ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3328/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3328/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința comercială nr.

1931/PI din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr.

2927/30/2010, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M. în

contradictoriu cu pârâții B.G., F.E., SC L.V. SRL, B.C. și B.M., având ca

obiect acțiune în constatare.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a

respins-o, însușind practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

exprimată prin sentința civilă nr. 1730 din 2001 a Curții Supreme de Justiție,

conform cu care termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul-Lege nr. 167/1938, în cazul perfectării unui contract față de care s-a

încheiat între părți un antecontract de vânzare-cumpărare, începe să curgă de

la data la care partea interesată a luat cunoștință de faptul că acest contract

nu se mai putea perfecta, în speță, de la data notificării prezentării părții

adverse la notarul public și neprezentarea acesteia, adică data de 17 martie

2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici

Asociați C.-M. din Timișoara.

Asupra

inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că aceasta este admisibilă, în baza

art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamantul și-a precizat cererea de

chemare în judecată, astfel că au fost analizate ca simple considerente ale

situației de fapt și drept și nu ca o veritabilă excepție.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că prin convenția intitulată antecontract de cesiune

de părți sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005, pârâtul B.G. și

defunctul B.R., în calitatea lor de asociați ai SC L.V. SRL din Timișoara, s-au

obligat să cesioneze în viitor reclamantului, cu prețul de 650.000 euro (șase sute

cincizeci mii euro) sau în subsidiar cu 700.000 euro (șapte sute mii euro) părțile

sociale ale acestei societăți al cărei patrimoniu constă în suprafața de 292,7 ha

teren arabil, înscrisă în mai multe cărți funciare, evidențiate atât în cererea

introductivă de instanță cât și în motivarea sentinței atacate.

Prima instanță

a constatat că potrivit art. 3 din antecontract, promitenții cumpărători au stabilit

de comun acord cu promitenții cedenți ca perfectarea contractului de cesiune de

părți sociale să se realizeze cel târziu până la data de 30 iulie 2006. De asemenea,

s-a mai constatat că părțile au stabilit ca în cazul în care termenul până la care

părțile se obligă să încheie contractul de cesiune nu se respectă, acesta se prelungește

de la 6 luni la 18 luni, caz în care prețul cesiunii se majorează de la 650.000

euro la 700.000 euro. În raport de această clauză contractuală, tribunalul a constatat

că termenul de 18 luni socotit de la data perfectării antecontractului (20 octombrie

2005) s-a împlinit în 20 aprilie 2007.

Pe de altă parte,

s-a mai reținut că în data de 22 iulie 2006 a decedat B.R. conform certificatului

de deces, moștenitori ai acestuia fiind B.C., B.M., în calitate de fii și F.M.,

în calitate de soție supraviețuitoare, iar potrivit certificatului constatator al

SC L.V. SRL, emis de O.R.C. Timiș, la data de 8 septembrie 2010, au calitatea de

titulari de părți sociale pârâții B.G. 50%, respectiv 10 părți sociale, F.M. 20%,

respectiv 4 părți sociale B.C., B.M. cu câte 15% fiecare, respectiv, 3 părți sociale.

De asemenea, s-a

mai constatat că ulterior, la data de 17 octombrie 2006, prin încheierea de dare,

de către Biroul Notarial Public M.O.T., s-a încheiat contractul de cesiune părți

sociale prin care defunctul B.R., a cedat un număr de 10 părți sociale deținute

la SC L.V. SRL către pârâții B.C., B.M. și F.M.

Prima instanță

a constatat totodată că prin notificarea efectuată la data de 19 februarie 2010

prin Biroul Executorului Judecătoresc J.C. și C.I., reclamantul a somat pârâții

să se prezinte în vederea încheierii contractului de cesiune părți sociale, la sediul

Biroului Notarial Public C.-M. Timișoara, în data de 17 martie 2010, la data respectivă

întocmindu-se încheierea de certificare din 17 martie 2010 de către Biroul Notarial

Public C.-M. Timișoara, conform căreia pârâții nu s-au prezentat, iar reclamantul

împreună cu numita P.M.A., ar fi prezentat extrase de cont din care să rezulte disponibilități

bănești suficiente pentru a achita tranzacția, extrase de cont care nu au fost depuse

însă la dosarul cauzei.

