ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 650/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 15martie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar, la plata:

- sumei de 13.783.875,034 RON, respectiv contravaloarea sumei de 3.141.982 Euro, reprezentând profitul nerealizat din vânzările pe care A. le-ar fi înregistrat cu produsul D. în perioada august 2003 - aprilie 2012;

- sumei de 7.070.408,41 RON, respectiv contravaloarea sumei de 1.622.117,73 Euro, reprezentând dobânda legală pentru daunele-interese solicitate, calculate pentru perioada 2003 - 2012;

- cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 1284 din 19 octombrie 2016 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A.. în contradictoriu cu pârâtele B., C. și a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 54.336,18 RON.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Decizia civilă nr. 883A din data de 20 octombrie 2017 a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantele-pârâte B. și C., împotriva încheierii de ședință din data de 30.04.2014 și împotriva încheierii de ședință din data de 28 mai 2014, ambele pronunțate în Dosarul nr. x/2013 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva Sentinței civile nr. 1284 din 19 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2013 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în tot sentința civilă apelată, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat intimatele-pârâte B. și C. la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.754.889 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de profit nerealizat din vânzările pe care reclamanta le-ar fi înregistrat cu produsul D. în perioada august 2003 - aprilie 2012, a obligat intimatele-pârâte B. și C. la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 8.266.603,21 RON reprezentând dobândă legală aferentă acestei sume, calculată pentru perioada august 2003 - 11 ianuarie 2016, dobândă care va continua să curgă până la data plății efective și a obligat intimatele-pârâte B. și C. la plata către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 67.846,50 RON reprezentând onorariu de avocat și a sumei de 108.495 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

Recursul principal a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, pârâtele susțin că, instanța de apel a respins cu aplicarea greșită a legii motivul de apel privind nelegala soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active a A., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta A. nu a depus vreun document care să certifice conținutul exact al dispozițiilor din dreptul sloven pe care își întemeiază susținerile privitoare la transmiterea calității procesuale. Niciunul dintre documentele depuse de A. nu conține in terminis prevederile art. 511 din Legea Societăților (ZGD) din Slovenia privind transmiterea tuturor drepturilor și obligațiilor societății absorbite odată cu fuziune, ci numai interpretări neoficiale ale acestei norme efectuate chiar de către reprezentanții societății sau de către notar.

Se susține că instanța de apel a respins cu aplicarea greșită a legii motivul de apel privind nelegala soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune aferent perioadei 2003 - 2010. Decizia este insuficient motivată, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând motivarea instanței cu privire la excepția prescripției, se observă că aceasta a omis cu desăvârșire să analizeze argumentul pârâtelor cu privire la împrejurarea că potențialele prejudicii succesive pretinse de A., acumulate zi cu zi dau naștere unor prescripții distincte, pentru fiecare din acestea începând să curgă un termen diferit.

Prin urmare, motivarea nu întrunește exigențele unei motivări corespunzătoare, care să răspundă argumentelor invocate de părți. Din această perspectivă, decizia instanței de apel este insuficient motivată.

De asemenea, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2003 - 2010 este și nelegală prin raportare la dispozițiile art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958.

În mod vădit eronat a calificat instanța de apel fapta ilicită ca fiind una instantanee și nu continuă. Contrar concluziilor instanței, specificul ipotezei din speță nu este acela că fapta pretins ilicită instantanee este de natură sa genereze prejudicii în timp, ci acela al unei fapte continue, aptă la nivel teoretic să producă prejudicii doar atât timp cât durează fapta ilicită de a pune în aplicare și a menține efectele ordonanței președințiale.

Sub un alt aspect, daunele pretinse de A. dau naștere unor prescripții diferite, fiecare cu un moment de începere diferit.

Față de caracterul succesiv al curgerii prejudiciului invocat, pretinsa obligație a subscriselor de plată a daunelor interese solicitate împrumută, din materia contractuală, caracterul de obligație la prestațiuni succesive, anume de despăgubire a unui prejudiciu care se acumulează zi de zi.

Astfel, în mod eronat a apreciat instanța de apel ca, în cazul de față, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind curgerea termenului de prescripție pe prestații (obligații) succesive.

De asemenea, instanța de apel a stabilit în mod greșit natura instantanee a faptei ilicite și a regimului ei juridic, hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii asupra acestui aspect și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât fapta ilicită imputată pârâtelor are caracter continuu, iar instanța de apel în mod greșit a stabilit că fapta ilicită este instantanee.

