ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucuresti sectia a VI a Civila după disjungerea de cererea principala formulata in dosarul x/2014 al aceleiasi instante prin incheierea din 11.06.2015 față de prevederile art. 209 noul C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L.(parata reclamanta in dosarul initial ce a formulat prezenta cerere reconvenționala) a solicitat in contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L. obligarea acestora în solidar la plata sumei de 126,417,61 Euro (560.270,20 RON, calculata la curs BNR din 12.11.2014 de 4,4319 RON) reprezentând suma nerestituita din împrumutul acordat de S.C. A. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1443 și următ., art. 2144 și următ. art. 2280 și următ. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții D., E. si S.C. C. S.R.L., a obligat pârâții in solidar la plata sumei de 59000 euro echivalent in RON la cursul oficial al BNR din data plății reprezentând pretenții precum si la plata sumei de 3900 RON cheltuieli de judecata reprezentând taxa judiciara de timbru și a respins in rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâtele D. și E. au declarat apel prin care au solicitat în principal schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii ca nefondată și, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 59.000 euro în calitate de debitor principal.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii.

Prin cererea depusă la data de 12.01.2018 Cabinetul de Avocat F. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul apelantelor-pârâte E. și D., arătând că susține poziția acestora întrucât are calitatea de creditor al defunctului B. în dosarul de executare nr. 887/2015 aflat pe rolul BEJA G. și are interesul de a obține respingerea cererii formulată de A. pentru ca suma de 69.600 euro la care aceasta va fi obligată în dosarul nr. x/2014 să intre în patrimoniul succesoral al defunctului.

La termenul din data de 12 februarie 2018 cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu.

În ședința publică din 12 februarie 2018 apelanta- reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus o cerere de suspendare de drept (întemeiată pe art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), a cererilor de apel promovate de către D. și E..

La aceeași dată, instanța de apel a respins cererea de suspendare formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., constatând că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurii de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Or, a reținut instanța de apel, prezenta cauză nu are ca obiect o acțiune pentru realizarea creanțelor împotriva societății aflate în insolvență, ci, dimpotrivă, aceasta are calitatea de reclamantă, iar demersul său judiciar este îndreptat împotriva celor două persoane fizice și împotriva S.C. C. S.R.L. pentru recuperarea creanțelor sale. Prin urmare, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cererea de suspendare a apelurilor promovate de către apelantele-pârâte fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 272 A din 12 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele - pârâte D. și E. împotriva sentinței civile nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. și cu intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L. prin curator special H.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Cabinet de Avocat "F.".

De asemenea, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în contradictoriu apelantele - pârâte D. și E., cu intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L. prin curator special H. și cu intervenientul accesoriu Cabinet de Avocat "F.".; a schimbat în parte sentința în sensul că: a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să restituie reclamantei suma de 126.417,61 euro în echivalent în RON la data plății; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele D. și E..

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI prin administrator special I. și prin administrator judiciar J.. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 272 A din 12 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal, casarea in parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, astfel încât aceasta să dispună suspendarea apelului promovat de către moștenitorii paratului defunct B., in temeiul dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, urmând ca instanța de apel sa mențină hotărârea sub aspectul cuantumului total al debitului de 129.000 EURO, însă să suspende pretențiile celor doi parați, persoane fizice, invocate prin cererea de apel inițiata de către aceștia.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat casarea in parte, cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța de apel, in măsura in care instanța de recurs va conchide ca nu se impunea suspendarea apelului formulat de către moștenitorii defunctului B., sa constate solidaritatea tuturor paraților din prezenta speța in ceea ce privește obligativitatea achitării debitului in cuantum de 129.000 EURO.

După prezentarea succintă a situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, cu aplicarea greșita a normelor de drept material, instanța de apel a apreciat că debitul va fi returnat doar de către parata C., întrucât art. 2319 C. civ. suporta o serie de discuții si nuanțări, astfel cum se va arăta.

În primul rând, recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit sa procedeze la suspendarea cererii de apel formulata de către moștenitorii defunctului B. și, în atare condiții, urma a se supune dezbaterilor doar cererea de apel promovata de A..

In măsura in care apelul declarat de D. si E. a vizat, printre altele si incidența art. 2319 C. civ. si tinand cont ca aceasta cale de atac reprezenta o veritabila acțiune judiciara îndreptata împotriva unei societăți aflate sub protecția legii insolventei, recurenta a considerat ca cererea de apel depusa de către cei doi parați, persoane fizice, trebuia suspendata, urmând ca pretențiile si apărările acestora sa fie puse in discuție in cadrul dosarului de insolventa, sau după ce motivul suspendării ar fi încetat.

Recurenta a susținut că împotriva sa a fost dispusă deschiderea procedurii generale a insolventei, prin hotărârea nr. 164/15.01.2018 pronunțata de Tribunalul București, secția a VII-a Civila în cadrul dosarului nr. x/2017, in temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, fara ridicarea dreptului de administrare, în condițiile în care a fost exprimată, în mod expres, intenția de reorganizare.

In acest context, a susținut recurenta, instanța de control judiciar trebuia sa suspende cererile de apel formulate de D. si E. si sa pună in discuție doar cererea sa de apel, in condițiile in care sunt incidente dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu a solicitat suspendarea apelului promovat insasi de către aceasta, ci doar cererile de apel inițiate de către cei doi parați, persoane fizice.

In ceea ce privește incidența art. 75 din Legea Insolventei, recurenta a precizat că această normă legală stipulează, la alin. (1), că valorificarea drepturilor creditorilor cu creanțe anterioare deschiderii procedurii se poate face numai în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor, și că repunerea pe rol a acțiunilor acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii (în calea de atac) sau revocării hotărârii de deschidere a procedurii, ca urmare a admiterii opoziției unui creditor, potrivit art. 71 alin. (2), ori în cazul închiderii procedurii, în condițiile art. 178 (plata tuturor creanțelor în perioada de observație sau renunțarea tuturor creditorilor la judecată în perioada de observație). S-a mai arătat că dispozițiile nou-introduse nu schimbă cu nimic vechea soluție legislativă din Legea nr. 85/2006, care se impunea prin faptul că numai o procedură în curs suspendă aceste acțiuni și executări silite. Din momentul în care această procedură nu mai există, acțiunile și executările silite pot fi reluate. Noutatea care însă schimbă soluția, s-a arătat, constă în prevederea din teza finală de la alin. (1), potrivit căreia "de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

In privința încetării, recurenta a opinat că în toate dosarele care au ca obiect acțiuni judiciare împotriva debitorului trebuie să se dispună soluția încetării procesului după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii.

Suspendarea acțiunilor judiciare sau extrajudiciare, ca efect al deschiderii procedurii, urmărește să prezerve caracterul concursual, colectiv și egalitar al procedurilor reglementate de lege, iar această normă imperativă, de ordine publică, a fost apreciată ca având drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului, în competența exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenței, arătându-se, totodată, că suspendarea acțiunilor judiciare și extrajudiciare se realizează ex lege, fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri în acest sens.

Recurenta a susținut că, prin cererile de apel promovate de cei doi parați, persoane fizice, s-a încercat (si s-a reușit) in mod implicit fructificarea unei creanțe împotriva averii debitorului A.; la nivel virtual, suma de 59.000 EURO se afla in patrimoniul recurentei, in baza hotărârii nr. 8100/27.12.2016, pronunțata, in faza procesuala a fondului, de către Tribunalul București, secția a Vl-a Civila in prezentul dosar.

Prin formularea si admiterea cererii de apel, cei doi apelanți-parați au obținut diminuarea patrimoniului A., cu suma de 59.000 EURO, debit care, la data deschiderii procedurii insolventei, era datorat, la nivel de principiu, de către D. si E.. Or, conform prevederilor legale sus citate, aceste chestiuni de drept urmau a fi tranșate doar de către judecătorul sindic, in cadrul procedurii colective din dosar nr. x/2017 aflat pe rolul secției a VII-a a Tribunalului București.

Astfel, cei doi apelanți-parați, in loc sa aibă calitatea de debitor al A., au reușit, prin judecarea cererilor de apel din prezentul dosar, sa obtina calitatea de creditor al reclamantei.