Plecând de la

această stare de fapt, instanța de fond a observat că reclamantul nu a făcut dovada

că ar fi făcut o ofertă reală urmată de consemnațiune a sumei de bani reprezentând

prețul vânzării, pe numele pârâților, iar la data convocării, în vederea încheierii

contractului de cesiune, s-a prezentat o altă persoană care nu are calitatea de

parte în antecontract, pentru a cumpăra împreună cu aceasta părțile sociale din

litigiu.

Așa fiind, prima

instanță a statuat că antecontractul de cesiune părți sociale este un contract nenumit,

deci nereglementat de lege, fiind aplicabile dispozițiile legale de la contractul

de vânzare-cumpărare, ca fiind dreptul comun în materie, fiind binecunoscut faptul

că prin antecontract părțile dobândesc obligații de natură juridică „a face” adică

de a perfecta în viitor contractul, prin plata sumei de bani convenite.

Pornind de la

aceste considerente de ordin general referitoare la antecontract, tribunalul a statuat

că reclamantul are dreptul, conform art. 1073 C. civ. de a dobândi îndeplinirea

exactă a obligației însă pentru aceasta trebuie să fie gata a-și îndeplini întocmai

propria sa obligație, adică de plată a prețului convenit în integralitatea lui.

În raport de aceste

considerente, prima instanță a statuat că reclamantul nu a făcut dovada, conform

dispozițiilor legale de la oferta de plată urmată de consemnațiune, că și-a îndeplinit

obligația, mai mult decât atât, a schimbat în mod unilateral termenii înțelegerii,

aducând o altă persoană, ce nu este parte din antecontract, la încheierea contractului

pentru a putea achita suma convenită.

Totodată, tribunalul

a subliniat că împrejurarea de a prezenta notarului public niște extrase de cont,

nu face dovada deplină că la data convocării suma de bani stabilită drept preț exista.

Pe de altă parte, a mai constatat că urmare a decesului lui B.R. nu s-a dezbătut

succesiunea acestuia, deoarece pârâții B.C., B.M. și F.M. au devenit titularii părților

sociale nu prin moștenire legală sau testamentară, ci prin convenție.

S-a mai reținut

că împrejurările în care s-a încheiat această convenție, precum și antecontractul,

în ce privește voința reală a părților, sunt neclare, din declarațiile părților

rezultând că ambele înscrisuri s-au redactat de SC A. SRL, firmă la care reclamantul

are calitatea de asociat.

Împotriva sentinței

menționate, în termen legal, au declarat apel reclamantul P.E.M. și pârâții B.G.,

B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL, acestea fiind soluționate prin decizia civilă

nr. 107 din 27 aprilie 2012 de către Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii

lor. În privința apelului declarat de pârâți, s-a reținut pe cale de excepție, că

pârâții nu mai justifică niciun interes în promovarea apelului lor având în vedere

că prima instanță, a respins cererea formulată de reclamantul P.E.M., astfel că

motivele invocate de pârâții B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL, prin apelul

formulat, au fost luate în discuție de către instanța de apel, ca un mijloc de apărare,

instanța de apel statuând ca fiind întemeiată excepția dreptului la acțiune al reclamantului

invocată de pârâți.