Astfel, motivarea instanței cu privire la calificarea faptei ilicite drept instantanee este contradictorie.

Urmărind întreaga motivare a instanței de apel se poate observa că, în ciuda calificării faptei ilicite drept instantanee, aceasta analizează conduita pârâtelor ulterioară momentului introducerii cererii de emitere a unei ordonanțe președințiale și reține că a fost una de rea-credință (pagina 48, paragrafele 6 - 7 din decizia atacată). Astfel, instanța de apel consideră că modalitatea aleasă de pârâte pentru a finaliza acțiunea în contrafacere, respectiv prin renunțarea la judecată la data de 16.12.2011 relevă reaua-credință a pârâtelor.

O astfel de concluzie contrazice calificarea de faptă ilicită instantanee și susține poziția pârâtelor că în realitate fapta pretins ilicită este una continuă.

Totodată, premisa greșită că fapta pretins ilicită este instantanee a atras aplicarea greșită a legii privind regimul juridic al acestei fapte și cauzele care înlătură caracterul său ilicit.

Se mai arată că simpla formulare a unei cereri de ordonanță președințială nu ar putea constitui vreodată o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ. de la 1864, întrucât fapta pârâtelor reprezintă o exercitare a drepturilor prevăzute de lege, care nu poate avea caracter ilicit, iar prevalarea de efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate reprezenta o faptă ilicită, sens în care hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, încălcându-se regimul efectelor hotărârilor judecătorești și principiile liberului acces la justiție și ierarhiei instanțelor de judecată.

În continuare, se susține că motivarea instanței de apel cu privire la abuzul pârâtelor constând în introducerea ordonanței președințiale este atât de superficială încât echivalează cu o lipsă de motivare, motivarea fiind contradictorie și insuficientă, raționamentul instanței de apel echivalând cu lipsirea de orice substanță a drepturilor pârâtelor în calitate de titulare de brevet.

De altfel, decizia recurată încălca dispozițiile imperative privind regimul juridic al brevetului în dreptul românesc, nesocotind atât regimul juridic al nulității, potrivit căruia în sistemul românesc de drept nulitatea nu operează de drept, potrivit art. 51 - 52 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție care se completează cu regimul nulității prevăzut de C. civ. de la 1864, art. 803, 822 - 823, 839, 886, 910 alin. (2), 953, 961, 965 - 966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167 - 1168, 1190, 1308 - 1309, 1211, 1689 alin. (2), 1712 - 1716, 1774 - 1776, 1900; cât și regimul juridic al brevetelor, așa cum este reglementat de dispozițiile imperative ale art. 31 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

În acest sens, se susține că instanța de apel a omis să analizeze o serie de argumente esențiale prezentate de către recurentele-pârâte ce ar fi avut o înrâurire hotărâtoare în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, că nu există nicio legătură între procedurile din România și cele desfășurate în alte jurisdicții, neținându-se cont de comportamentul producătorului de medicamente generice A., inclusiv în ceea ce privește modalitatea de punere pe piață a medicamentului generic în România, pe baza dosarului de autorizare întocmit și depus anterior de către pârâte în fața Agenției Naționale a Medicamentului.

Cu privire la greșita aplicare și interpretare a legii civile prin raportare la stabilirea existenței faptei ilicite și a vinovăției recurentelor, se precizează că reclamanta A. a înțeles în mod conștient să își asume riscul luării oricăror măsuri legale împotriva sa în vederea interzicerii comercializării medicamentului său D., copiat, fără acordul pârâtelor, după produsul acestora original și autorizat fără dosarul complet, de vreme ce cunoștea la momentul autorizării sale existența brevetului pârâtelor valabil înregistrat, această împrejurare reprezentând un caz de înlăturare a răspunderii civile delictuale ce nu a fost în mod corect interpretat de către instanța de apel.

De asemenea, se consideră că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 din Tratatul privind cooperarea în domeniul brevetelor.

În ceea ce privește condițiile de răspundere privind existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, se apreciază că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, arătându-se, în esență, că, deși aparent instanța a analizat criticile pârâtelor în ceea ce privește condiția prejudiciului, la o lectură mai atentă se poate observa că motivarea instanței de apel este superficială și lacunară, aceasta ignorând o serie întreagă de apărări invocate de pârâtă raportat la probatoriul administrat în cauză și/sau nejustificând în mod corespunzător soluția aleasă de respingere a acestor apărări.

