ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1951/2019

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 12 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumelor de 490.061 RON (echivalentul sumei de 110.000 Euro) și de 44.551 RON (echivalentul sumei de 10.000 Euro), precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 967, art. 1073, art. 1082, art. 1576 și următoarele din C. civ.

Prin încheierea din 23 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a înaintat cauza secției a IV-a Civile, respectiv completului inițial învestit cu aceeași cerere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 1079 din 14 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul capăt de cerere și pe cea a prescripției dreptului material la acțiune. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A..

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul capăt de cerere, prima instanță a reținut că aceasta este nefondată, având în vedere că suma de 110.000 Euro i-a fost solicitată de reclamant cu titlu de contravaloare a părților sociale cesionate în baza Hotărârii A.G.A. nr. 4 din 17 noiembrie 2008.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că, potrivit convenției din 17 noiembrie 2008, în sarcina pârâtului s-a născut obligația de plată a sumei de 110.000 Euro, fiind justificată legitimarea procesuală pasivă a pârâtului, astfel că susținerile acestuia privind nedatorarea sumei respective au fost analizate cu titlu de apărări pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune privind primul petit, prima instanță a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la 14 mai 2014, dată la care s-a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. 26 și nr. 27 din 17 decembrie 2008, iar acțiunea în pretenții constând în obligarea pârâtului la plata sumei de 110.000 euro, introdusă la 6 martie 2015, a fost formulată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, din coroborarea probelor administrate s-a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâtul îi datorează suma de 110.000 Euro, în niciunul din înscrisurile depuse la dosar nefiind stipulată în sarcina pârâtului obligația de a achita această sumă către reclamant.

În baza convenției încheiate între părți la 17 noiembrie 2008, pârâtul și-a asumat obligația de a achita suma menționată către S.C. C.., astfel încât numai aceasta din urmă poate pretinde suma de 110.000 Euro de la pârât.

Pe de altă parte, în temeiul aceleiași convenții, suma de 110.000 Euro urma să fie achitată de pârât către S.C. C.. exclusiv în scopul folosirii sale pentru achitarea unei părți din prețul apartamentelor ce urmau a fi vândute reclamantului, potrivit antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. 26 și nr. 27 din 17 decembrie 2008, a căror rezoluțiune s-a constatat ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia nr. 117 din 25 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, astfel că obligația pârâtului de a achita suma de 110.000 Euro nu mai subzistă.

În consecință, tribunalul a reținut că reclamantul nu este îndreptățit să pretindă suma de 110.000 Euro de la pârât, nici în baza convenției din 17 noiembrie 2008, încheiată între părți și nici în baza Hotărârii A.G.A. nr. 4 din 17 noiembrie 2008, în niciunul din înscrisurile menționate nefiind prevăzută o asemenea obligație în sarcina pârâtului.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract de împrumut încheiat între acesta și pârât, care să dea naștere obligației pârâtului, în calitate de împrumutat, de a restitui reclamantului, în calitate de împrumutător, suma de 10.000 Euro, solicitarea reclamantului de restituire a acestei sume fiind nefondată.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că din probele administrate nu rezultă cu ce titlu a fost remisă de către reclamant suma respectivă către pârât la 11 februarie 2010, iar înscrisul intitulat "chitanță" din 12 aprilie 2010 atestă primirea de către pârât, cu titlu de împrumut personal, a sumei de 10.000 Euro prin transfer bancar, fără a rezulta însă faptul că suma respectivă i-ar fi fost împrumutată de reclamantul A., în chitanță nefăcându-se vreo referire la suma transferată în contul pârâtului la 11 februarie 2010.

Așadar, s-a constatat că nu a fost dovedită legătura existentă între transferul bancar al sumei de 10.000 Euro de către reclamant în contul pârâtului și chitanța prin care pârâtul recunoaște că a primit cu titlu de împrumut suma de 10.000 Euro, fără a preciza însă persoana care are calitatea de împrumutător.

Prin urmare, nefiind dovedită existența unui împrumut între părți cu privire la suma de 10.000 Euro, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată de pârât, neputându-se stabili data la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, față de nedovedirea stabilirii între părți a unor raporturi juridice în baza cărora să se fi născut în sarcina pârâtului o anumită obligație și, în mod corelativ, dreptul la acțiune al reclamantului, prescriptibil extinctiv.

Prin decizia civilă nr. 377 din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondate apelul principal declarat de reclamantul A. și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1079 din 14 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului pe primul capăt de cerere și prescripției dreptului material la acțiune au fost în mod corect soluționate de tribunal.

Pretenția reclamantului de a-i fi plătită suma de 110.000 Euro "în schimbul cesiunii de părți sociale (…) și a investițiilor pe care subsemnatul le-am făcut de-a lungul timpului" la S.C. D. S.R.L. are ca izvor raportul juridic de drept material stabilit între cedentul A. și cesionarul B., existența contractului de cesiune, de altfel necontestată, fiind dovedită inclusiv prin contractul de cesiune părți sociale înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului.

Instanța de apel a reținut că, deși i s-a pus în vedere de către prima instanță, reclamantul nu a depus la dosar acel contract de cesiune prin care să se fi stabilit ca preț al cesiunii suma de 110.000 Euro, însă ceea ce interesează sub aspectul legitimării procesuale pasive este faptul că, în legătură cu obligația de plată a prețului, raportul juridic de drept procesual nu se poate lega valabil decât între creditorul și debitorul acestei obligații, apărările opuse de pârât reprezentând chestiuni ce țin de fondul dreptului reclamantului.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat că, în raport de clauza inserată la art. 4.1. din convenție, potrivit cu care plata sumei de 110.000 Euro urma a fi făcută de către pârât către vânzător cel mai târziu la data perfectării în formă autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului cu privire la această sumă a fost data de 14 mai 2014, data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare și obligarea promitentului vânzător la restituirea sumelor încasate cu titlu de avans, precum și la plata celor datorate pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate.

Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere art. 7 din Decretul nr. 167/1958, reținând că dreptul reclamantului s-a născut la momentul în care raportul juridic obligațional stabilit prin cele două antecontracte de vânzare-cumpărare a fost desființat și, cum acțiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la 12 martie 2015, termenul de prescripție de 3 ani de zile, prevăzut la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit la data sesizării instanței de judecată.

Instanța de apel a mai reținut că aceeași este situația și în privința sumei de 10.000 Euro, ce face obiectul celui de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, întrucât, în condițiile în care reclamantul susține că ar fi trebuit să îi fie restituită la momentul perfectării celor două contracte de vânzare-cumpărare, termenul de prescripție a început să curgă tot la 14 mai 2014.

În ceea ce privește convenția pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția de a-i fi plătită suma de 110.000 Euro, instanța de apel a reținut că sunt fondate susținerile pârâtului privind faptul că încheierea de atestare ce a fost atașată acestui înscris nu îl privește.

Însă, dată fiind poziția exprimată mai întâi prin întâmpinarea de la fond, iar apoi prin motivele de apel, instanța de apel a constatat că pârâtul a recunoscut existența și termenii înțelegerii consemnate în Convenție, în discuție fiind clauzele inserate la art. 4.

Totodată, câtă vreme din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că s-ar fi stabilit o altă modalitate de plată a prețului cesiunii părților sociale de la D. S.R.L., nu se poate reține că ar fi intervenit, astfel cum susține pârâtul, o novație prin schimbare de creditor, întrucât, indiferent de tipul său, de esența novației este existența unei obligații vechi, valabilă, care urmează să se stingă prin voința părților, urmând a fi înlocuită, prin acordul părților, cu o nouă obligație valabilă.

Or, singura obligație asumată de pârât de la bun început a fost aceea de a plăti suma de 110.000 Euro către S.C. C. S.R.L., fapt ce rezultă și din clauza inserată la art. 5.1. din convenție.

Totodată, în baza probatoriului administrat instanța de apel a reținut că pârâtul nu și-a asumat obligația de a plăti suma de 110.000 Euro către reclamantul A., ci către S.C. C. S.R.L., iar activarea clauzei de garanție inserată la art. 4.2. din convenție presupune verificarea îndeplinirii obligației principale, ceea ce nu se poate realiza în actualul cadru procesual, în care S.C. C. S.R.L. nu este parte.

În ceea ce privește obligația pârâtului de a restitui reclamantului suma de 10.000 de Euro, instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada existenței unei asemenea obligații, contestată de pârât, înscrisurile depuse la dosar probând transferul acestei sume din contul reclamantului în contul pârâtului, la 12 februarie 2010, nu însă și faptul că respectiva sumă a fost dată cu titlu de împrumut scadent la momentul autentificării contractelor de vânzare.

În măsura în care s-ar putea reține că înscrisul sub semnătură privată datat 12 aprilie 2010, ce consemnează recunoașterea pârâtului privind primirea unui împrumut personal de 10.000 Euro, prin transfer bancar din Italia, fără însă a fi indicată persoana împrumutătorului, reprezintă, astfel cum susține reclamantul, confirmarea primirii cu acest titlu a sumei pe care i-a transferat-o la 12 februarie 2010, câtă vreme nici în respectivul înscris și nici într-un alt înscris depus la dosar nu este prevăzut un termen pentru restituirea acestei sume, ar deveni incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pe acest capăt de cerere, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât prescripția s-a împlinit 12 februarie 2013.

