ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3328/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1931/PI din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2927/30/2010, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M. în contradictoriu cu pârâții B.G., F.E., SC L.V. SRL, B.C. și B.M., având ca obiect acțiune în constatare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a respins-o, însușind practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, exprimată prin sentința civilă nr. 1730 din 2001 a Curții Supreme de Justiție, conform cu care termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1938, în cazul perfectării unui contract față de care s-a încheiat între părți un antecontract de vânzare-cumpărare, începe să curgă de la data la care partea interesată a luat cunoștință de faptul că acest contract nu se mai putea perfecta, în speță, de la data notificării prezentării părții adverse la notarul public și neprezentarea acesteia, adică data de 17 martie 2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici Asociați C.-M.

din Timișoara. Asupra inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că aceasta este admisibilă, în baza art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, astfel că au fost analizate ca simple considerente ale situației de fapt și drept și nu ca o veritabilă excepție. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin convenția intitulată antecontract de cesiune de părți sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005, pârâtul B.G. și defunctul B.R., în calitatea lor de asociați ai SC L.V. SRL din Timișoara, s-au obligat să cesioneze în viitor reclamantului, cu prețul de 650.000 euro (șase sute cincizeci mii euro) sau în subsidiar cu 700.000 euro (șapte sute mii euro) părțile sociale ale acestei societăți al cărei patrimoniu constă în suprafața de 292,7 ha teren arabil, înscrisă în mai multe cărți funciare, evidențiate atât în cererea introductivă de instanță cât și în motivarea sentinței atacate.

Prima instanță a constatat că potrivit art. 3 din antecontract, promitenții cumpărători au stabilit de comun acord cu promitenții cedenți ca perfectarea contractului de cesiune de părți sociale să se realizeze cel târziu până la data de 30 iulie 2006. De asemenea, s-a mai constatat că părțile au stabilit ca în cazul în care termenul până la care părțile se obligă să încheie contractul de cesiune nu se respectă, acesta se prelungește de la 6 luni la 18 luni, caz în care prețul cesiunii se majorează de la 650.000 euro la 700.000 euro. În raport de această clauză contractuală, tribunalul a constatat că termenul de 18 luni socotit de la data perfectării antecontractului (20 octombrie 2005) s-a împlinit în 20 aprilie 2007. Pe de altă parte, s-a mai reținut că în data de 22 iulie 2006 a decedat B.R.

conform certificatului de deces, moștenitori ai acestuia fiind B.C., B.M., în calitate de fii și F.M., în calitate de soție supraviețuitoare, iar potrivit certificatului constatator al SC L.V. SRL, emis de O.R.C. Timiș, la data de 8 septembrie 2010, au calitatea de titulari de părți sociale pârâții B.G. 50%, respectiv 10 părți sociale, F.M. 20%, respectiv 4 părți sociale B.C., B.M. cu câte 15% fiecare, respectiv, 3 părți sociale. De asemenea, s-a mai constatat că ulterior, la data de 17 octombrie 2006, prin încheierea de dare, de către Biroul Notarial Public M.O.T., s-a încheiat contractul de cesiune părți sociale prin care defunctul B.R., a cedat un număr de 10 părți sociale deținute la SC L.V.

SRL către pârâții B.C., B.M. și F.M. Prima instanță a constatat totodată că prin notificarea efectuată la data de 19 februarie 2010 prin Biroul Executorului Judecătoresc J.C. și C.I., reclamantul a somat pârâții să se prezinte în vederea încheierii contractului de cesiune părți sociale, la sediul Biroului Notarial Public C.-M. Timișoara, în data de 17 martie 2010, la data respectivă întocmindu-se încheierea de certificare din 17 martie 2010 de către Biroul Notarial Public C.-M. Timișoara, conform căreia pârâții nu s-au prezentat, iar reclamantul împreună cu numita P.M.A., ar fi prezentat extrase de cont din care să rezulte disponibilități bănești suficiente pentru a achita tranzacția, extrase de cont care nu au fost depuse însă la dosarul cauzei.