De asemenea, instanța nu a motivat corespunzător alegerea sa în ceea ce privește respingerea criticilor referitoare la evoluția cotei de piață a genericelor și efectele produse de scăderea cotei de piață a acestora asupra prejudiciului pretins. Totodată, instanța de apel a validat în mod nelegal un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispozițiilor imperative referitoare la efectuarea expertizelor contabile, încălcând astfel principiul legalității probelor.

Recursul declarat împotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtele arată că instanța de apel a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 883A/2017 cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, apreciindu-se că în mod greșit a apreciat instanța de apel că solicitarea formulată de către A. în etapa apelului de obligare a pârâtelor la "plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu" ar fi vizat exclusiv problema cheltuielilor din apel, iar nu și a celor din fond.

Intimata A. a înțeles, în realitate, să învestească instanța de apel cu un unic capăt de cerere accesoriu referitor la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu, iar nu cu două capete de cerere accesorii care să vizeze, pe de-o parte, cheltuielile din etapa judecății în primă instanță, iar, pe de altă parte, cheltuielile aferente judecății din apel.

Acest capăt de cerere accesoriu unic cu privire la toate cheltuielile de judecată ocazionate de litigiu a fost deja analizat de către Curtea de Apel București în cuprinsul primei hotărâri, respectiv Decizia civilă nr. 883A/2017 la pagina 54 - ultimul paragraf din hotărârea sa și soluționat de instanța de apel prin obligarea pârâtelor la plata sumei de 67.846,50 RON.

Ceea ce a pretins, în realitate, intimata A. prin cererea de completare a fost ca instanța de apel, care s-a dezînvestit odată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 883A/2017 să revină asupra soluției pronunțate, în urma reanalizării acestui capăt de cerere accesoriu. O astfel de solicitare este inadmisibilă. Prin admiterea așa-zisei cereri de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 883A/2017, instanța de apel a procedat, în realitate, la rejudecarea unicului capăt de cerere referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității recursurilor formulate de pârâtele B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 883 A din 20 octombrie 2017 și a Deciziei civile nr. 276A din 7 martie 2018 (de completare dispozitiv), ambele ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțate în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect brevet de invenții - acțiune în răspundere delictuală.

Intimata-reclamantă A.. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului principal pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului principal ca neîntemeiat, cu obligarea recurentelor-pârâte la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui recurs.

De asemenea, intimata-reclamantă A.. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ce vizează completarea dispozitivului deciziei recurate și obligarea recurentelor-pârâte la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui recurs.

Recurentele-pârâte au depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității căii de atac și admiterea recursurilor.

Niciuna din părți nu și-a exprimat acordul ca recursul, în cazul în care ar fi admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au depus la dosar, în original, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum 107.245 RON .

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Norma metodologică privind aplicarea Legii nr. 146/1997, cererea de recurs formulată de pârâtele B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 276A din 7 martie 2018 (de completare dispozitiv) a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ce vizează cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se timbrează.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-au constatat următoarele:

a) Recursul principal a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

b) Recursul împotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018 s-au admis în principiu recursurile, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Î.C.C.J. constată că acestea sunt fondate pentru cele ce urmează:

Prezentul litigiu este determinat de finalizarea conflictului judiciar inițiat în anul 2003 de către C. și B., care au solicitat și obținut obligarea reclamantei la încetarea imediată a comercializării, importului, distribuirii, marketingului și a activităților promoționale ale produsului farmaceutic D. 2X457 mg/5 ml pulbere pentru suspensie, folosit pentru combaterea infecțiilor bacteriene la pacienți pediatrici și a altor variante farmaceutice ale acestui produs, pe piața din România, invocând drepturile oferite societăților B. de brevetul de invenție RO 116343 obținut în anul 1995 (aferent medicamentului E.), prin Decizia 2317 din 22 octombrie 2003, demersul recurentelor fiind calificat de instanța de apel o faptă ilicită.

