ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2179/2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2014 din 5 septembrie 2014, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor B. și S.C. C. S.R.L., la plata, în solidar, a următoarelor sume:

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 96.018 Euro, respectiv 426.790,41 RON, sumă calculată la cursul Euro din data facturării (1 Euro =4,4449 RON) ce reprezintă prejudiciul creat și la plata sumei de 3488,26 Euro, respectiv 15.294,99 RON, sumă calculată la cursul Euro/leu din 26 iunie 2014 (1 Euro = 4,3847 RON), sumă ce reprezintă dobânda legală stabilită la nivel BNR pentru raporturile juridice cu element extraneitate, respectiv 6%/an și daune compensatorii și penalizatoare calculate conform O.G. nr. 13/2011, până la plata integrală a sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 813 din 2 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante reconvențional, S.C. C. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 462 din 03.07.2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-au respins cererile de îndreptare și completare a sentinței civile nr. 813/28.07.2017 a Tribunalului Brașov formulate de pârâtele S.C. C. S.R.L. și B., în contradictoriu cu reclamanta A..

Împotriva acestor sentințe, au declarat apel, în termen legal, ambele părți.

În apărare, apelantele pârâte au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta reclamantă.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 201 alin. (1), art. 209, art. 468 și urm C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 368 din 19 martie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă:

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește cererea de apel formulată de aceeași apelantă împotriva sentinței civile nr. 462, pronunțate la data de 03.07.2018 de către Tribunalul Brașov, instanța de apel a reținut că este întemeiată.

Pe fondul cererii, instanța de apel a reținut că cererea apelantei de obligare a apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în raport cu soluția ce se va pronunța în cauză, conform celor de mai jos, este întemeiată, având în vedere dispoz. art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a considerat că încasarea onorariului de la apelantă de către avocatul titular al cabinetului de avocatură, în calitatea sa de persoană fizică, iar nu de către cabinetul de avocat însuși, nu reprezintă în sine un motiv care să conducă la respingerea cererii supuse analizei de față, câtă vreme există identitate între persoana care a încasat onorariul și titularul cabinetului de avocatură cu același nume. În situația în care avocatul titular nu va proceda la înregistrarea sumei în contabilitatea cabinetului de avocat, aceasta este pasibilă de răspunderea ce îi revine, conform legii, neputându-se prezuma, în acest moment, o eludare a dispozițiilor legale sub acest aspect, așa încât nu se poate dispune respingerea cererii pentru acest motiv.

Pe de altă parte, față de dispoz. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a redus onorariul avocațial solicitat de apelanta pârâtă B. la suma de 6.000 RON, având în vedere faptul că, deși judecata cauzei a durat circa trei ani, datorită, în esență, întocmirii a două rapoarte de expertiză și a obiecțiunilor formulate la acestea, munca depusă de avocat nu a fost una voluminoasă, cauza nepresupunând o complexitate ridicată, sub aspectul cazuisticii analizate, iar apărările efectuate pentru această parte au fost comune cu cele făcute pentru apelanta pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L..

Referitor la cererea de apel formulată de apelanta reclamantă-pârâtă A..

Instanța de apel a apreciat faptul că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, fiind motivată într-o manieră clară, cu arătarea considerentelor care au condus la adoptarea soluției, de natură a înțelege raportul juridic obligațional dintre părțile litigante, respectiv care sunt titularii acestui raport, iar pe cale de consecință, cui îi revine calitatea procesuală pasivă în cauza de față.

S-a reținut, din punctul de vedere al primului motiv de apel invocat în cauză, că motivarea hotărârii nu trebuie să cuprindă o arătare exhaustivă a argumentelor care conduc instanța la adoptarea unei soluții, ci trebuie să arate considerentele de fapt și de drept esențiale, care au format convingerea instanței, cărora li se circumscriu mai multe argumente prezentate de părți, de natură a putea fi exercitat controlului judiciar de către instanța superioară.

Calificarea juridică de către prima instanță a modului în care a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare piese de oțel dintre apelanta reclamantă și apelanta pârâtă, nu înseamnă o motivare greșită a hotărârii, neîncadrându-se într-un astfel de motiv de apel, care prin el însuși ar tinde la anularea hotărârii, ci vizează, astfel cum s-a menționat, calificarea juridică a raporturilor dintre părți, calificare care se încadrează în analiza devolutivă a soluției pronunțate pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al celui de-al doilea motiv de apel invocat de apelanta reclamantă, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. (…)"

Relevante în adoptarea acestei soluții, sunt două aspecte principale și anume: în primul rând, cele două societăți comerciale reprezintă subiecte de drept privat distincte, cu personalitate juridică proprie, una de drept român, iar cealaltă de drept francez. În al doilea rând, potrivit relațiilor obținute de la ONRC, depuse la dosarul cauzei de către apelanta reclamantă-pârâtă, rezultă că asociatul unic al apelantei pârâte reclamante S.C. C. S.R.L. din România, este chiar apelanta B., administratorul celei dintâi fiind numita G., cu care apelanta reclamantă-pârâtă a purtat corespondență în faza premergătoare formulării cererii ce face obiectul dosarului de față.

Or, în aceste condiții în care B. este singurul asociat din cadrul societății apelante pârâte-reclamante cu răspundere limitată, precum și faptul că este necontestat că între cele două societăți comerciale există relații comerciale chiar cu privire la bunurile care au făcut obiectul contractului cu apelanta reclamantă-pârâtă, este lesne de înțeles de ce directorul comercial al apelantei B., F. a dat indicații clare cu privire la tot ce ținea de producerea, livrarea și facturarea produselor obiect al contractului.

S-a mai reținut că însăși apelanta reclamantă-pârâtă a arătat acest aspect în cererea introductivă de instanță, acela că apelanta pârâtă reclamantă, S.C. C. S.R.L., a fost cea care a emis comenzile ferme de turnare a pieselor din oțel, la data de 11.03.2013, care, prin acceptare de către cea dintâi, în opinia instanței, au condus la încheierea contractului de vânzare-cumpărare suspus analizei în cauza de față. Totodată, s-a mai reținut că și facturarea produselor livrate s-a făcut de către apelanta reclamantă tot pe numele apelantei pârâte, în mod corespunzător acceptării comenzilor transmise de către aceasta.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că, în cauză, relevanță din punctul de vedere al încheierii contractului și al titularului obligației de plată a prețului, îl prezintă momentul acceptării comenzilor ferme emise de către apelanta pârâtă S.C. C. S.R.L., de către apelanta reclamantă, prin comenzile menționate, fiind stabilite toate condițiile esențiale pentru încheierea valabilă a contractului, condiții negociate anterior de către apelanta pârâtă S.C. B. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă în cererea introductivă de instanță îi revine apelantei pârâte S.C. C. S.R.L..

Faptul că apelanta S.C. B. a stabilit detaliile premergătoare încheierii contractului, deci, care privesc faza precontractuală, nu poate fi avută în vedere de către instanță, din punctul de vedere analizat, această participare, justificată prin prisma calității sale de asociat unic în cadrul apelantei pârâte și de cocontractant al acesteia, neputându-i conferi, astfel, calitate procesuală pasivă în cererea principală.

În ceea ce privește, reținerea de prima instanță a faptului că, între cele două părți, s-a încheiat un contract în formă simplificată, iar nu un contract la distanță, cum corect a susținut apelanta reclamantă-pârâtă, prin acceptarea de către destinatarul ofertei, în speță, a ofertei de a contracta, emisă sub forma comenzilor ferme, menționate de către apelanta pârâtă-reclamantă, aceasta nu este de natură a schimba soluția primei instanțe, de vreme ce privește, strict, o calificare a modului în care a fost încheiat contractul dintre cele două părți, neesențial, prin prisma considerentelor deja expuse.