Prin urmare, s-a

apreciat că prima instanță, în mod greșit, a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune al reclamantului P.E.M., soluționând cauza pe fond, constatând că asociații

pârâtei SC L.V. SRL, respectiv B.G. și B.R., au încheiat la data de 20 octombrie

2005 cu reclamantul P.E.M., un antecontract (promisiune bilaterală) de cesiune de

părți sociale aferente SC L.V. SRL, stabilind în cadrul convenției prețul și termenul

de realizare a cesiunii, așa cum rezultă din prevederile art. 3 al antecontractului,

respectiv prețul de 650.000 euro, în cazul în care contractul de cesiune s-ar fi

încheiat până cel târziu la data de 30 iulie 2006.

S-a reținut că

acțiunea a fost introdusă tardiv, raportat la termenul convenit de părțile semnatare

ale contractului, termen până la care acestea s-au obligat la încheierea contractului

de cesiune, respectiv până la termenul din 30 iulie 2006.

Nu au putut fi

primite susținerile reclamantului apelant P.E.M., în sensul că la data de 20 aprilie

2007, obligația privind perfectarea contractului definitiv a devenit scadentă, întrucât

obligația privind perfectarea contractului de cesiune definitiv nu a fost îndeplinită

din culpa pârâților, de la data scadenței a început să curgă termenul de prescripție

de 3 ani a dreptului său material la acțiune în valorificarea antecontractului,

iar acțiunea reclamantului fiind introdusă în data de 19 aprilie 2010, aceasta a

fost formulată înăuntrul termenul termenului de prescripție.

De asemenea, s-a

reținut că în mod greșit prima instanță a constatat că în cazul perfectării unui

contract față de care s-a încheiat între părți un antecontract de vânzare-cumpărare,

termenul începe să curgă de la data la care partea interesată a luat cunoștință

de faptul că acest contract nu se mai putea perfecta, în speță de la data notificării

prezentării părții adverse la notarul public și neprezentarea acesteia, adică data

de 17 martie 2010, notificarea fiind făcută pentru sediul Biroului Notarilor Publici

Asociați C.-M. din Timișoara.

Având în vedere

reținerea în cauză a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului

P.E.M., instanța de apel nu a mai luat în discuție motivele de apel invocate de

acesta și care privesc fondul cauzei.

Împotriva deciziei

Curții de Apel Timișoara părțile au formulat recursuri, soluționate de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 2942 din 1 octombrie 2013, în sensul casării

deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara,

reținându-se, în esență că motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii

față de dispozitivul deciziei, apelul pârâților fiind respins ca fiind lipsit de

interes, iar în considerente instanța de apel motivând asupra temeiniciei motivelor

invocate de pârâți privind prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei și greșita

soluționare de către instanța de fond a excepției de prescripție.

Așa fiind, s-a

apreciat de către instanța supremă că apelul pârâților nu poate fi privit ca lipsit

de interes câtă vreme prin critica adusă soluției dată excepției prescripției dreptului

material la acțiune se tinde a se soluționa cauza în temeiul acestei excepții, făcând

astfel de prisos cercetarea în fond a pricinii, în temeiul art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., ceea ce îi plasează pe pârâți în situația de a evita o eventuală hotărâre

nefavorabilă pe fondul cauzei.

Cu toate că s-a

considerat lipsit de interes apelul pârâților din această perspectivă, s-a reținut

că instanța de apel, în considerentele deciziei, a analizat excepția prescripției

dreptului material la acțiune, a constatat excepția ca fiind întemeiată fără ca

această soluție să se reflecte în dispozitiv.

În aprecierea

instanței de recurs, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune

în modalitatea prezentată doar în considerente este nelegală, deoarece o atare dezlegare

nu are valoarea unui simplu considerent pe care părțile să nu-l poată ataca, ci

constituie o soluție dată unei probleme de drept cu care instanța de apel a fost

învestită și care nu se regăsește în dispozitivul deciziei pronunțate.

S-a mai statuat

că această contradicție dintre considerentele și dispozitivul deciziei apelate este

evidentă, câtă vreme în considerente s-a reținut întemeiată excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de pârâți, iar prin dispozitiv se respinge

apelul pârâților împotriva hotărârii instanței de fond care a soluționat, în sens

opus, excepția prescripției dreptului material la acțiune, adică a respins această

excepție.