In măsura in care instanța de apel ar fi suspendat cererile de apel formulate de D. si E., debitul in cuantum de 129.000 EURO urma a fi achitat și de către acești doi pârâți, in solidar, astfel incat aceștia nu ar mai fi avut calitatea de creditori ai A., ci, din contra, calitatea de debitor (ar fi intervenit compensarea legala, rezultând astfel o suma datorata către societatea noastră si nu de către aceasta).

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că toți pârâții din prezenta cauza trebuie să răspundă in solidar pentru debitul total in cuantum de 129.000 euro, practica judiciara fiind unitară in ceea ce privește interpretarea art. 2319 C. civ.

S-a opinat că urmare a admiterii acestui motiv de recurs, instanța de apel, rejudecand cauza, va menține suma totala datorata, in cuantum de 129.000 EURO, insa va dispune ca acest debit sa fie achitat atât de către debitorul principal, cat si de către moștenitorii fideiusorului.

Recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit opiniilor autorilor de specialitate în ceea ce privește art. 2319 C. civ., "textul trebuie inteles in sensul ca moștenitorii fideiusorului nu garantează obligațiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Ei continua insa sa garanteze obligațiile născute pana la data acestuia."

Calificarea instituției fideiusiunii ca având caracter personal suportă nuanțări în contextul reglementării din Noul C. civ.. În primul rând, spre deosebire de C. civ. 1864, noua reglementare statuează, prin art. 2280, că fideiusiunea poate fi încheiată cu titlu oneros. Față de această evoluție legislativă, care conferă fideiusiunii caracter oneros, transformând-o într-un contract menit să asigure fideiusorului un profit, apare ca cel puțin bizară opțiunea legiuitorului de a conferi expres contractului caracter intuitu personae, in condițiile în care acest contract apare pentru fideiusor ca un contract oneros, aleatoriu.

In cazul de față, din materialul probator, rezulta in mod implicit faptul ca defunctul B. a perfectat contractul de creditare din care rezulta si fideiusiunea cu scopul de a obține un avantaj material, un profit, întrucât aceasta era de fapt esența tranzacțiilor respective, a subliniat recurenta-reclamantă.

In plus, deși fideiusiunea este pandantivul garanțiilor personale, ca mecanism juridic, aceasta presupune garantarea obligației debitorului tot cu bunuri. Diferența față de garanțiile reale este că, în timp ce acestea presupun aducerea ca garanție a unui bun individual determinat, fideiusiunea include ca garanție o universalitate juridică - patrimoniul fideiusorului. La decesul acestuia, patrimoniul său devine o masă patrimonială succesorală deținută de erezi în indiviziune. Astfel, mecanismul fideiusiunii permitea executarea acestui patrimoniu inclusiv ulterior decesului fideiusorului, aceasta fiind regula aplicabilă până la intrarea în vigoare a Noului C. civ., s-a mai arătat.

Având în vedere că garanția privește patrimoniul fideiusorului, ca universalitate de valori evaluabile economic, iar nu persoana acestuia, cauza contractului de fideiusiune (legătura dintre fideiusor și debitorul garantat) nu este prin ea însăși suficientă pentru a justifica caracterul intuitu personae. Desigur, toate actele dezinteresate au o componentă personală inerentă, întrucât gratificarea unei persoane presupune o legătură între dispunător și gratificat. Cu toate acestea, regula în dreptul civil este că aceste acte nu se desființează prin moartea dispunătorului, a opinat recurenta.

Așadar, rămâne de văzut care sunt efectele specifice ale decesului fideiusorului asupra obligațiilor izvorâte din contract. Așa cum în mod corect s-a constatat în doctrină, aplicarea textului de lege reglementat de art. 2319 C. civ. nu poate fi făcută nediscriminatoriu, fără a lua în considerare ipotezele particulare ce se pot ivi în practică, în ciuda caracterului neechivoc al acestei norme legale. Este necesar ca în aplicarea art. 2319 C. civ. să fie menținut echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților din contractul de fideiusiune, aplicarea mecanică a textului de lege fiind susceptibilă să dea naștere unor soluții inechitabile, cum este si cazul de față, a arătat recurenta.

In practica, a susținut recurenta, există opinia, puțin explicitată, conform căreia moștenitorii fideiusorului nu garantează obligațiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Cu toate acestea, "ei continuă însă să garanteze obligațiile născute până la decesul acestuia".

Așadar, obligația fideiusorului este una condițională, iar neexecutarea obligației proprii de către debitor reprezintă îndeplinirea condiției și atrage exigibilitatea obligației de plată a fideiusorului.

Recurenta-reclamantă a considerat că opinia exprimată în literatura de specialitate, conform căreia la momentul încheierii contractului de fideiusiune se naște o obligație generală de garantare, iar prin neexecutarea obligației de către debitor se naște o nouă obligație - particulară - de plată în sarcina fideiusorului, distinctă de obligația generală de garantare, este juridic inexactă. Această "obligație generală de garanție" nu are o existență de sine-stătătoare justificată, necesară pentru funcționarea fideiusiunii, fiind o modalitate de a exprima faptul că la momentul încheierii contractului în patrimoniul garantului se nasc, totuși, anumite obligații.

De altfel, art. 2320 alin. (2) C. civ. face această diferență în cazul fideiusiunii constituite în considerația unei funcții deținute de debitorul principal. În acest caz, la încetarea garanției, textul de lege impune ca fideiusorul să rămână ținut de toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii. A considerat recurenta că această soluție se impune a fi aplicată, pentru identitate de rațiune, astfel cum am arătat anterior, și în cazul decesului fideiusorului. De reținut ca, in speța de fata, defunctul B. a acționat in calitate de fideiusor si prin prisma funcției sale de administrator statutar in cadrul C..

Deși dispozițiile art. 2319 C. civ. nu o menționează expresis verbis, decesul fideiusorului este strâns legat de îndeplinirea condiției în contractul de garanție.

Așa cum s-a arătat în doctrină, este esențial a fi făcută diferența între încetarea contractului și stingerea obligațiilor, aceste fapte juridice având consecințe esențialmente distincte.

Prin stingerea obligațiilor ne referim la una dintre modalitățile pe care C. civ. le prevede expres în art. 1615, și anume plata, confuziunea, compensația, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare ori alte moduri expres prevăzute de lege.

Prin încetarea contractului se înțelege încetarea forței obligatorii a actului juridic încheiat de părți, pentru viitor. Această ultimă precizare este esențială, întrucât încetarea contractului nu are drept consecință încetarea obligațiilor care s-au născut în mod valabil între părți anterior acestui moment. Însă, de la data încetării (data decesului fideiusorului, în cazul de față), contractul nu va mai putea să dea naștere unor noi obligații, aspecte pe care recurenta arată că nu le contestă în prezenta speță.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că doar in baza raționamentului prezentat de aceasta principiul general al transmisiunii drepturilor și obligațiilor patrimoniale către moștenitori este întru totul respectat. Dacă s-a îndeplinit condiția și a luat naștere obligația, aceasta subzistă în patrimoniul fideiusorului și se transmite la moștenitori. Dacă însă condiția nu se împlinește până la deces, nu poate lua naștere obligația de plată pentru debitorul garantat, astfel că nu există o obligație care să se transmită către moștenitori. Prin înțelegerea corectă a acestui mecanism se poate observa că transmiterea garanției la moștenitori nu este legată de caracterul intuitu personae al contractului de fideiusiune, ci de modul de funcționare al condiției ca modalitate a actului juridic civil.

În consecința, este important ca mecanismul obligațional din spatele instituției fideiusiunii să fie corect înțeles și aplicat pentru a garanta în mod echitabil repartizarea riscurilor în contract, echilibrul obligațional și finalitatea instituției.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în speță, obligația de garanție a fideiusorului a luat naștere, fara putința de tăgada, la data semnării contractului de creditare din data de 02.02.2012, când defunctul B. a dobândit. astfel cum concluzionează si Curtea de Apel București, calitatea de Garant/Fideiusor.

S-a arătat că obligația de garanție a fideiusorului a luat naștere la data semnării contractului de creditare din data de 02.02.2012, când defunctul B. a dobândit, astfel cum concluzionează si Curtea de Apel București, calitatea de Garant/Fideiusor. Obligația restituirii finanțării a fost asumată, atât de către debitorul principal, cât și de către fideiusor, până cel târziu la data de 30.01.2013 (data exigibilității obligației). Fideiusorul a decedat in data de 24.11.2015. Prin urmare, recurenta-reclamantă a susținut că potrivit raționamentului expus anterior, raționament avizat de practica judiciara si de autorii de specialitate citați, această obligație se transmite și la moștenitori, adică la pârâții D. și E..