Relativ la nemotivarea soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a apelantei D. în cererea reconvențională, invocată de apelanta reclamantă, instanța de apel a reținut că, deși prima instanță nu a indicat în mod expres, în considerentele expuse, care dintre ele privesc soluția adoptată relativ la excepția menționată, din analiza acestora, fila x paragraful 7, rezultă aceste considerente care au format convingerea sa. S-a reținut, astfel, de către prima instanță, în mod corect, aceea că "În condițiile în care pârâta B. nu este parte în contractul în litigiu, iar din probele administrate în cauză rezultă fără niciun dubiu că loturile de 12 piese, respectiv 5 piese, au fost livrate cu defecte de reclamantă și au fost remediate de pârâta S.C. C. S.R.L., este fără relevanță juridică împrejurările că nu s-au facturat lucrările de reparații, sau că această din urmă pârâtă a apelat și la serviciile pârâtei B. pentru operațiunile de reparare, dat fiind că pârâtele pot oricând să se desocotească pentru aceste lucrări.

Instanța de apel a reținut că, deși nu s-a indicat în mod expres de către prima instanță că această motivare se referă și la modul de soluționare a excepției menționate, deoarece sunt indicate în mod expres considerentele relevante pentru respingerea excepției, care au format convingerea primei instanțe, în sensul că pârâta C. S.R.L. este titularul dreptului din raportul juridic obligațional dedus judecății prin cererea reconvențională.

S-a mai reținut că, în mod judicios, prima instanță a respins această excepție, câtă vreme, în cauză, prezintă relevanță, în patrimoniul cui s-a resimțit prejudiciul produs prin executarea necorespunzătoare a contractului de către apelanta reclamantă, din punct de vedere juridic, iar nu faptic. Altfel spus, nu contează că, faptic, remedierea produselor cu defecte s-a făcut și de către B., în patrimoniul acesteia, constatându-se de către expertul specialitatea contabilitate, E., existența unor cheltuieli avansate în scopul menționat, câtă vreme cele două societăți se pot desocoti ulterior. Dacă s-ar da relevanță juridică criticii apelantei reclamante, s-ar putea ajunge la o atragere artificială în proces a unor persoane care, din punct de vedere juridic, nu ar justifica o astfel de calitate, numai prin prisma aflării acestora într-o relație contractuală cu partea care este titularul dreptului sau obligației, după caz.

În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță cu privire la cererea reconvențională, instanța de apel a reținut următoarele:

principala semnificație a principiului forței obligatorii a contractului - pacta sunt servanda, este aceea că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract. Executarea presupune, așadar, că trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite. Această latură a principiului forței obligatorii a contractului a fost denumită de o parte a doctrinei de specialitate ca reprezentând "regula conformității executării contractului", ceea ce înseamnă că executarea obligațiilor generate de contract trebuie să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părți, adică sub aspectul calității, cantității, identității, locului, timpului și modalității de executare a unei prestații contractuale. Conformitatea executării este un concept prin intermediul căruia se realizează mecanismul plății, în sensul că pentru ca plata să fie valabilă, este necesar ca obligația să fie executată întocmai, adică în conformitate cu contractul și cu toate normele virtual aplicabile acestei executări.

În aceeași ordine de idei, noțiunea de "neexecutare" la care face referire art. 1531 C. civ., care reprezintă temeiul juridic al cererii reconvenționale, are o accepțiune mai largă - lato sensu, așa încât dreptul la daune interese ia naștere pentru orice fel de neexecutare, și anume: totală, parțială, a unei obligații principale sau accesorii, esențiale sau secundare etc.