Prin urmare, instanța

de recurs a concluzionat că este întemeiat și motivul de recurs prezentat de pârâți,

referitor la faptul că instanța de apel a omis să analizeze motivul de apel privind

neacordarea cheltuielilor de judecată, verificarea deciziei, sub acest aspect, relevând

că instanța de apel nu a făcut niciun fel de analiză asupra acestui motiv.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul P.E.M., înalta Curte de Casație și Justiție a adoptat

aceeași soluție -casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare - atât pentru a se

asigura o judecată unitară, dar și pentru că motivele invocate de reclamant au fost

apreciate întemeiate. În acest sens, s-a reținut că apelul reclamanților a fost

respins fără a se fi analizat motivele invocate, în contextul în care s-a arătat

în considerente că este întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Practic, instanța supremă a constatat că instanța de apel a considerat de prisos

să procedeze la examinarea motivelor de apel invocate de reclamant cu toate că nu

a reformat hotărârea instanței de fond, în sensul celor reținute în considerente,

context în care apelul reclamantului a fost respins, fără a se recurge la cercetarea

și analiza motivelor invocate. Mai mult, în analiza excepției prescripției dreptului

material la acțiune, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat și înlăturat

motivat apărările reclamantului față de excepția invocată, apărări referitoare la

momentul care marchează începutul cursului prescripției, modul de calcul al termenului

de prescripție și eventualitatea întreruperii cursului prescripției.

După casare, cauza

a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub număr de Dosar 2927/30/2010*.

Prin decizia civilă

nr. 223 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a

civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant

P.E.M. și respectiv de către apelanții pârâți, B.G., B.C., B.M., F.E. și SC

L.V. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1931/PI din 12 decembrie 2011,

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2927/30/2010, având ca obiect obligația

de a face.

Procedând la analiza

sentinței atacate din perspectiva criticilor formulate prin motivele de apel și

ținând cont de limitele devolutive ale apelului, așa cum sunt ele consacrate de

art. 295 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat sentința atacată ca fiind legală

și temeinică, iar apelurile declarate în cauză nefondate.

Abordând cu prioritate

apelul declarat de pârâți, având în vedere că aceștia pun în discuție excepția de

fond peremptorie a prescripției dreptul la acțiune al reclamantului, s-a reținut

că motivele invocate în susținerea acestei excepții nu sunt fondate, soluția instanței

de fond fiind legală și temeinică. Aceasta întrucât, apelanții au susținut în principal

o greșită valorificare de către instanța de fond a unei soluții jurisprudențiale

pronunțată de instanța supremă având în vedere starea de fapt diferită și obiectul

diferit dintre prezenta speță și cauza citată în cuprinsul considerentelor sentinței

atacate.

S-a constatat

că obligația asumată de antecesorul pârâților a fost o obligație de a face, corelativă

unui drept de creanță al reclamantului supus termenului general de prescripție de

3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, aplicabil raportului juridic de față

în virtutea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 6 alin. (4)

din noul C. civ.

Pe de altă parte,

s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe

să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune. În prezenta speță, părțile

au stipulat prin convenția încheiată la data de 20 octombrie 2005 ca ulterior să

încheie un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie

2006, iar în caz de prelungire a termenului de încheiere a contractului de la 6

luni la 18 luni, părțile au stipulat un preț majorat de 700.000 euro. Prin urmare,

interpretând a fi o clauză de opțiune în favoarea cumpărătorului, câtă vreme părțile

au convenit și un preț al întârzierii în încheierea contractului din pricina acestuia,

nu se poate interpreta decât că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă

numai de la împlinirea celor 18 luni respectiv de la data de 30 iulie 2007, termenul

de prescripție de 3 ani nefiind încă împlinit la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul

a înregistrat cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe.