Pentru aceste motive, instanța de apel a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs principal, iar B. a declarat recurs incident.

Recursul principal formulat de reclamantul A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, deși la pagina 18 punctul 3.2. instanța a reținut în mod corect că pârâtul a recunoscut existența și termenii înțelegerii consemnate în convenție, în discuție fiind clauzele inserate la art. 4, precum și faptul că existența litigiului finalizat cu rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare legat de care pârâtul și-a asumat obligația de plată în numele și pentru reclamant, a sumei de 110.000 euro cu titlu de preț, instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâtul nu are obligația de restituire a sumei de 110.000 euro către reclamant, ci către C..

În cauză, scopul final urmărit de părțile semnatare ale convenției a fost acela de compensare a recurentului-reclamant pentru părțile sociale cedate pârâtului din societatea în care erau amândoi asociați cu o fracțiune din prețul celor două apartamente pe care le avea în faza de construcție persoana juridică (C. S.R.L.), în care pârâtul era și este în continuare asociat unic.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, față de împrejurarea că din probele administrate în cauză, pe de o parte, nu s-a dovedit faptul că pârâtul a efectuat aceasta plată, iar pe de altă parte, din cauza culpei pârâtului, prin rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, această obligație a devenit imposibil de executat, în mod evident se impune obligarea pârâtului la plata părților sociale cesionate, direct către reclamant.

În acest context, recurentul apreciază că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 967, art. 969, art. 970, art. 1073 și art. 1092 Civil.

Prin hotărârea dată, practic instanța de apel a legalizat îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, permițându-i acestuia să dobândească în proprietate părțile sociale deținute de reclamant la societate D. S.R.L., fără o contraprestație.

Cu privire la cel de-al doilea petit, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea este contradictorie, întrucât instanța de apel a greșit atunci când l-a respins, deși a reținut că reclamantul a dovedit împrejurarea că a virat pârâtului suma de 10.000 de euro, iar pe de altă parte, pârâtul nu a negat faptul că scadența acestei obligații a fost tot la încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare care au fost menite a reglementa chestiunile patrimoniale dintre părți.

Totodată, se arată că la 12 aprilie 2010 pârâtul a recunoscut în scris și sub semnătură privată faptul că a primit aceasta sumă de bani.

Așadar, prin respingerea și a celui de-al doilea capăt de cerere, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1576 C. civ.

Recursul incident formulat de pârâtul B. a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia s-a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind dezvoltate următoarele critici:

Instanța de apel a respins apelul incident referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la obligația de plată a sumei de 110.000 Euro, reținând că dreptul material s-a născut la 14 mai 2014, dată la care a fost soluționată irevocabil cererea având ca obiect rezoluțiunea celor două antecontracte de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut că, atât în cuprinsul întâmpinării, cât și în cuprinsul apelului incident, a arătat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost data de 7 august 2010, respectiv data la care notarul public E. a întocmit încheierea de certificare nr. 2315, prin care s-a constat poziția ireconciliabilă a părților față de încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare în forma autentică.

Alternativ, tot în cuprinsul întâmpinării și al apelului incident, a indicat că poate fi considerată data începerii curgerii termenului de prescripție și data introducerii acțiunii prin care s-a solicitat constatarea rezolutiunii celor două antecontracte, respectiv data de 18 octombrie 2010, sens în care apreciază că nu pot fi primite argumentele reclamantului, conform cărora termenul de prescripție ar începe să curgă doar de la data soluționării irevocabile a acțiunii in constatarea rezolutiunii.

Or, la data introducerii acțiunii în constatarea rezoluțiunii, manifestarea de voință a reclamantului A. de a nu mai încheia contractele de vânzare-cumpărare și, prin urmare, de a nu mai pune în aplicare mecanismul de compensare cu C. S.R.L. și cu pârâtul B., stabilit prin convenția indicată ca și izvor a obligației de plată a sumei de 110.000 Euro, a devenit evidentă, iar instanța învestită cu cererea de constatare a rezoluțiunii a verificat și constatat îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii la data introducerii acțiunii.

În completare la argumentele dezvoltate, recurentul-pârât a indicat câteva termene alternative care pot fi considerate repere ale începerii curgerii termenului de prescripție, respectiv data de 7 iulie 2010, dată la care reclamantul A. a transmis pârâtului notificarea nr. 44, prin care a învederat rezoluțiunea celor două antecontracte, precum și data de 28 octombrie 2011, dată la care reclamantul A. a introdus acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011

În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că, indiferent de data pe care instanța de judecată o va alege ca fiind cea de referință, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este prescrisă.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să le respingă pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul principal, contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu poate fi reținută ipoteza supusă analizei sub aspectul reținerii de către instanța de apel a unor motive contradictorii, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În analiza acțiunii în pretenții, instanța de apel a pornit de la raporturile dintre părțile litigante, ce au avut la bază înscrisurile aduse în probațiune de către reclamant, iar în temeiul efectului devolutiv a procedat la o analiză exhaustivă a convenției părților.

Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat, apreciind în mod just că pârâtul nu și-a asumat obligația de a plăti suma de 110.000 euro către reclamant, ci către C. S.R.L., iar cu privire la suma de 10.000 euro faptul că nu a fost făcut dovada că suma a fost acordată pârâtului cu titlu de împrumut.

Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic.

Or, Înalta Curte constată că din motivarea instanței de apel rezultă cu claritate rațiunile de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate, argumentarea recurentului nefiind pertinentă sub acest aspect, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ceea ce critica recurentul prin prisma acestui motiv de casare este în realitate raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată, prin trunchierea considerentelor și izolarea unor fraze de restul conținutului celorlalte.

Astfel, se susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși se constată că pârâtul a recunoscut existența și termenii înțelegerii consemnate în convenție, instanța de apel având cunoștință de litigiul finalizat cu rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar ulterior se apreciază în mod greșit că pârâtul nu are obligația de restituire a sumei de 110.000 euro către reclamant, ci către C. S.R.L.

Recurentul mai invocă contradicția dintre considerentele hotărârii atacate și cu privire la soluția de respingere a celui de-al doilea petit, susținând că a dovedit faptul că a virat pârâtului suma de 10.000 euro și că acesta a recunoscut că i-a primit, însă în cauză nu este vorba despre argumente contrarii, ci de modalitatea în care instanța de apel a apreciat și interpretat probele administrate în dovedirea celor două pretenții formulate.

Așadar, din expunerea motivelor de recurs rezultă cu evidență că nu s-au adus argumente în sensul cerut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că susținerile recurentului-reclamant vizează exclusiv aspecte ce țin de modul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, reprezentând chestiuni de netemeinicie, care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului în care se analizează doar nelegalitatea hotărârii atacate.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă încălcarea dispozițiilor art. 967, art. 969, art. 970, art. 1073 și art. 1092 C. civ., precum și ignorarea prevederilor art. 1576 C. civ. nu este incident în cauză.

Trebuie observat că, deși se invocă încălcarea unor norme de drept, recurentul se limitează la o enumerare a acestora și la afirmația potrivit căreia instanța de apel a legalizat îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, permițându-i acestuia să dobândească în proprietate părțile sociale deținute de reclamant la D. S.R.L., fără contraprestație.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurentul și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., subliniind că ambele motive de recurs invocate expres au în comun nu atât reale, ci mai mult formale critici de nelegalitate, precum și abordarea proprie a recurentului față de probatoriul administrat și intenția părții de reevaluare a acestuia, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește recursul incident declarat de pârât, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune vizând primul petit, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Din perspectiva încălcării prevederilor art. 3 și 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă se critică în principal momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind primul petit al acțiunii, în argumentarea căruia recurentul-pârât susține că, în speță, termenul de prescripție de 3 ani nu curge de la 14 mai 2014, cum greșit a reținut instanța de apel. Criticile sunt nefondate.

Teza recurentului-pârât, potrivit căreia termenul de prescripție curge de la o altă dată, respectiv de la 7 iunie 2010, dată la care a fost întocmită încheierea de certificare nr. 2315 de către notarul public E., ori de la 18 octombrie 2010, dată la care a fost înregistrat litigiul ce a avut ca obiect acțiunea în rezoluțiune a antecontractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi reținută, în primul rând pentru că, în realitate, abordarea propusă de parte are la bază, ca și în cazul recursului principal, intenția de reapreciere a probelor.

Teza propusă este și contrară dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția curge de la data la care s-a născut dreptul la acțiune.

În cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la momentul la care raportul juridic obligațional stabilit prin cele două antecontracte de vânzare-cumpărare a fost desființat, prin decizia nr. 117 din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1661 din 14 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, moment de la care reclamantul era în drept de a pretinde a-i fi plătită lui suma ce ar fi trebuit să constituie preț al vânzării și care ar fi trebuit achitată cel mai târziu la data perfectării în formă autentică a actelor de vânzare-cumpărare.

Așadar, având în vedere data de 14 mai 2014, momentul rămânerii irevocabile a soluției dispuse privind rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, precum și faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la 12 martie 2015, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente în materia prescripției extinctive, termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nefiind împlinit.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge atât recursul principal, cât și recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. și recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 377 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2019.