Din analiza întregului probator, aspect, de altfel necontestat în cauză, rezultă că apelanta reclamantă și-a îndeplinit mare parte din obligațiile asumate prin contractul încheiat cu apelanta pârâtă D., mai puțin în ceea ce privește livrarea a 24 de piese din oțel care au prezentat defecte majore, necesitând schimbarea lor, fapt care a condus la producerea lor din nou de către cea dintâi, pe cheltuiala sa, din fontă, precum și în privința a 5 piese defecte care au fost acceptate de către cea din urmă, aceasta efectuând, însă, lucrări de remediere a lor.

Pentru a evita oprirea procesului de producție, dintre cele 24 de piese din oțel menționate, apelanta pârâtă D. e efectuat o serie de lucrări de remediere asupra a 12 piese, sens în care a apelat atât la B., cât și la alte societăți de profil din Franța, ulterior, toate cele 24 de piese fiind livrate de către apelanta reclamantă-pârâtă conform indicațiilor primite, cu o întârziere de circa două luni.

Or, prejudiciul reclamat de apelanta pârâtă-reclamantă constă tocmai în paguba suferită prin executarea defectuoasă a contractului de către apelanta reclamantă, care a condus atât la efectuarea lucrărilor de remediere a celor 12 piese din oțel, ulterior înlocuite, precum și a celor 5 piese remediate și acceptate, pentru care nu se contestă prejudiciul, precum și la întârziere suferită în procesul de producție, care a condus la livrarea cu întârziere a produsului final către clientul său final.

În cauză, niciuna dintre părți nu a contestat situația de fapt, fiecare nuanțând, însă, conform propriului interes, chestiunile de drept apreciate ca fiind relevante.

Raportat la situația de fapt menționată, instanța de apel a reținut că cererea reconvențională este întemeiată, în condițiile în care sunt întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în executarea defectuoasă și cu întârziere a obligației de livrare a celor 24 de piese din oțel, precum și a celor 5 piese unicat, vinovăția apelantei reclamante-pârâte se prezumă, câtă vreme nu s-a făcut dovada existenței unei cauze exoneratoare, prejudiciul fiind cel expus mai sus, evaluat conform raportului de expertiză contabilă, întocmit pe baza raportului de expertiză specialitatea tehnologia construcției de mașini.

Instanța de apel a mai reținut că apărarea apelantei reclamante în sensul că apelanta pârâtă a efectuat lucrările de remediere a celor 12 piese cu defecte, pe propria răspundere este neîntemeiată, apreciindu-se că aceste măsuri luate de această parte au fost de natură de a preîntâmpina pagube mult mai importante decât cele existente, care s-ar fi produs în situația în care ar fi oprit procesul de producție. Mai mult, nu i se poate imputa părții faptul că a încercat continuarea activității sale specifice, chiar și în condițiile date, așa încât să nu se ajungă la o pierdere majoră a beneficiului final.

Contrar criticii apelantei reclamante, faptul că, în situația în care există o neexecutare contractuală importantă a obligațiilor contractuale, creditorul obligației nu are obligația de a solicita rezoluțiunea contractului, iar numai în acest cadru, poate solicita și daune interese. Acesta are opțiunea fie a solicitării rezoluțiunii, cu daune interese, după caz, fie a executării silite a contractului, cu despăgubiri, după caz.

Pârâtă nu avea obligația de a solicita rezoluțiunea contractului pentru a putea obține daune interese, aceasta putând opta direct pentru daune interese, cum a și făcut prin cererea reconvențională, în condițiile în care s-a negociat o executare corespunzătoare în natură a obligației inițial defectuoase, dar ulterioară scadenței. Executarea corespunzătoare a obligației asumate, dar tardivă, conform celor expuse, nu înlătură obligația apelantei reclamante de plată a daunelor interese produse prin executarea defectuoasă, tardivă.

Se creează o confuzie de către apelanta reclamantă când susține faptul că, în condițiile în care piesele cu defecte reprezentau un procent nesemnificativ din totalul comenzii, atât sub aspectul cantității, cât și al valorii, prejudiciul solicitat de apelanta pârâtă este disproporționat. Astfel, confuzia constă în aceea că nu există și nu trebuie să existe o echivalență între valoarea, cantitatea obligației neexecutate și prejudiciul produs prin neexecutare, acestea reprezentând chestiuni diferite, fără o relație directă între ele. Altfel spus, cum este cazul în speța de față, chiar dacă numărul pieselor defecte a fost relativ mic, raportat la obiectul contractului, prin nelivrarea lor corespunzătoare la termenul prevăzut în contract și necesitatea existenței lor pentru normala desfășurare a activității, apelanta pârâtă a fost pusă în situația de a împiedica oprirea procesului de producție, aspect considerat de aceasta deosebit de important atât din punctul de vedere al obiectului său de activitate, cât mai ales al personalului societății, procedând la efectuarea unor lucrări de remediere la cele 5 piese unicat și la 12 dintre cele 24 de piese din oțel, fapt care a condus la avansarea de sume importante de bani.

În ceea ce privește susținerea că prin livrarea celor 24 de piese, s-a acoperit obligația executată necorespunzător, instanța de apel a avut în vedere că livrarea după două luni a pieselor corespunzătoare nu poate înlătura prejudiciul produs apelantei pârâte, tocmai prin această livrare întârziată, timp în care aceasta a făcut eforturi, altele, decât cele prevăzute în mod normal, pentru a-și putea continua activitatea. Mai mult, livrarea corespunzătoare a produselor are corespondent în admiterea cererii principale, apelantei reclamante fiindu-i recunoscut dreptul la plata prețului bunurilor livrate.

Relativ la critica apelantei reclamante constând în aplicabilitatea dispoz. art. 1707 și urm. C. civ. ceea ce ar fi condus la respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată în drept, s-a reținut că nu este fondată, cererea în despăgubire formulată de apelanta pârâtă-reclamantă prin cererea reconvențională, încadrându-se în răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului vândut, respectiv o parte restrânsă a bunurilor vândute, această garanție a vânzătorului prin înlocuirea bunului cu altul de același fel, însă lipsit de vicii, cum este cazul în speță relativ la cele 24 de piese, respectiv prin înlăturarea viciului (repararea bunului) pe cheltuiala vânzătorului, în cazul celor 5 piese unicat, reprezentând o formă de executare în natură obligației asumate, respectiv o aplicație a principiului pacta sunt servanda, conform celor reținute mai sus. Executarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate înseamnă o livrare a produselor obiect al contractului de vânzare-cumpărare, corespunzătoare din punct de vedere calitativ, în caz contrar, răspunderea vânzătorului, în speță al apelantei reclamantei pentru viciile ascunse reprezentând o răspundere pentru executarea necorespunzătoare.

Deși cererea reconvențională nu a fost întemeiată în mod expres pe dispozițiile legale menționate, fiind indicat numai temeiul de drept general, dată fiind situația de fapt exhibată și necontestată de niciuna dintre părți, răspunderea a fost analizată și prin prisma garanției vânzătorului pentru viciile ascunse ale pieselor vândute, în acest sens, relevantă fiind calitatea acestuia de profesionist, calitate în raport cu care se apreciază că, deși nu se poate reține că a fost de rea credință, acesta trebuia și putea să cunoască viciile pieselor defecte, motiv pentru care cumpărătorul este îndreptățit la daune interese, conform dreptului comun, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor.

În ceea ce privește stabilirea valorii prejudiciului reclamat de apelanta pârâtă reclamantă, instanța de apel a avut în vedere că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deși nu a fost nuanțată în considerente.

În condițiile în care lucrările de remediere pentru cele 12 piese din oțel plus cele 5 piese unicat, s-au efectuat de către apelanta pârâtă reclamantă în colaborarea cu alte societăți de profil, fie din țară, fie din străinătate, în mod cert, evaluarea prejudiciului nu se putea face decât în mod estimativ, iar nu concret, cu atât mai mult cu cât aceste lucrări nu s-au reflectat în contabilitatea societăților, existând și posibilitatea acestora de a se desocoti ulterior, prin alte modalități, acest lucru nefiind interzis de lege.