Deși critica legată

de valorificarea jurisprudenței instanței supreme este fondată, dată fiind starea

de fapt diferită dintre cele două cauze, s-a apreciat că soluția primei instanțe

asupra prescripției este conformă cu exigențele legale sus menționate. Nu a putut

fi reținută susținerea apelanților-pârâți că data de la care a început să curgă

prescripția a fost 20 iulie 2006. Este adevărat că prin art. 3 alin. (1) din antecontractul

consimțit de părți, acestea au stabilit ca termen limită de încheiere a convenției

translative de drepturi o durată de 6 luni, pe care au apreciat-o a se împlini la

data de 30 iulie 2006, aspect ce rezultă din coroborarea clauzelor cuprinse în

art. 3 din contract. Or, atâta vreme cât părțile însele au prevăzut în contract

prelungirea termenului de încheiere a contractului de la 6 luni la 18 luni, această

clauză nu poate fi interpretată decât o clauză de opțiune în favoarea cumpărătorului,

iar cele 18 luni se pot considera împlinite abia la data de 30 iulie 2007, câtă

vreme primele 6 luni au fost apreciate, tot de către părți, a se împlini la data

de 30 iulie 2006.

Cât privește critica

privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, instanța de apel a constatat

că apelanții-pârâți nu au indicat care anume au fost dovezile prin care au probat

efectuarea unor cheltuieli de judecată în fața primei instanțe iar din studiul dosarului

nu rezultă efectuarea unor asemenea cheltuieli în calitatea lor de pârâți, apelul

fiind nefondat și din această perspectivă.

În ceea ce privește

apelul declarat de către reclamantul-apelant P.E.M., s-a reținut că și acesta este

neîntemeiat.

Din lectura convenției

antecontract intervenită între părți, respectiv din cuprinsul art. 3 rezultă că

părțile au acordat o importanță deosebită termenului până la care se poate încheia

valabil contractul translativ de proprietate. Astfel, lectura acestor clauze contractuale

relevă înțelegerea părților ca acea convenție translativă de drepturi să fie încheiată

până cel mai târziu la data de 30 iulie 2006, contra sumei de 650.000 de euro, dar

nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz în care prețul se majorează la 700.000

de euro.

Clauza examinată

generează un termen extinctiv până la care subzistă drepturile și obligațiile asumate

de părți prin contract, respectiv data până la care oricare dintre părți poate solicita

încheierea contractului, iar cealaltă este obligată să îl încheie în condițiile

de preț stipulate.

Prezenta acțiune

se înfățișează ca o cerere în executarea contractuală, urmărind ca finalitate obligarea

părții adverse la îndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontract, fiind necesar

însă a se stabili că partea reclamantă și-a executat în termen propriile obligații

contractuale sau era pe deplin pregătită să le execute, iar neîncheierea contractului

translativ este exclusiv culpa pârâtului care nu a mai înțeles să își execute propriile

sale obligații contractuale.

Or, din această

perspectivă, reclamantul-apelant nu are temei juridic pentru a solicita obligarea

părții adverse la executarea contractului.

Așa cum rezultă

din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea de chemare în

judecată, prima manifestare de voință realizată de reclamant în sensul executării

contractului s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâților la notar,

adică după aproape 3 ani de la data la care drepturile și obligațiile părților,

așa cum au fost stabilite prin antecontract s-au stins prin efectul termenului extinctiv.

Prin urmare, la data la care reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată,

acesta nu mai era titularul unui drept de creanță contractual, atâta vreme cât din

cuprinsul art. 3 din antecontract rezultă că părțile au stabilit un termen extinctiv

al drepturilor și obligațiilor corelative conținute de raportul lor juridic. Reclamantul

nu a prezentat vreo probă și nici nu a produs vreo dovadă că propriile sale obligații

rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului contractual,

ci doar la data convocării la notar prezentând un extras de cont spre dovedirea

disponibilului bănesc necesar achitării prețului.