Plecând de la această stare de fapt, instanța de fond a observat că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi făcut o ofertă reală urmată de consemnațiune a sumei de bani reprezentând prețul vânzării, pe numele pârâților, iar la data convocării, în vederea încheierii contractului de cesiune, s-a prezentat o altă persoană care nu are calitatea de parte în antecontract, pentru a cumpăra împreună cu aceasta părțile sociale din litigiu. Așa fiind, prima instanță a statuat că antecontractul de cesiune părți sociale este un contract nenumit, deci nereglementat de lege, fiind aplicabile dispozițiile legale de la contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind dreptul comun în materie, fiind binecunoscut faptul că prin antecontract părțile dobândesc obligații de natură juridică „a face” adică de a perfecta în viitor contractul, prin plata sumei de bani convenite.

Pornind de la aceste considerente de ordin general referitoare la antecontract, tribunalul a statuat că reclamantul are dreptul, conform art. 1073 C. civ. de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației însă pentru aceasta trebuie să fie gata a-și îndeplini întocmai propria sa obligație, adică de plată a prețului convenit în integralitatea lui. În raport de aceste considerente, prima instanță a statuat că reclamantul nu a făcut dovada, conform dispozițiilor legale de la oferta de plată urmată de consemnațiune, că și-a îndeplinit obligația, mai mult decât atât, a schimbat în mod unilateral termenii înțelegerii, aducând o altă persoană, ce nu este parte din antecontract, la încheierea contractului pentru a putea achita suma convenită.

Totodată, tribunalul a subliniat că împrejurarea de a prezenta notarului public niște extrase de cont, nu face dovada deplină că la data convocării suma de bani stabilită drept preț exista. Pe de altă parte, a mai constatat că urmare a decesului lui B.R. nu s-a dezbătut succesiunea acestuia, deoarece pârâții B.C., B.M. și F.M. au devenit titularii părților sociale nu prin moștenire legală sau testamentară, ci prin convenție. S-a mai reținut că împrejurările în care s-a încheiat această convenție, precum și antecontractul, în ce privește voința reală a părților, sunt neclare, din declarațiile părților rezultând că ambele înscrisuri s-au redactat de SC A. SRL, firmă la care reclamantul are calitatea de asociat.

Împotriva sentinței menționate, în termen legal, au declarat apel reclamantul P.E.M. și pârâții B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL, acestea fiind soluționate prin decizia civilă nr. 107 din 27 aprilie 2012 de către Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii lor. În privința apelului declarat de pârâți, s-a reținut pe cale de excepție, că pârâții nu mai justifică niciun interes în promovarea apelului lor având în vedere că prima instanță, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M., astfel că motivele invocate de pârâții B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL, prin apelul formulat, au fost luate în discuție de către instanța de apel, ca un mijloc de apărare, instanța de apel statuând ca fiind întemeiată excepția dreptului la acțiune al reclamantului invocată de pârâți.

Prin urmare, s-a apreciat că prima instanță, în mod greșit, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului P.E.M., soluționând cauza pe fond, constatând că asociații pârâtei SC L.V. SRL, respectiv B.G. și B.R., au încheiat la data de 20 octombrie 2005 cu reclamantul P.E.M., un antecontract (promisiune bilaterală) de cesiune de părți sociale aferente SC L.V.

SRL, stabilind în cadrul convenției prețul și termenul de realizare a cesiunii, așa cum rezultă din prevederile art. 3 al antecontractului, respectiv prețul de 650.000 euro, în cazul în care contractul de cesiune s-ar fi încheiat până cel târziu la data de 30 iulie 2006. S-a reținut că acțiunea a fost introdusă tardiv, raportat la termenul convenit de părțile semnatare ale contractului, termen până la care acestea s-au obligat la încheierea contractului de cesiune, respectiv până la termenul din 30 iulie 2006. Nu au putut fi primite susținerile reclamantului apelant P.E.M., în sensul că la data de 20 aprilie 2007, obligația privind perfectarea contractului definitiv a devenit scadentă, întrucât obligația privind perfectarea contractului de cesiune definitiv nu a fost îndeplinită din culpa pârâților, de la data scadenței a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului său material la acțiune în valorificarea antecontractului, iar acțiunea reclamantului fiind introdusă în data de 19 aprilie 2010, aceasta a fost formulată înăuntrul termenul termenului de prescripție.

De asemenea, s-a reținut că în mod greșit prima instanță a constatat că în cazul perfectării unui contract față de care s-a încheiat între părți un antecontract de vânzare-cumpărare, termenul începe să curgă de la data la care partea interesată a luat cunoștință de faptul că acest contract nu se mai putea perfecta, în speță de la data notificării prezentării părții adverse la notarul public și neprezentarea acesteia, adică data de 17 martie 2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici Asociați C.-M. din Timișoara. Având în vedere reținerea în cauză a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului P.E.M., instanța de apel nu a mai luat în discuție motivele de apel invocate de acesta și care privesc fondul cauzei.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara părțile au formulat recursuri, soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2942 din 1 octombrie 2013, în sensul casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, reținându-se, în esență că motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii față de dispozitivul deciziei, apelul pârâților fiind respins ca fiind lipsit de interes, iar în considerente instanța de apel motivând asupra temeiniciei motivelor invocate de pârâți privind prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei și greșita soluționare de către instanța de fond a excepției de prescripție.

Așa fiind, s-a apreciat de către instanța supremă că apelul pârâților nu poate fi privit ca lipsit de interes câtă vreme prin critica adusă soluției dată excepției prescripției dreptului material la acțiune se tinde a se soluționa cauza în temeiul acestei excepții, făcând astfel de prisos cercetarea în fond a pricinii, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce îi plasează pe pârâți în situația de a evita o eventuală hotărâre nefavorabilă pe fondul cauzei. Cu toate că s-a considerat lipsit de interes apelul pârâților din această perspectivă, s-a reținut că instanța de apel, în considerentele deciziei, a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, a constatat excepția ca fiind întemeiată fără ca această soluție să se reflecte în dispozitiv.

În aprecierea instanței de recurs, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în modalitatea prezentată doar în considerente este nelegală, deoarece o atare dezlegare nu are valoarea unui simplu considerent pe care părțile să nu-l poată ataca, ci constituie o soluție dată unei probleme de drept cu care instanța de apel a fost învestită și care nu se regăsește în dispozitivul deciziei pronunțate. S-a mai statuat că această contradicție dintre considerentele și dispozitivul deciziei apelate este evidentă, câtă vreme în considerente s-a reținut întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, iar prin dispozitiv se respinge apelul pârâților împotriva hotărârii instanței de fond care a soluționat, în sens opus, excepția prescripției dreptului material la acțiune, adică a respins această excepție.

Prin urmare, instanța de recurs a concluzionat că este întemeiat și motivul de recurs prezentat de pârâți, referitor la faptul că instanța de apel a omis să analizeze motivul de apel privind neacordarea cheltuielilor de judecată, verificarea deciziei, sub acest aspect, relevând că instanța de apel nu a făcut niciun fel de analiză asupra acestui motiv. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul P.E.M., înalta Curte de Casație și Justiție a adoptat aceeași soluție -casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare - atât pentru a se asigura o judecată unitară, dar și pentru că motivele invocate de reclamant au fost apreciate întemeiate. În acest sens, s-a reținut că apelul reclamanților a fost respins fără a se fi analizat motivele invocate, în contextul în care s-a arătat în considerente că este întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Practic, instanța supremă a constatat că instanța de apel a considerat de prisos să procedeze la examinarea motivelor de apel invocate de reclamant cu toate că nu a reformat hotărârea instanței de fond, în sensul celor reținute în considerente, context în care apelul reclamantului a fost respins, fără a se recurge la cercetarea și analiza motivelor invocate. Mai mult, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat și înlăturat motivat apărările reclamantului față de excepția invocată, apărări referitoare la momentul care marchează începutul cursului prescripției, modul de calcul al termenului de prescripție și eventualitatea întreruperii cursului prescripției.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub număr de Dosar 2927/30/2010*. Prin decizia civilă nr. 223 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant P.E.M. și respectiv de către apelanții pârâți, B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1931/PI din 12 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2927/30/2010, având ca obiect obligația de a face. Procedând la analiza sentinței atacate din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel și ținând cont de limitele devolutive ale apelului, așa cum sunt ele consacrate de art. 295 C. proc.

civ., curtea de apel a apreciat sentința atacată ca fiind legală și temeinică, iar apelurile declarate în cauză nefondate. Abordând cu prioritate apelul declarat de pârâți, având în vedere că aceștia pun în discuție excepția de fond peremptorie a prescripției dreptul la acțiune al reclamantului, s-a reținut că motivele invocate în susținerea acestei excepții nu sunt fondate, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică. Aceasta întrucât, apelanții au susținut în principal o greșită valorificare de către instanța de fond a unei soluții jurisprudențiale pronunțată de instanța supremă având în vedere starea de fapt diferită și obiectul diferit dintre prezenta speță și cauza citată în cuprinsul considerentelor sentinței atacate.

S-a constatat că obligația asumată de antecesorul pârâților a fost o obligație de a face, corelativă unui drept de creanță al reclamantului supus termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, aplicabil raportului juridic de față în virtutea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ. Pe de altă parte, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune. În prezenta speță, părțile au stipulat prin convenția încheiată la data de 20 octombrie 2005 ca ulterior să încheie un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie 2006, iar în caz de prelungire a termenului de încheiere a contractului de la 6 luni la 18 luni, părțile au stipulat un preț majorat de 700.000 euro.

Prin urmare, interpretând a fi o clauză de opțiune în favoarea cumpărătorului, câtă vreme părțile au convenit și un preț al întârzierii în încheierea contractului din pricina acestuia, nu se poate interpreta decât că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă numai de la împlinirea celor 18 luni respectiv de la data de 30 iulie 2007, termenul de prescripție de 3 ani nefiind încă împlinit la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe. Deși critica legată de valorificarea jurisprudenței instanței supreme este fondată, dată fiind starea de fapt diferită dintre cele două cauze, s-a apreciat că soluția primei instanțe asupra prescripției este conformă cu exigențele legale sus menționate.

Nu a putut fi reținută susținerea apelanților-pârâți că data de la care a început să curgă prescripția a fost 20 iulie 2006. Este adevărat că prin art. 3 alin. (1) din antecontractul consimțit de părți, acestea au stabilit ca termen limită de încheiere a convenției translative de drepturi o durată de 6 luni, pe care au apreciat-o a se împlini la data de 30 iulie 2006, aspect ce rezultă din coroborarea clauzelor cuprinse în art. 3 din contract.

Or, atâta vreme cât părțile însele au prevăzut în contract prelungirea termenului de încheiere a contractului de la 6 luni la 18 luni, această clauză nu poate fi interpretată decât o clauză de opțiune în favoarea cumpărătorului, iar cele 18 luni se pot considera împlinite abia la data de 30 iulie 2007, câtă vreme primele 6 luni au fost apreciate, tot de către părți, a se împlini la data de 30 iulie 2006. Cât privește critica privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, instanța de apel a constatat că apelanții-pârâți nu au indicat care anume au fost dovezile prin care au probat efectuarea unor cheltuieli de judecată în fața primei instanțe iar din studiul dosarului nu rezultă efectuarea unor asemenea cheltuieli în calitatea lor de pârâți, apelul fiind nefondat și din această perspectivă.

În ceea ce privește apelul declarat de către reclamantul-apelant P.E.M., s-a reținut că și acesta este neîntemeiat. Din lectura convenției antecontract intervenită între părți, respectiv din cuprinsul art. 3 rezultă că părțile au acordat o importanță deosebită termenului până la care se poate încheia valabil contractul translativ de proprietate. Astfel, lectura acestor clauze contractuale relevă înțelegerea părților ca acea convenție translativă de drepturi să fie încheiată până cel mai târziu la data de 30 iulie 2006, contra sumei de 650.000 de euro, dar nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz în care prețul se majorează la 700.000 de euro. Clauza examinată generează un termen extinctiv până la care subzistă drepturile și obligațiile asumate de părți prin contract, respectiv data până la care oricare dintre părți poate solicita încheierea contractului, iar cealaltă este obligată să îl încheie în condițiile de preț stipulate.

Prezenta acțiune se înfățișează ca o cerere în executarea contractuală, urmărind ca finalitate obligarea părții adverse la îndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontract, fiind necesar însă a se stabili că partea reclamantă și-a executat în termen propriile obligații contractuale sau era pe deplin pregătită să le execute, iar neîncheierea contractului translativ este exclusiv culpa pârâtului care nu a mai înțeles să își execute propriile sale obligații contractuale. Or, din această perspectivă, reclamantul-apelant nu are temei juridic pentru a solicita obligarea părții adverse la executarea contractului.

Așa cum rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea de chemare în judecată, prima manifestare de voință realizată de reclamant în sensul executării contractului s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâților la notar, adică după aproape 3 ani de la data la care drepturile și obligațiile părților, așa cum au fost stabilite prin antecontract s-au stins prin efectul termenului extinctiv. Prin urmare, la data la care reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era titularul unui drept de creanță contractual, atâta vreme cât din cuprinsul art. 3 din antecontract rezultă că părțile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor și obligațiilor corelative conținute de raportul lor juridic.

Reclamantul nu a prezentat vreo probă și nici nu a produs vreo dovadă că propriile sale obligații rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar prezentând un extras de cont spre dovedirea disponibilului bănesc necesar achitării prețului. Or, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract este o formă de manifestare a acțiunii civile care tinde la a sancționa culpa contractuală, în contextul în care partea ce se adresează instanței dovedește, fie că și-a îndeplinit obligația în termenul stabilit prin contract, fie că era pregătită să și-o îndeplinească în termenul convenit de părți, iar nerealizarea contractului reprezintă culpa exclusivă a părții adverse.

Or, în cazul de față, niciuna dintre părți nu și-a exercitat drepturile conferite prin antecontract și nu a solicitat în termenul convenit de ele însele executarea obligațiilor contractuale, astfel că prin împlinirea termenului de încheiere a contractului, drepturile de creanță și obligațiile corelative s-au stins, iar în prezent acțiunea reclamantului este neîntemeiată iar apelul declarat în cauză este nefondat. În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., reclamantul P.E.M. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

În argumentarea recursului, reclamantul a susținut în esență că instanța de apel în mod greșit a respins apelul reclamantului, reținând în motivarea soluției că nu ar fi avut temei juridic pentru a solicita obligarea părții adverse la executarea contractului și că la data introducerii cererii de chemare în judecată nu mai era titularul unui drept de creanță izvorât din convenția încheiată la 20 octombrie 2005. În opinia recurentului instanța de apel nu mai putea reține în mod justificat că a expirat termenul extinctiv până la care au subzistat drepturile și obligațiile asumate de părți prin convenția în discuție, respectiv data până la care oricare din părți poate solicita încheierea contractului.

Un asemenea considerent este contradictoriu celorlalte considerente conform cărora recurentul și-a exercitat în termen dreptul la acțiune. Aceasta, în condițiile în care Curtea de Apel Timișoara a calificat în mod corect acțiunea ca o cerere în executarea contractului, care urmărește ca finalitate obligarea părții adverse la îndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontract, fiind necesar să se stabilească îndeplinirea de către reclamant a propriilor obligații contractuale precum și împrejurarea că neîncheierea contractului este exclusiv culpa pârâților. Instanța de apel a concluzionat în mod greșit că recurentul nu are temei juridic pentru a solicita obligarea părții adverse la executarea contractului.