S-a reținut că expertiza tehnică în specialitatea menționată a fost în mod corect încuviințată și administrată de prima instanță. Față de aceste considerente și având în vedere faptul că, prin cererea de apel, partea menționată nu a solicitat administrarea aceleiași probe cu obiectivele pe care le aprecia utile, deși a formulat obiecțiuni în fața primei instanțe, în acest sens, instanța de apel a reținut ca neîntemeiată critica formulată în acest sens.

Relativ la proba cu expertiză contabilă, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a avut în vedere metoda de evaluare efectuată de expertul tehnic judiciar contabil, prin raportare la prima expertiză menționată.

Varianta privind costurile efective generate de operațiunile de remediere și repartizarea unei cote din costuri indirecte, nici nu a fost încuviințată ca și obiectiv de către prima instanță, nefiind solicitată nici în apel, expertul tehnic contabil fiind cel care a apreciat ca utilă abordarea și acestei variante. Însă, s-a apreciat că această metodă nu ține seama de prejudiciul efectiv suferit de către apelanta pârâtă reclamantă, raportat la inexistența unei evidențieri clare a acestuia din punct de vedere contabil, în mod corect, prima instanță reținând că această pârâtă și B. pot oricând să se desocotească.

Relativ la critica privind efectuarea expertizei în specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini în mod teoretic, iar nu prin studierea concretă a mașinilor utilizate pentru remedierea pieselor defecte, instanța de apel a reținut că există această posibilitate legală, în situația în care, în mod obiectiv, nu se poate proceda la o analiză concretă. Argumentul este reprezentat tocmai de înalta calificare tehnico-științifică pe care se prezumă că o deține un expert tehnic judiciar, raportat la care acesta poate aprecia în mod obiectiv contravaloarea prejudiciului produs.

Mai mult, cele cinci piese remediate, în mod obiectiv nu puteau fi analizate practic câtă vreme au fost încorporate în ansambluri ce au fost livrate de către apelanta pârâtă-reclamantă clientului său, iar faptul că cele 12 piese au fost efectuate pe alte mașini decât cele aparținând acestei părți, nu este de natură să schimbe soluția, neexistând nicio dispoziție legală care să oblige partea să procedeze la remediere prin propria logistică, aceasta fiind lăsată la aprecierea sa. Or, aprecierea a fost în sensul apelării la alte societăți partenere, inclusiv B..

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului efectuată prin raportul de expertiză specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini, solicitată de apelanta pârâtă-reclamantă prin cererea sa de apel, instanța de apel a reținut că acest obiectiv excede obiectivelor discutate în contradictoriu și încuviințate de prima instanță. În cazul în care partea considera just un astfel de calcul, avea posibilitatea de a solicita obiectivul în fața primei instanțe, în contradictoriu cu partea adversă, având, totodată, posibilitatea solicitării sale în instanța de apel, ceea ce nu s-a întamplat. În aceste condiții, s-a considerat că deși expertul a efectuat un astfel de mod de calcul, fără a fi învestit cu un astfel de obiectiv, nu conduce instanța la reținerea sa, orice probă trebuind solicitată în termenele și condițiile prevăzute de lege și, mai ales, discutată conform principiilor oralității și contradictorialității, ceea ce nu a fost cazul.

Relativ la motivul de apel constând în efectuarea compensației de către prima instanță, instanța de apel l-a considerat întemeiat, sens în care a fost schimbată sentința atacată, având în vedere faptul că, în cauză, nu este vorba despre o compensație legală care ar fi putut fi efectuată fără formularea unei cereri reconvenționale, ci despre o compensație judecătorească, atâta vreme cât creanța are un caracter litigios.