Or, cererea de

pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract este o formă de manifestare

a acțiunii civile care tinde la a sancționa culpa contractuală, în contextul în

care partea ce se adresează instanței dovedește, fie că și-a îndeplinit obligația

în termenul stabilit prin contract, fie că era pregătită să și-o îndeplinească în

termenul convenit de părți, iar nerealizarea contractului reprezintă culpa exclusivă

a părții adverse. Or, în cazul de față, niciuna dintre părți nu și-a exercitat drepturile

conferite prin antecontract și nu a solicitat în termenul convenit de ele însele

executarea obligațiilor contractuale, astfel că prin împlinirea termenului de încheiere

a contractului, drepturile de creanță și obligațiile corelative s-au stins, iar

în prezent acțiunea reclamantului este neîntemeiată iar apelul declarat în cauză

este nefondat.

În termen legal,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., reclamantul P.E.M. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 223 din

14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

În argumentarea

recursului, reclamantul a susținut în esență că instanța de apel în mod greșit a

respins apelul reclamantului, reținând în motivarea soluției că nu ar fi avut temei

juridic pentru a solicita obligarea părții adverse la executarea contractului și

că la data introducerii cererii de chemare în judecată nu mai era titularul unui

drept de creanță izvorât din convenția încheiată la 20 octombrie 2005.

În opinia recurentului

instanța de apel nu mai putea reține în mod justificat că a expirat termenul extinctiv

până la care au subzistat drepturile și obligațiile asumate de părți prin convenția

în discuție, respectiv data până la care oricare din părți poate solicita încheierea

contractului. Un asemenea considerent este contradictoriu celorlalte considerente

conform cărora recurentul și-a exercitat în termen dreptul la acțiune.

Aceasta, în condițiile

în care Curtea de Apel Timișoara a calificat în mod corect acțiunea ca o cerere

în executarea contractului, care urmărește ca finalitate obligarea părții adverse

la îndeplinirea obligațiilor asumate prin antecontract, fiind necesar să se stabilească

îndeplinirea de către reclamant a propriilor obligații contractuale precum și împrejurarea

că neîncheierea contractului este exclusiv culpa pârâților.

Instanța de apel

a concluzionat în mod greșit că recurentul nu are temei juridic pentru a solicita

obligarea părții adverse la executarea contractului. Această concluzie este explicată

în conținutul deciziei recurate prin aceea că la data la care a introdus cererea

nu mai era titularul unui drept de creanță contractual, întrucât din cuprinsul

art. 3 din antecontract rezultă că părțile au stabilit un termen extinctiv al drepturilor

și obligațiilor corelative conținute de raportul juridic din speță.

În acest sens,

s-a reținut doar că nu a dovedit îndeplinirea obligațiilor sale din contract până

la expirarea termenului contractual, ci doar la data convocării la notar a prezentat

un extras de cont privind disponibilul bănesc necesar plății prețului.

Or, interpretarea

dată de instanța de apel cu privire la clauza din antecontract referitoare la termenul

de încheiere a contractului de cesiune, consideră recurentul încalcă dispozițiile

art. 977, art. 978, art. 979, art. 982 și art. 983 C. civ. de la 1864, lipsind de

efecte acest act juridic, în mod nelegal.

Prin antecontractul

de cesiune de părți sociale din data de 20 octombrie 2005, la art. 3 intitulat „Prețul

și termenul” s-a stabilit că prețul de cesiune a părților sociale este de 650.000

euro în cazul în care contractul se încheie până cel târziu la data de 30 iulie

[alin. (1)], iar în cazul în care termenul până la care părțile se obligă să încheie

contractul de cesiune se prelungește de la șase luni la optsprezece luni prețul

de cesiune se majorează la suma de 700.000 euro [alin. (2)].

Rezultă în mod

clar intenția comună a părților contractante de a reglementa posibilitatea de încheiere

a actului de cesiune fie într-un termen mai scurt cu prețul stabilit la un cuantum

mai mic, fie într-un termen mai îndelungat, cu un preț majorat.

În combaterea

considerentelor deciziei din apel, arătă că acest termen nu putea fi considerat

unul extinctiv mai ales în condițiile în care unul dintre semnatarii antecontractului

în calitate de promitenți-cedenți, B.R., a decedat înainte de expirarea termenului

de 6 luni stipulat de părți într-o primă variantă pentru încheierea contractului

de cesiune. Ca urmare a decesului survenit la 22 iulie 2006, moștenitorii săi nu

au făcut altceva decât să evite efectuarea formalităților care să facă posibilă

încheierea contractului de cesiune. În acest sens, solicită a se avea în vedere

că ei au făcut dovada calității lor de moștenitori numai pe parcursul procesului.

Moștenitorii sus-numitului

defunct au încheiat în frauda legii actele de cesiune a părților sociale aparținând

acestuia din capitalul SC L.V. SRL, pe care le-au semnat în fals, le-au antedatat

în timpul vieții defunctului, după care le-au înregistrat cu dată certă la un birou

notarial și le-au depus la O.R.C. Timiș la circa șapte luni după data înscrisă pe

ele și la circa trei luni după deces, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă

s-a constatat nulitatea absolută a actelor de cesiune a părților sociale ale defunctului

B.R., întocmite cu semnătura în fals a acestuia.

Aceste demersuri

au avut în mod evident scopul de a crea aparența că defunctul a dispus de părțile

sale sociale încă din timpul vieții, deși a încheiat cu reclamantul antecontractul

din 20 octombrie 2005 și de a împiedica astfel perfectarea contractului de cesiune.

O atare conduită denotă refuzul pârâților de executare a obligațiilor asumate prin

antecontract, rezultând astfel culpa lor indiscutabilă.

Acest aspect însă,

deși a fost invocat de recurentul-reclamant în apărare și a fost rediscutat în apel,

nu a fost analizat, semnificația conduitei pârâților din punctul de vedere al culpei

lor nefiind abordată, în condițiile în care, așa cum s-a reținut, cererea de pronunțare

a unei hotărâri care să țină loc de contract tinde la a sancționa culpa contractuală,

care în ceea ce îi privește pe pârâți este dovedită.

Totodată, cât

privește neexecutarea obligațiilor contractuale în termenul stabilit, Curtea de

Apel Timișoara nu a avut în vedere că drept urmare a decesului lui B.R., înainte

de a ști cine sunt succesorii lui, recurentul nu-și putea îndeplini obligația de

plată a prețului.

Prezentarea situației

contului cu disponibilul aferent prețului face dovada împrejurării că recurentul

era pregătit să își îndeplinească obligația și în termenul convenit în antecontract,

dar a fost împiedicat datorită decesului unuia dintre promitenții-cedenți și conduitei

succesorilor săi, iar neprezentarea acestora din urmă la notar confirmă susținerile

sale în acest sens.

Prin considerentele

deciziei recurate nu se analizează toate motivele apelului, ceea ce, în virtutea

îndrumărilor din decizia de casare și a caracterului devolutiv al căii de atac,

constituia obligația instanței de rejudecare, fondul cauzei nefiind abordat sub

toate aspectele.

Solicită admiterea

recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea pricinii spre rejudecare în

apel la Curtea Apel Timișoara, sau în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii

acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Examinând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată

că motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a

fost invocat doar formal, întrucât recurentul-reclamant nu a indicat în ce constă

nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui text legal, iar simpla nemulțumire

a recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanței nu

poate fi asimilată unei vătămări suferite în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. pentru a fi incident acest motiv de recurs.

Art. 304 pct.