Această concluzie este explicată în conținutul deciziei recurate prin aceea că la data la care a introdus cererea nu mai era titularul unui drept de creanță contractual, întrucât din cuprinsul art. 3 din antecontract rezultă că părțile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor și obligațiilor corelative conținute de raportul juridic din speță. În acest sens, s-a reținut doar că nu a dovedit îndeplinirea obligațiilor sale din contract până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar a prezentat un extras de cont privind disponibilul bănesc necesar plății prețului. Or, interpretarea dată de instanța de apel cu privire la clauza din antecontract referitoare la termenul de încheiere a contractului de cesiune, consideră recurentul încalcă dispozițiile art. 977, art. 978, art. 979, art. 982 și art. 983 C. civ.

de la 1864, lipsind de efecte acest act juridic, în mod nelegal. Prin antecontractul de cesiune de părți sociale din data de 20 octombrie 2005, la art. 3 intitulat „Prețul și termenul” s-a stabilit că prețul de cesiune a părților sociale este de 650.000 euro în cazul în care contractul se încheie până cel târziu la data de 30 iulie [alin. (1)], iar în cazul în care termenul până la care părțile se obligă să încheie contractul de cesiune se prelungește de la șase luni la optsprezece luni prețul de cesiune se majorează la suma de 700.000 euro [alin. (2)]. Rezultă în mod clar intenția comună a părților contractante de a reglementa posibilitatea de încheiere a actului de cesiune fie într-un termen mai scurt cu prețul stabilit la un cuantum mai mic, fie într-un termen mai îndelungat, cu un preț majorat.

În combaterea considerentelor deciziei din apel, arătă că acest termen nu putea fi considerat unul extinctiv mai ales în condițiile în care unul dintre semnatarii antecontractului în calitate de promitenți-cedenți, B.R., a decedat înainte de expirarea termenului de 6 luni stipulat de părți într-o primă variantă pentru încheierea contractului de cesiune. Ca urmare a decesului survenit la 22 iulie 2006, moștenitorii săi nu au făcut altceva decât să evite efectuarea formalităților care să facă posibilă încheierea contractului de cesiune. În acest sens, solicită a se avea în vedere că ei au făcut dovada calității lor de moștenitori numai pe parcursul procesului. Moștenitorii sus-numitului defunct au încheiat în frauda legii actele de cesiune a părților sociale aparținând acestuia din capitalul SC L.V.

SRL, pe care le-au semnat în fals, le-au antedatat în timpul vieții defunctului, după care le-au înregistrat cu dată certă la un birou notarial și le-au depus la O.R.C. Timiș la circa șapte luni după data înscrisă pe ele și la circa trei luni după deces, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a actelor de cesiune a părților sociale ale defunctului B.R., întocmite cu semnătura în fals a acestuia. Aceste demersuri au avut în mod evident scopul de a crea aparența că defunctul a dispus de părțile sale sociale încă din timpul vieții, deși a încheiat cu reclamantul antecontractul din 20 octombrie 2005 și de a împiedica astfel perfectarea contractului de cesiune.

O atare conduită denotă refuzul pârâților de executare a obligațiilor asumate prin antecontract, rezultând astfel culpa lor indiscutabilă. Acest aspect însă, deși a fost invocat de recurentul-reclamant în apărare și a fost rediscutat în apel, nu a fost analizat, semnificația conduitei pârâților din punctul de vedere al culpei lor nefiind abordată, în condițiile în care, așa cum s-a reținut, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract tinde la a sancționa culpa contractuală, care în ceea ce îi privește pe pârâți este dovedită. Totodată, cât privește neexecutarea obligațiilor contractuale în termenul stabilit, Curtea de Apel Timișoara nu a avut în vedere că drept urmare a decesului lui B.R., înainte de a ști cine sunt succesorii lui, recurentul nu-și putea îndeplini obligația de plată a prețului.

Prezentarea situației contului cu disponibilul aferent prețului face dovada împrejurării că recurentul era pregătit să își îndeplinească obligația și în termenul convenit în antecontract, dar a fost împiedicat datorită decesului unuia dintre promitenții-cedenți și conduitei succesorilor săi, iar neprezentarea acestora din urmă la notar confirmă susținerile sale în acest sens. Prin considerentele deciziei recurate nu se analizează toate motivele apelului, ceea ce, în virtutea îndrumărilor din decizia de casare și a caracterului devolutiv al căii de atac, constituia obligația instanței de rejudecare, fondul cauzei nefiind abordat sub toate aspectele. Solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea pricinii spre rejudecare în apel la Curtea Apel Timișoara, sau în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat doar formal, întrucât recurentul-reclamant nu a indicat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui text legal, iar simpla nemulțumire a recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanței nu poate fi asimilată unei vătămări suferite în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru a fi incident acest motiv de recurs.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, raportat la voința părților semnatare ale convenției intitulată antecontract de cesiune de părți sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Criticile recurentului nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

Este de necontestat că prin art. 3 din convenția intitulată antecontract de cesiune de părți sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005 părțile au stipulat ca ulterior să încheie un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie 2006, contra sumei de 650.000 de euro, dar nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz în care prețul se majora la 700.000 RON. Prin urmare, câtă vreme primele 6 luni au fost apreciate de părți a se împlini la data de 30 iulie 2006, cele 18 luni pot fi considerate abia la data de 30 iulie 2007, nefiind împlinit termenul de prescripție de 3 ani la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul a promovat acțiunea pendinte, întrucât acesta se împlinea la 30 iulie 2010. Întreaga argumentație a recursului are însă la bază confuzia recurentului în ceea ce privește prescripția extinctivă și termenul extinctiv, impunându-se astfel precizarea distincției dintre prescripția extinctivă și termenul extinctiv.

Astfel, deși ambele presupun efect extinctiv, este de reținut că prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, în timp ce termenul extinctiv marchează stingerea unui drept sau a unei obligații corelative. În acest context juridic, instanța de apel a reținut în mod legal că, în speță, clauza stipulată la art. 3 din convenția încheiată generează un termen extinctiv până la care subzistă drepturile și obligațiile asumate de părți prin contract, respectiv data până la care oricare dintre părți putea solicita încheierea contractului translativ de drepturi. Atât obligațiile părților, cât și termenul extinctiv rezultă fără dubiu din clauza stipulată la art. 3 din convenția încheiată, iar instanța de apel nu a schimbat înțelesul convenției și nici nu a interpretat greșit clauzele acesteia, neputând fi primite susținerile recurentului vizând incidența pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ.

Apelul, prin efectul său devolutiv, din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea de chemare în judecată, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, prima manifestare de voință realizată de reclamant în sensul executării contractului s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâților la notar, respectiv după aproape 3 ani de la data la care drepturile și obligațiile părților, așa cum au fost stabilite prin antecontract, s-au stins prin efectul termenului extinctiv (30 iulie 2007). Așa fiind, cum în mod legal, a reținut și instanța de control judiciar, la data la care reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată (19 aprilie 2010), acesta nu mai era titularul unui drept de creanță contractual, câtă vreme părțile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor și obligațiilor corelative conținute de raportul lor juridic, iar reclamantul nu a prezentat vreo probă și nici nu a produs vreo dovadă că propriile sale obligații rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar (17 martie 2010) prezentând un extras de cont spre dovedirea disponibilului bănesc necesar achitării prețului.

Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurent, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică. Așa fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală. Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimaților-pârâți B.G., B.C., B.M., F.E.

și SC L.V. SRL Timișoara privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentului-reclamant P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL Timișoara, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurentul-reclamant P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B.G., B.C., B.M., F.E și SC L.V. SRL Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2014.