În ceea ce privește aplicarea dispoz. art. 478 C. proc. civ., la care a făcut referire apelanta pârâtă reclamantă, privind efectuarea calcului dobânzilor până la data de 28.07.2017, din analiza dispozitivului sentinței atacate, paragraful 5, teza finală, instanța de apel a constatat că prima instanță a dispus obligarea apelantei pârâte-reclamante la plata dobânzii legale calculate"până la data de 26.04.2017, dobândă ce va fi calculată în continuare până la data plății efective a debitului principal". Prin urmare, solicitarea apelantei reclamante-pârâte este găsită ca lipsită de interes.

Referitor la ultimul motiv de apel vizând analiza cheltuielilor de judecată și a cuantumului lor, cu cenzurarea onorariului avocațial, instanța de apel l-a apreciat ca fiind lipsit de interes, din moment ce soluția a fost aceea de compensare a lor în tot, dincolo de orice altă evaluare. Apelanta nu a justificat care este interesul practic urmărit prin acest motiv de apel, din moment ce compensarea cheltuielilor de judecată a fost totală, nesolicitând obligarea părții adverse la plata vreunei cheltuieli de judecată.

Relativ la cererea de apel declarată de apelanta pârâtă reclamantă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 813 pronunțată la data de 28.07.2017 de către Tribunalul Brașov, instanța de apel a reținut următoarele:

Relativ la cererea principală, instanța de apel a apreciat că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, în cauză fiind incidentă răspunderea contractuală a apelantei pârâte-reclamante pentru neplata diferenței de preț stabilită prin contractul încheiat cu apelanta reclamantă-pârâtă.

Faptul că admiterea cererii reconvenționale nu poate conduce, prin ea însăși, la respingerea cererii principale, având în vedere faptul că, din ansamblul probator administrat în cauză, rezultă că apelanta reclamantă-pârâtă și-a îndeplinit în final obligația asumată și executată inițial necorespunzător și tardiv, aspect necontestat, de altfel. Prin urmare, se impune obligarea sa la plata diferenței de preț menționate.

Prin urmare, dată fiind lipsa oricărei critici concrete cu privire la soluția pe cererea principală și invocarea excepției de neexecutare a contractului în fața primei instanțe, fără evidențierea repercusiunilor concrete, legale asupra dobânzii legale solicitate de apelanta reclamantă-pârâtă, aceasta nu poate fi analizată din oficiu, instanța fiind ținută de limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a suspus judecății în fața primei instanțe și de ceea ce s-a apelat, în condițiile art. 477 și 478 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de apel a constatat faptul că solicitarea principală din cererea de apel a fost deja analizată, conform celor mai sus expuse, apreciindu-se întemeiat petitul subsidiar, care a fost admis de prima instanță, cu excepția dobânzii legale, contestate prin cererea de apel.

Prin urmare, s-a constatat, raportat la petitul al treilea al cererii reconvenționale, că apelanta pârâtă-reclamantă a solicitat obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

Faptul că apelanta pârâtă-reclamantă nu a precizat pretențiile în concret după efectuarea raportului de expertiză, respectiv depunerea răspunsului la obiecțiuni, nu este de natură a conduce instanța la reținerea unei alte soluții, față de modul expres, în care a fost formulat petitul al treilea al cererii reconvenționale, instanța urmând să aibă în vedere și modul în care a fost criticată soluția sub acest aspect, apelanta solicitând obligarea părții adverse numai la plata acestei sume, fără a solicita și plata sa în continuare.