Motivele de recurs formulate de către recurentele pârâte B. și C. privind aplicarea și interpretarea dispozițiilor de drept material privind stabilirea existenței faptei ilicite și a vinovăției recurentelor pârâte pentru antrenarea răspunderii lor delictuale vor fi analizate cu prioritate, acestea au caracter fondat, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Se învederează de către recurente că simpla formulare a unei cereri de ordonanță președințială nu ar putea constitui o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ. de la 1864, întrucât fapta pârâtelor reprezintă o exercitare a drepturilor prevăzute de lege, care nu poate avea caracter ilicit, iar prevalarea de efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate reprezenta o faptă ilicită, sens în care hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, încălcându-se regimul efectelor hotărârilor judecătorești și principiile liberului acces la justiție și ierarhiei instanțelor de judecată.

Recurentele mai precizează că instanța de apel a reținut în mod nelegal că există o faptă ilicită sub forma abuzului de drept procesual, raportat la natura și condițiile acestei instituții juridice, având în vedere că instanța care a pronunțat hotărârea de interzicere a comercializării nu a consemnat existența vreunui abuz de drept prin formularea cererii de către recurentele-pârâte.

Criticile formulate sunt fondate, instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a prevederilor art. 988 C. civ. privind existența faptei ilicite în sarcina recurentelor ca fundament al obligării ulterioare a acestora la plata despăgubirilor solicitate de reclamanta A.

Potrivit teoriei abuzului de drept, "orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relațiilor și a uzurilor sociale". Uzul dreptului în limitele menționate îl protejează pe titular împotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o manieră anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea "normală" și obișnuită, constituie abuz de drept, cu consecința obligării la repararea prejudiciului astfel produs.

În cauză, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile privind elementul subiectiv al unui abuz de drept ce ar putea fi calificat drept fapta ilicită deoarece promovarea cererii de ordonanță președințială de către pârâte nu s-a materializat în exercitarea cu mala fides a dreptului procesual, fără a putea justifica un interes special și legitim dar cu intenția de a aduce atingere drepturilor părții adverse, fie prin limitarea ori întârzierea acestuia în procesul de valorificare a drepturilor sau a mijloacelor de apărare, fie prin exercitarea de presiuni, în vederea renunțării la susțineri ori pentru a conduce la compromisuri . Nici elementul obiectiv privind exercitarea ordonanței președințiale de către pârâte nu este caracterizat prin utilizarea dreptului procesual într-o manieră contrară scopului, finalității pentru care a fost reglementat de lege, nefiind vorba de un act abuziv care să nu își găsească o motivare legitimă.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor și în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a contrario, necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între exercițiul dreptului de către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terțe persoane pe această cale. Depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea titularului. În plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întărește imperativul consfințit implicit de legiuitor ca dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale și a scopului în considerarea căruia a fost edictat. De altfel, instituirea în mod expres a condiției ca exercițiul dreptului să fie excesiv și nerezonabil pentru a se putea reține existența unui abuz de drept este o reflectare în noua reglementare a C. civ. a concepției doctrinare potrivit căreia dreptul subiectiv nu-și poate produce efectele și nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră . O astfel de abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor și a intereselor terților.

Or, în speță, nu se poate vorbi de un exercițiu al dreptului excesiv și nerezonabil din partea pârâtelor prin promovarea cererii ce a făcut obiectul Dosarului x/2003, care să atragă angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauză nu se poate pune problema exercitării cu rea credință, deci abuzive de către recurentele pârâte a cererii de ordonanță președințială deoarece nu a avut loc o deturnare a drepturilor acestor părți de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane.

Nu poate fi primită motivarea instanței de apel în sensul este îndeplinită această condiție a existenței faptei ilicite deoarece brevetul de invenție RO 116 343 pe care pârâtele și-au întemeiat aparența de drept în cererea de ordonanță președințială promovată în data de 19 august 2003 a fost anulat total prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă la data de 17 ianuarie 2012 și drept urmare, efectul nulității operează retroactiv, de la data deschiderii fazei naționale a cererii internaționale PCT/EP 96/01881 din 2 mai 1996 prin cererea 97-01995.

Chiar dacă se consideră, cu efect retroactiv, că la data promovării ordonanței președințiale brevetul RO 116 343 nu exista, nu se poate reține că la acel moment recurentele pârâte aveau reprezentarea nelegalității titlului de proprietate industrială pe care îl invocau în cadrul cererii de ordonanță președințială pentru a obține pe cale judiciară interzicerea comercializării în România a produsului D. produs de reclamantă, recurentele neputând să prevadă că ulterior, la data de 17 ianuarie 2012 brevetul de invenție RO 116 343 pe care pârâtele și-au întemeiat aparența de drept în ordonanța președințială promovată în data de 19 august 2003 va fi anulat total prin hotărâre judecătorească.