7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie,

dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța

de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației

de fapt reținute, raportat la voința părților semnatare ale convenției intitulată

antecontract de cesiune de părți sociale încheiată la data de 20 octombrie 2005,

cu respectarea, totodată, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Criticile recurentului

nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci

vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și

argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția

adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Pornind de la

cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel

să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or,

în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

Este de necontestat

că prin art. 3 din convenția intitulată antecontract de cesiune de părți sociale

încheiată la data de 20 octombrie 2005 părțile au stipulat ca ulterior să încheie

un contract translativ de drepturi cel mai târziu până la data de 30 iulie 2006,

contra sumei de 650.000 de euro, dar nu mai târziu de 18 luni (30 iulie 2007), caz

în care prețul se majora la 700.000 RON.

Prin urmare, câtă

vreme primele 6 luni au fost apreciate de părți a se împlini la data de 30 iulie

2006, cele 18 luni pot fi considerate abia la data de 30 iulie 2007, nefiind împlinit

termenul de prescripție de 3 ani la data de 19 aprilie 2010 când reclamantul a promovat

acțiunea pendinte, întrucât acesta se împlinea la 30 iulie 2010.

Întreaga argumentație

a recursului are însă la bază confuzia recurentului în ceea ce privește prescripția

extinctivă și termenul extinctiv, impunându-se astfel precizarea distincției dintre

prescripția extinctivă și termenul extinctiv.

Astfel, deși ambele

presupun efect extinctiv, este de reținut că prescripția extinctivă stinge dreptul

material la acțiune, în timp ce termenul extinctiv marchează stingerea unui drept

sau a unei obligații corelative.

În acest context

juridic, instanța de apel a reținut în mod legal că, în speță, clauza stipulată

la art. 3 din convenția încheiată generează un termen extinctiv până la care subzistă

drepturile și obligațiile asumate de părți prin contract, respectiv data până la

care oricare dintre părți putea solicita încheierea contractului translativ de drepturi.

Atât obligațiile

părților, cât și termenul extinctiv rezultă fără dubiu din clauza stipulată la

art. 3 din convenția încheiată, iar instanța de apel nu a schimbat înțelesul convenției

și nici nu a interpretat greșit clauzele acesteia, neputând fi primite susținerile

recurentului vizând incidența pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Apelul, prin efectul

său devolutiv, din ansamblul probator administrat în cauză, inclusiv din cererea

de chemare în judecată, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță,

prima manifestare de voință realizată de reclamant în sensul executării contractului

s-a produs la data de 17 martie 2010 prin chemarea pârâților la notar, respectiv

după aproape 3 ani de la data la care drepturile și obligațiile părților, așa cum

au fost stabilite prin antecontract, s-au stins prin efectul termenului extinctiv

(30 iulie 2007).

Așa fiind, cum

în mod legal, a reținut și instanța de control judiciar, la data la care reclamantul

a introdus cererea de chemare în judecată (19 aprilie 2010), acesta nu mai era titularul

unui drept de creanță contractual, câtă vreme părțile au stabilit un termen extinctiv

al drepturilor și obligațiilor corelative conținute de raportul lor juridic, iar

reclamantul nu a prezentat vreo probă și nici nu a produs vreo dovadă că propriile

sale obligații rezultate din antecontract au fost executate până la expirarea termenului

contractual, ci doar la data convocării la notar (17 martie 2010) prezentând un

extras de cont spre dovedirea disponibilului bănesc necesar achitării prețului.

Pentru toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurent, întrucât instanța de apel

a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege

incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Așa fiind, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14

martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat,

menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa

procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea

intimaților-pârâți B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL Timișoara privind acordarea

cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentului-reclamant

P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

B.G., B.C., B.M., F.E. și SC L.V. SRL Timișoara, conform înscrisurilor doveditoare

aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant

P.E.M. la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți B.G., B.C., B.M., F.E și SC L.V. SRL Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 octombrie 2014.