Însă, față de dispoz. art. 38 din O.G. nr. 80/2013, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, în acord cu considerentele avute în vedere de prima instanță, se impune achitarea diferenței de taxă judiciară de timbru pentru acest petit, raportată la diferența dintre suma de 11.875,78 Euro stabilită de expert și cea solicitată inițial de către apelanta pârâtă-reclamantă (3.488,26 euro), motiv pentru care, față de dispozițiile legale reținute, a dispus obligarea acesteia din urmă la achitarea sumei de 1.707,12 RON cu acest titlu, aferentă judecății în prima instanță a cererii reconvenționale, respectiv a petitului privind plata dobânzii legale.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză cu privire la cererile de apel formulate de părți și culpa procesuală a fiecăreia, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a compensat, în tot, cheltuielile de judecată avansate de apelanta reclamantă-pârâtă și apelanta pârâtă reclamantă S.C. C. S.R.L., cu titlu de onorariu de avocat .

Dată fiind soluția pronunțată în apelul declarat de apelanta pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L. cu privire la petitul accesoriu din cererea reconvențională, respectiv cu privire la dobânda legală, instanța de apel a dispus obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata către apelanta pârâta-reclamantă a sumei de 853,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă diferenței de pretenții accesorii admise în apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a formulat recurs recurenta-reclamantă A.., aducându-i următoarele critici:

Cu privire la soluția dată apelului formulat de apelanta-pârâtă reconvențional S.C. C. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate, deoarece aceasta conține considerente străine de natura pricinii, fiind dată și cu încălcarea normelor de drept privind soluționarea cererilor, motive de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamantă a susținut că, în fața primei instanțe, la termenul din 10 martie 2015, pârâta reconvențional S.C. C. S.R.L. a depus o cerere precizatoare prin care ar fi renunțat la capătul 3 din cererea reconvențională depusă inițial, capăt ce se referea la daune compensatorii și penalizatoare calculate conform O.G. nr. 13/2001.

Cu privire la acest capăt 3 de cerere, respectiva pârâtă a formulat cerere de îndreptare eroare materială, care i-a fost respinsă prin sentința nr. 462 din 2018, dar cu toate acestea a formulat și apel cu privire la acest capăt de cerere, deși renunțase implicit la el.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material din C. civ. cu incidență în soluționarea pe fond a cererii reconvenționale formulate de pârâta S.C. C. S.R.L.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit aceste dispoziții legale cât timp, prin raportare la situația de fapt, reținută corect de ambele instanțe, recurenta-reclamantă în calitate de vânzătoare, a livrat toate piesele comandate și acceptate de ambele pârâte.

Chiar dacă pârâta a invocat o pretinsă depășire a termenului de livrare, aceasta nu a dovedit un prejudiciu cauzat de întârzierea în îndeplinirea acestei obligații și nici nu a solicitat daune moratorii.

Instanța de apel nu a făcut nicio referire la natura obligației presupus a fi fost neexecutată și nici la tipul de daună ce a fost solicitată de apelanta pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L., dar nici nu a verificat tipul de răspundere civilă incidentă în speță.

S-a mai arătat că instanța de apel era ținută de principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv de calificarea dată de această pârâtă obiectului cererii reconvenționale, respectiv solicitarea de daune-interese compensatorii în cadrul răspunderii civile contractuale generale pentru îndeplinirea defectuoasă a unei obligații de livrare.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că a executat obligația de livrare întocmai (cantitate, calitate a materialului, termen de predare etc.), singurul element care a fost necorespunzător fiind viciul de fabricație, constatat ulterior livrării, caz în care acest aspect trebuia să atragă, eventual, răspunderea pentru vicii și nu pe cea de drept comun.

În mod greșit instanța de apel a considerat că cererea reconvențională ar fi fost implicit întemeiată și pe dispozițiile art. 1717 și următoarele din C. civ., încălcând din nou principiul disponibilității, pentru că pârâta-recurentă S.C. C. S.R.L. nu a formulat o astfel de cerere.

În soluționarea apelului, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

În speță pârâta a efectuat operațiuni tehnologice asupra celor 12 piese în scopul evitării opririi procesului de producție or, consecința negativă indicată de apelantă este oprirea procesului de producție și menținerea fluxului tehnologic.

În altă ordine de idei s-a susținut că