Rezulta așadar, a conchis recurenta, atât C., cât și D. si E., trebuie sa răspundă in solidar pentru suma de 129.000 EURO.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 228 - art. 2320 C. civ. privind instituția fideiusiunii si pe celelalte norme legale invocate in prezenta.

Intimatul-intervenient CABINET DE AVOCAT F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Intimatele-pârâte E. și D., moștenitoare a lui B. au depus fiecare câte o întâmpinare, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a evidențiat argumentele sale față de apărările intimatelor-pârâte și a solicitat, în esență, admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., față de care recurenta-reclamantă a depus punct de vedere arătând, în esență, că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 13 februarie 2020, pentru judecata acestuia.

Analizând recursul formulat în cauză, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că, în măsura în care apelul declarat de D. și E. a vizat, printre altele incidența art. 2319 C. civ. și, ținând cont că această cale de atac reprezenta o veritabilă acțiune judiciară îndreptată împotriva unei societăți aflate sub protecția legii insolvenței, instanța de control judiciar trebuia să suspende apelurile formulate de acestea, nu pot fi susținute cu temei.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate sub aspectul incidenței măsurii suspendării apelurilor declarate de pârâtele persoane fizice, Înalta Curte reține că în considerarea dispozițiilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în mod legal și temeinic, instanța de apel a respins cererea de suspendare formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Astfel, conform reglementării cuprinse în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor".

Așadar, unul dintre efectele juridice ale deschiderii procedurii insolvenței, reglementat prin art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privește suspendarea tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită demarate pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că intră sub incidența efectului suspensiv, generat de declanșarea procedurii insolvenței, doar acțiunile judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Așadar, în cazul deschiderii procedurii de insolvență împotriva unei societăți care are calitatea de pârâtă într-o acțiune în care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra sa judecata trebuie suspendată.

Or, prezenta cauză nu are ca obiect o acțiune pentru realizarea creanțelor împotriva societății aflate în insolvență, ci, dimpotrivă, aceasta are calitatea de reclamantă, iar demersul său judiciar este îndreptat împotriva celor două persoane fizice și împotriva S.C. C. S.R.L. pentru recuperarea creanțelor sale, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

În funcție de etapa în care se află procesul, acțiunea se manifestă, fie printr-o cerere de chemare în judecată, fie printr-o cerere de exercitare a căii de atac.

În condițiile în care societatea aflată în insolvență are calitatea de reclamantă, iar pârâtele persoane fizice nu au formulat nicio pretenție împotriva reclamantei (debitoare în procedura insolvenței) și văzând că obiectul căii de atac îl constituie hotărârea supusă controlului judiciar, apelurile formulate de pârâtele persoane fizice nu se pot identifica cu o acțiune în realizarea creanței asupra averii debitoarei în insolvență, astfel încât nu se poate reține greșita aplicare a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Măsura suspendării intervine doar în condițiile expres prevăzute de lege și nu în funcție de dimensiunea economică pe care recurenta-reclamantă tinde să o atribuie acestei dispoziții.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că toți pârâții din prezenta cauză trebuie să răspundă în solidar pentru debitul total in cuantum de 129.000 euro, invocând-se o practică judiciară unitară referitor la interpretarea art. 2319 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Se observă că întreaga construcție juridică realizată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs pornește de la o serie de aspecte doctrinare, or Înalta Curte ține să amintească faptul că, deși interpretarea doctrinară poate fi utilă, aceasta nu are forță juridică, nefiind obligatorie pentru judecător sau pentru cel care aplică legea.

Interpretarea legii este sinonimă cu stabilirea înțelesului normei juridice, a semnificației sale, a spiritului său, în procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia fiind o datorie a judecătorului sau a celui care aplică legea.

Înalta Curte reține că, în cauza de față, reclamanta a solicitat obligarea pârâților B. și S.C. C. S.R.L., în solidar, la plata sumei nerestituite din împrumutul acordat de S.C. A. S.R.L..

Pe parcursul soluționării cauzei a intervenit decesul pârâtului B., moștenitoarele acestuia, respectiv D. si E. (conform certificatului de mostenitor nr. x/9.06.2016 eliberat de Societatea Profesionala Notariala K. notar L., aflat, în copie, la filele x Tribunalul București), fiind introduse în cauză.

La 02.02.2012 între apelanta-reclamantă, în calitate de finanțator, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar și B., în calitate de garant, a fost încheiat contractul de creditare având ca obiect finanțarea cu echivalentul în RON a sumei de 59.000 euro, iar prin Actul adițional din 25.05.2012, părțile au convenit modificarea contractului de creditare, în sensul că finanțarea este de 129.000 euro.

Se reține, așa cum reiese din contractul de creditare încheiat la 2 februarie 2012 (modificat prin actul adițional din 25 mai 2012), că obligația asumată de B., în calitate de garant, este specifică fideiusiunii.

În conformitate cu art. 2280 C. civ., "Fideiusinea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urma nu o execută".

Așadar, obligația de garanție este o obligație proprie a fideiusorului.

Încetarea fideiusiunii este reglementată de dispozițiile art. 2314-2320 din C. civ.

Cum fideiusorul B. a decedat la 24.11.2015 (potrivit certificatului de deces din 25.11.2015, aflat, în copie, la fila x Tribunalul București), devin aplicabile dispozițiile art. 2319 din C. civ., în conformitate cu care "Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulație contrară."

Din analiza dispozițiilor legale mai sus enunțate rezultă că fideiusiunea este un contract intuitu personae, obligația de fideiusiune stingându-se la data decesului fideiusorului, fără a se putea transmite moștenitorilor.

Fideiusiunea nu se transmite, la decesul fideiusorului, moștenitorilor acestuia, creditorul pierzând garanția, ceea ce imprimă, așa cum s-a arătat, caracter intuitu personae obligației asumate de fideiusor.

Prin criticile formulate cu privire la opțiunea legiuitorului de a conferi expres contractului de fideiusiune caracter intuitu personae, recurenta-reclamantă își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția juridică a fideiusiunii în cazul decesului fideiusorului, or acesta este un aspect care nu poate fi analizat de instanța de judecată în cadrul unei cercetări judecătorești.

În alți termeni, obligația de garantare asumată prin contractul de fideiusiune este personală celui ce și-o asumă, iar aceasta nu poate fi transmisă succesorilor în drepturi ai fideiusorului, care și-a încetat existența, după cum rezultă din art. 2319 C. civ.

Este de observat că această normă juridică este foarte clară și că recurenta-reclamantă încearcă să adauge condiții proprii la lege, aducând în discuție elemente pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere la edictarea normei indicate, ipotezele particulare care se pot ivi într-o speță impunându-se a fi soluționate prin raportare la norma instituită de lege și nu în funcție de interesul uneia dintre părți. Or, cum legea dispune, fără echivoc, în sensul că fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulație contrară, recurenta-reclamantă, prin criticile formulate tinde să răstoarne regula de drept potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Argumentele recurentei-reclamante sunt străine de sfera de aplicare a principiului evocat, prevederile legale referitoare la încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, fiind univoce.

Așa fiind, în mod corect, a reținut instanța de apel că, întrucât fideiusiunea este o garanție personală, decesul fideiusorului nu are drept consecință transmiterea obligației în patrimoniul succesoral și, apoi în patrimoniul succesorilor acestuia, ci dimpotrivă stingerea obligației.

În ceea ce privește incidența art. 2320 alin. (2) C. civ., având în vedere conținutul acestui text normativ, în mod legal și temeinic a constatat instanța de apel că apărarea apelantei-reclamante nu poate fi reținută, întrucât acesta vizează un caz special de fideiusiune, respectiv cea constituită în considerarea unei anumite funcții deținute de debitorul principal.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi susținut cu temei, întrucât, în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispozițiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, drept pentru care criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de casare vor fi înlăturate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI prin administrator special I. și prin administrator judiciar J.. împotriva deciziei civile nr. 272 A din 12 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.