, prin răspunsurile intimatei – pârâte la interogatoriu. Sub acest

aspect, conchide recurenta, instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a

examina mijloacele de probă existente la dosar:

- prin hotărârea

atacată se reține în mod greșit că cesiunea s-ar fi făcut la valoarea nominală

în condițiile în care acest aspect nu rezultă din nicio probă administrată în

cauză;

- nemotivarea

deciziei atacate este confuză, neînțelegându-se care este voința părților în

funcție de contraprestația fiecăreia, aprecierea voinței interne reale putându-se

deduce în raport de probatoriul administrat, acesta demonstrând că părțile nu

au convenit în sensul arătat de recurentă;

- deși decizia

recurată reține în mod expres că din probele dosarului rezultă că fiecare

dintre părți a înțeles greșit natura contraprestației celeilalte părți, instanțele

s-au pronunțat în sensul că lipsa prevederii contraprestației nu ar echivala cu

lipsa cauzei, motiv pentru care - arată recurenta - hotărârea recurată cuprinde

motive străine de natura pricinii, întrucât din probele administrate se reține lipsa

unei voințe interne comune a părților în raport de acest contract.

Intimata - pârâtă C.G.M.

a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului și obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, astfel cum

acestea au fost circumscrise tem

e

i

u

ril

o

r de drept indicate

de parte, reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea

cuprinsă în art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele

considerente.

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Chiar dacă în

dezvoltarea criticilor recurentul - reclamant face referire la dispozițiile

art. 948 pct. 4 și art. 966 C. civ., trimiterea este pur formală,

neregăsindu-se în argumente care să susțină eventuale motive de nelegalitate a

deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

deși recurenta își subsumează criticile dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., acestea vizează situații de fapt și administrarea probatoriului, fără

a fi susținute în drept prin indicarea normelor de drept încălcate sau greșit

aplicate.

Așadar,

simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea

unor situații de fapt, invocarea probatoriului administrat în lipsa unei

argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de

modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de

legalitate de către instanța de recurs.

În

considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat

obligației reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ., iar în raport

de art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei C.G.M. suma

de 6.200 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii privind recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.C.

& K.I. împotriva deciziei nr. 336 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția V-a comercială, în temeiul art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ.

Obligă

recurenta să plătească intimatei C.G.M. 6200 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.