Deși instanța de apel a reținut fapta ilicită ca fiind circumscrisă formulării cererii de ordonanță președințială de către pârâte, reclamanta a invocat și inacțiunea (constând în menținerea efectelor suspendării), chestiune asupra căreia instanța de fond a apreciat că aceasta ar putea fi considerată drept faptă ilicită doar dacă este prevăzută de lege obligația de a acționa.

Cum în cuprinsul memoriului de apel nu s-a identificat vreo critică sub acest aspect, nu poate fi primit motivul de recurs formulat de recurente privind reținerea de către instanța de apel a naturii instantanee a faptei ilicite. Acesta constituie și motivul pentru care, în analiza motivelor de recurs invocate în cauză, instanța de recurs se limitează la cercetarea abuzului de drept raportat la momentul formulării cererii de suspendare a dreptului de comercializare a produsului în litigiu, pe calea ordonanței președințiale.

Dat fiind că în cadrul acțiunii de fond, în contrafacere, având ca obiect pronunțarea unei măsuri definitive (măsură care putea să o înlăture sau să o mențină pe cea provizorie) litigiul nu a fost rezolvat, ordonanța președințială a continuat să își producă efectele, în condițiile legii, iar reclamanta A. nu a uzat de căile procedurale pe care le-a avut la dispoziție pentru a obține încetarea interdicției de comercializare.

Ținând cont de limitele în care s-a considerat sesizată, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a analizat și evaluat excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâte, considerând că hotărârea de anulare a brevetului RO 116343 a rămas definitivă la data de 16 martie 2010 și irevocabilă la 17 ianuarie 2012, și, drept urmare, înainte de data de 17 ianuarie 2012, reclamanta nu avea deschisă calea acțiunii în repararea prejudiciului rezultată din exercitarea dreptului reclamantelor de a solicita suspendarea comercializării produsului farmaceutic D., neputând fi primită critica de nelegalitate invocată pe această excepție. Instanța apreciază ca fondat motivul de recurs privind reținerea caracterului ilicit al faptei pârâtelor, deoarece lipsa abuzului de drept în cauză este determinată, în primul rând, de faptul că cererea de ordonanță președințială a fost formulată de pârâte după ce o cerere de revocare a brevetului RO 116343 fusese respinsă irevocabil și înainte de introducerea de către reclamantă a acțiunii în anulare a brevetului.

În al doilea rând, brevetele de invenție US/10/043437 și brevetul european EP 0825860 sunt independente față de brevetul RO 116343, iar condițiile de valabilitate ale acestora se verifică pentru fiecare în parte.

Așadar, sunt fondate susținerile recurentelor privind aplicarea greșită a prevederilor legale privind caracterul ilicit al faptei, neputând fi reținută reaua-credință a pârâtelor la momentul învestirii instanței de judecată cu analiza cererii de ordonanță președințială, neputându-se considera că brevetul de invenție RO 116343 pe care și-au întemeiat aparența de drept constituia la momentul respectiv un act lipsit de fundamentare, acesta beneficiind de prezumția de legalitate până la data anulării irevocabile și că ele au deturnat această procedură legală de la scopul pentru care a fost reglementată, pentru a obține blocarea comercializării pe piața din România a produsului concurent D. al reclamantei.

Astfel, față de dispozițiile art. 497 C. proc. civ. alin. (1) C. proc. civ. conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Cum Înalta Curte nu are în competență rejudecarea procesului în fond după casare, și, cum pentru motivul de recurs incident în cauză și anume cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. singura soluție este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, se va admite recursul declarat de pârâte.

Recursul declarat de pârâtele C. și B. împotriva Deciziei nr. 276A din 7 martie 2018, de completare a dispozitivului deciziei recurate, recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează modul de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, care urmează a se acorda de către partea căzută în pretenții, părții care a câștigat procesul. Cum în cauză s-a dispus casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, criticile formulate în cuprinsul acestui recurs vor fi analizate cu ocazia rejudecării apelurilor declarate de pârâte.

Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de pârâtele C. și B. împotriva Deciziilor nr. 883A din 20 octombrie 2017 și nr. 276A din 7 martie 2018, pronunțate de a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele C. și B. împotriva Deciziilor nr. 883A din 20 octombrie 2017 și nr. 276A din 7 martie 2018, pronunțate de a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează deciziile recurate și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM