ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1211/2019

Ședința publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constă următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2012, la data de 2 aprilie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata următoarelor sume:

- suma de 632.754,65 Euro, reprezentând preț, pentru mărfurile livrate pârâtei în perioada martie 2009 - ianuarie 2010, constând în corpuri de iluminat, instalații de iluminat, electrice ș.a.m.d., plus dobânda legală aferentă pentru neplata la scadență a acestei sume, în cuantum de 89.811,43 Euro;

- suma de 117.136,11 Euro, daune constând în cheltuieli efectuate în vederea recuperării debitului, compuse din costuri de deplasare, plus dobânda legală aferentă, în sumă de 6.485,14 Euro. Deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se face o minimă referire la aceste cheltuieli, potrivit facturilor fiscale invocate, (emise de reclamantă pentru beneficiar - pârâta din prezenta cauză), este vorba de costul deplasărilor cu avionul la București, Sofia sau Tel-Aviv, cazare la hotel, diurnă etc.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 75.023,70 Euro, cu titlu de daune, fără ca din petitul cererii introductive de instanță sau din motivele de fapt și de drept ale cererii să rezulte în ce constau aceste despăgubiri, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese, pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a propriilor obligații contractuale, în cuantum de 871.110,14 RON și 74.999,99 Euro. În esență, a arătat că pentru livrarea necorespunzătoare a bunurilor, pe componente și nu asamblate, precum și pentru neasigurarea suportului tehnic pentru instalare, au fost efectuate costuri cu forța de muncă suplimentară în cuantum de 157.755,75 RON, costuri cu managementul tehnic al instalației de 33.827,50 RON, costuri suplimentare generate de livrarea cu întârziere, în sumă de 538.484,76 RON. De asemenea, a solicitat și suma de 74.999,92 Euro, daune pentru plata nedatorată a componentei "Reflector" din corpul de iluminat Tip L", precum și marja de profit nerealizată de către pârâtă, urmare încălcării de către reclamantă a principiilor de concurență loială și confidențialitate care trebuie să guverneze orice relație contractuală dintre parteneri. Concret, a susținut că reclamanta a trimis direct beneficiarului final al lucrării oferta pentru corpuri de iluminat, deși părțile din prezentul litigiu conveniseră să nu facă acest lucru, astfel că pârâta a fost pusă în situația de a comanda anumite corpuri de iluminat și, ulterior, de a le instala beneficiarului final la prețuri mai mici (agreate direct între beneficiarul final al lucrării și reclamantă), fără a avea posibilitatea să își adauge propria marjă de profit, în cuantum de 141.042,13 RON.

În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 1073, 1075 și următoarele C. civ. și art. 115, art. 119 C. proc. civ.

Tribunalul București, prin sentința nr. 1768 din 10 mai 2017, a admis în parte cererea principală și a obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 217.358,41 Euro, cu titlu de preț și a sumei de 88.386,11 Euro, cu titlu de daune-intere.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.742,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile ce fac obiectul cererii reconvenționale, excepție invocată de reclamanta-pârâtă.

A admis în parte cererea reconvențională și, în consecință, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 143.119 Euro, reprezentând daune.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate.

A obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 131.966,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, ambele părți au declarat apel, căi de atac înregistrate la data de 3 octombrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1064 din 11 mai 2018 a fost admis atât apelul declarat de reclamanta-pârâtă A., cât și apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta-reclamantă și la plata dobânzii legale aferente sumei de 217.358,41 Euro, de la data de 2 aprilie 2012 și până la plata integrală a debitului principal.

A fost respins ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă, referitor la plata de daune în sumă de 117.000 Euro.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți în primă instanță și, în consecință, a fost obligată reclamanta-pârâtă la 80.000 RON, cheltuieli de judecată datorate după compensarea datoriilor reciproce.

Au fost compensate, de asemenea, cheltuielile de judecată efectuate de părți în faza apelului și, după compensare, a fost obligată intimata-reclamantă-pârâtă A. la 20.000 RON către partea adversă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea principală formulată de reclamantă cuprinde următoarele capete de cerere: un prim capăt de cerere având ca obiect suma de 632.754,65 euro pretinsă cu titlu de preț bunuri vândute pârâtei (deci cauza acestei pretenții este obligația de plată ce revine cumpărătorului a prețului bunului cumpărat) la care se adaugă un capăt de cerere accesoriu privitor la dobânda legală aferentă respectivei sume (cauza acestei pretenții accesorii este depășirea termenului de plată; de menționat că acțiunea nu cuprinde nicio motivare în fapt și în drept a acestui capăt de cerere accesoriu pentru că nu se arată datele reprezentând scadențele fiecărei componente a sumei, modul de calcul al dobânzii legale pretinse, justificarea legală a curgerii dobânzilor legale și a cuantumul acestora); al doilea capăt de cerere având ca obiect suma de 117.136,11 euro pretinsă cu titlu de "cheltuieli efectuate în legătură cu executarea contractului și soluționarea amiabilă a litigiului" (cauza acestui capăt de cerere constă, conform cererii introductive, în neplata debitului care ar fi atras "costuri și pierderi suplimentare" prin deplasări și întâlniri cu pârâta; se observă lipsa indicării unei cauze concrete în sensul invocării unei instituții juridice care să justifice obligarea pârâtei la plata acestor sume astfel individualizate; astfel, nu se invocă nici forța obligatorie a contractului în sensul unei clauze contractuale care să stabilească o astfel de obligație în sarcina cumpărătorului care nu plătește prețul la termen, nici vreo răspundere civilă delictuală; practic singura susținere pe acest capăt de cerere cuprinsă în acțiune este motivarea doar în fapt, nu și în drept, a pretențiilor) la care se adaugă un capăt de cerere accesoriu privitor la dobânda legală aferentă respectivei sume (acest capăt de cerere accesoriu nu are nicio susținere dedicată în cuprinsul acțiunii, ci doar este enumerat în petitul cererii introductive ca pretenție și valoare); al treilea capăt de cerere având ca obiect suma de 75.023,70 euro pretinsă cu titlu de daune (în cuprinsul acțiunii se poate identifica doar susținerea referitoare la costurile unui litigiu întreprins de reclamantă în fața instanțelor britanice pentru obținerea plății, litigiu respins pentru necompetența generală a acestora; chiar și această susținere se raportează la capătul de cerere menționat nu prin cuprinsul susținerilor din acțiune, ci prin observarea acțiunii prin prisma susținerilor ulterioare ale reclamantei; prin urmare nici acest capăt de cerere nu are invocată o cauză a obligației pretinse, ci doar se arată o motivare în fapt, nu și în drept, a pretențiilor); al patrulea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată (pe acest capăt de cerere, în cadrul dezbaterilor din fața primei instanțe nu s-au susținut aspectele referitoare la nivelul cuantumului cheltuielilor de judecată realizate de reclamantă invocate ulterior în apel).

Cererea reconvențională formulată de pârâtă cuprinde următoarele capete de cerere: Un prim capăt de cerere are ca obiect suma de 871.110,14 RON pretinsă cu titlu de daune pentru nerespectarea obligațiilor de către reclamantă (deci cauza acestei pretenții este art. 969 C. civ., aplicabil dat fiind data raportului contractual) sumă compusă din 157.755,75 RON cost forță de muncă suplimentară pentru montaj în regim de urgență (pare a fi o eroare de exprimare prin prisma susținerilor ulterioare în sensul că această muncă a fost pentru asamblarea corpurilor livrate separat), 33.827,50 RON managementul tehnic (adică suportul tehnic pentru asamblare și montare corecte), sumă majorată ulterior la valoarea de 59.040 RON (pentru cele două componente menționate cauza invocată constă în neîndeplinirea obligațiilor de livrare asamblate a bunurilor și de asigurare suport tehnic), 538.484,76 RON cost forță de muncă pentru montaj în regim de urgență (cauza invocată fiind livrarea bunurilor cu întârziere raportat la termenele comandate), 141.042,13 RON reprezentând "marja pierdută în raporturile cu beneficiarul lucrărilor" (suma este pretinsă pentru că reclamanta nu a respectat "principiile de concurență neloială sic! și confidențialitate" oferind o serie de bunuri direct beneficiarului la un preț mai mic; se observă că se invocă încălcarea regulilor de concurență loială, dar la modul general, fără indicarea regulii încălcate prin cuprinsul regulii, prin temeiul legal/constrângător al acesteia, deci practic se invocă un tip de cauză specifică unor pretenții, anume concurența neloială, iar nu o cauză concretă și nu există în cadrul cererii reconvenționale nicio motivare în fapt a valorii pretinse pe această cale; în cuprinsul apelului B. apare prima motivare a acestei pretenții, nu și în drept, pentru că în continuare lipsește demonstrația logico-juridică a încălcării unei norme obligatorii în materia concurenței loiale). Al doilea capăt de cerere al reconvenționalei are ca obiect suma de 74.999,92 euro pretinsă cu titlu de prejudiciu cauzat cu privire la corpul de iluminat tip L (în afara motivării în fapt în care se arată că a fost achitată încă o dată, "chiar suplimentar", componenta "reflector" și un transport aferent acestei componente în baza facturii x/14.01.2010, deși corpul fusese plătit, nu există invocată și demonstrată aplicabilitatea niciunei instituții juridice ce ar justifica obligarea reclamantei la plata/restituirea acestei sume plătite suplimentar, adică nu este arătată cauza pretenției). Al treilea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește situația de fapt reținută de prima instanță, prin apelurile formulate s-au dedus judecății următoarele aspecte: cuprinsul contractului dintre părți sub aspectul condițiilor obligației de livrare și existenței obligației de asigurare suport tehnic, conformitatea bunurilor livrate cu comenzile formulate, culpa în nerespectarea termenelor de livrare.

Cu privire la cuprinsul contractului dintre părți (privit ca fapt juridic lato sensu) a remarcat că în lipsa unui înscris doveditor al clauzelor contractuale, condițiile contractuale trebuie dovedite de părți prin intermediul altor mijloace de probă (inclusiv prezumții). Sub aspectul condițiilor obligației de livrare, instanța de apel a reținut că ambele părți se referă la aceste condiții în sensul livrării bunurilor (corpuri de iluminat pentru C., magazin de tip Mall) asamblate, respectiv neasamblate. Instanța de apel a apreciat că livrarea corpurilor de iluminat nu a fost contractată sub condiția ca respectivele corpuri să fie livrate asamblate. În primul rând a subliniat că asamblarea completă a corpurilor de iluminat (așa cum pretinde practic B. că trebuiau să fie livrate) ar împiedica montajul (deci nu ar facilita montajul cum pretinde B.) pentru că este vădit că modalitățile de fixare/prindere și conectare la rețeaua electrică impun o anumită ordine a operațiilor care înseamnă și îndepărtarea unor componente ale corpului de iluminat, aplicarea măsurilor de fixare pe suportul vizat și apoi remontarea acestora. Rezultă că doar o asamblare parțială (în măsura în care corpul de iluminat astfel asamblat ar permite direct montajul, fără alte operații pregătitoare) poate reprezenta o condiție pertinentă de livrare. Însă B. nici nu a invocat o astfel de situație, nu a învederat pentru fiecare corp de iluminat în parte care ar fi fost măsura în discuție, ci s-a referit la asamblare ca la o asamblare completă (aspect exclus după cum s-a arătat). În realitate, față de cele expuse și raportat la tipicul bunurilor în discuție (corpuri de iluminat particularizate, complexe, de dimensiuni mari, cu regim de funcționare determinat de locul montării), apare clar că îngreunarea montajului este pertinent a fi pusă în relație cu obligația de asigurare a suportului tehnic, iar nu cu asamblarea completă la livrare a corpurilor de iluminat (suportul tehnic fiind cel care ar trebui să determine rapiditatea montajului).

În ceea ce privește această obligație de asigurare suport tehnic a arătat că suportul tehnic este în sine o noțiune complexă pentru că această expresie poate prezenta în concret o varietate de nuanțe. Astfel, asigurare a suportului tehnic este asigurarea informațiilor necesare și suficiente pentru utilizare (implicit montaj), dar asigurare a suportului tehnic este și asigurarea a însuși montajului (direct sau sub forma supravegherii efectuării acestuia). În cauză, părțile nu au concretizat cuprinsul obligației în discuție prin raportare la prevederile contractuale, ci s-au mărginit să afirme că obligația a fost asumată sub condiția solicitării exprese și a plății unui preț distinct pentru acest serviciu (în sinteză aceasta susține reclamanta A.), respectiv că obligația era asumată necondiționat (conform B.) și trebuia asigurată la fața locului de un reprezentant al A. (fără să se arate dacă aceasta însemna că reprezentantul A. trebuia să dirijeze montajul sau doar să ofere informații generale și punctuale la întrebările apărute față de necesitățile montajului).

Este cert că vânzătorul unor astfel de bunuri trebuie să asigure informațiile necesare utilizării, iar utilizarea fără montare nu este posibilă, deci implicit vânzătorul trebuie să furnizeze informațiile de montare (adică atât datele tehnice ce exprimă caracteristicile produsului, cât și indicațiile specifice pentru montajul efectiv), chiar și în lipsa unei stipulații exprese, pentru că vânzătorul trebuie să asigure predarea bunului cu toate accesoriile acestuia (accesorii fizice sau informaționale) necesare realizării scopului de funcționare a unui bun (evident, dacă nu există clauză expresă contrară). În corespondența dintre părți (comenzi) se menționează (fără nuanțare) necesitatea asigurării suportului tehnic ceea ce, raportat la lipsa unei excluderi exprese din partea vânzătorului, face ca instanța să rețină în sarcina A. existența unei obligații pure și simple de asigurare a suportului tehnic măcar în varianta minimală (adică asigurarea informațiilor necesare și suficiente pentru utilizare, implicit montaj). Odată stabilită existența acestei obligații revenea A. să dovedească "plata" obligației, adică executarea conform naturii acesteia. Or, A. nu a făcut nicio dovadă că a transmis la timp și complet toate informațiile necesare și suficiente pentru utilizare (implicit cele referitoare la montaj), ci s-a mărginit să susțină că obligația sa nu a devenit exigibilă (fiind condiționată, iar condițiile nefiind împlinite). Prin urmare prima instanță în mod corect a reținut neîndeplinirea de către A. a obligației de asigurare suport tehnic.

Cu privire la conformitatea bunurilor livrate cu comenzile formulate, instanța de apel a observat că, dacă ar fi un caz de neconformitate (așa cum pretinde B.), nu ar fi vorba de o neconformitate care să permită neplata, chiar și parțială, a prețului (deci nu ar putea fi temeiul unei excepții de neexecutare a contractului întemeiate). Aceasta deoarece nu orice neexecutare a unei obligații contractuale permite automat neplata prețului (a unei părți a prețului). Neexecutarea trebuie să se refere la obligații sinalagmatice și să fie însemnată (sub aspectul cadrului contractual). În speță eventualele neconformități ale corpurilor de iluminat nu au avut relevanță sub aspectul finalizării contractului. Finalizarea contractului (adică atingerea atât a scopului specific contractului dintre părți, cel de cumpărare bunuri, dar și atingerea scopului pentru care bunurile au fost cumpărate) s-a acceptat de către ambele părți (chiar și de către B. care a utilizat în cadrul lucrărilor sale bunurile neconforme, deci și le-a însușit așa cum erau), deci eventualele neconformități au fost minore. Având caracter minor ele nu permit paralizarea plății prețului (chiar și parțială) prin mecanismul exceptio non adimpleti contractus, iar în speță nu există în cererea reconvențională nici o pretenție "reciprocă" a B. vizavi de o valoare mai mică a corpurilor neconforme sau a unor daune (altele decât cele generate de îngreunarea montajului) produse de aceste neconformități (de pildă reduceri ale prețului plătit de C. din cauza neconformităților). De remarcat și că B. nu a explicat în concret care au fost neconformitățile și efectele tehnice ale acestora. În concluzie pentru rezolvarea pretențiilor din cauza de față nu are nicio relevanță că bunurile livrate au avut anumite neconformități față de cererea de livrare făcută de B., fapt care susține soluția primei instanțe față de această chestiune.

Cu privire la culpa în nerespectarea termenelor de livrare s-a remarcat că reclamanta A. pretinde că B. s-a răzgândit asupra caracteristicilor bunurilor comandate de mai multe ori și astfel s-a cauzat întârzierea la livrare. Însă în afară de comanda revizuită din 15 iulie 2009, A. nu a dovedit o altă modificare a comenzii (în realitate nici măcar nu a invocat în concret o astfel de modificare pentru că nu a indicat o dată anume la care să fi survenit). Raportând termenele asumate de A. conform corespondenței la datele de livrare rezultă că acestea sunt depășite (fapt acceptat de ambele părți din apel, discuția purtând doar asupra culpei în nerespectarea termenelor). În concluzie B. a dovedit depășirea termenelor, A. nu a dovedit modificarea comenzii ulterior datei de 15 iulie 2009 (de fapt a invocat generic modificări fără individualizarea acestora, fără un calcul al termenelor raportat la aceste modificări, tocmai pentru că modificările nici nu sunt individualizate), deci în mod corect s-a reținut vinovăția A. pentru nerespectarea termenelor de livrare (vinovăția în domeniul contractual fiind prezumată pentru debitorul care nu a respectat obligația la termenul stipulat).

În drept, față de cele expuse mai sus (atât sub aspectul limitelor date de cadrul procesual, cât și cu privire la situația de fapt din speță), rezultă următoarele aspecte:

În mod corect, raportat la art. 969 C. civ., obligația de plată a prețului ce revine cumpărătorului, dar și la valoarea indicată în raportul de expertiză electro (prin care a fost comparată realitatea de la fața locului, C., cu situația facturată), prima instanță a stabilit obligația B. de plată a sumei de 217.358,41 euro.

Odată stabilită această obligație comercială se recunoaște că B. este în întârziere cu privire la plata acestei sume. Prin urmare, faptul că reclamanta nu a dovedit scadența sumei (raportat la condițiile contractuale condiționate și nuanțate de plată) nu poate conduce la pierderea totală a dreptului la dobânzi. De fapt, reclamanta A. în acțiune nici nu a invocat o scadență, pentru că nu a arătat o dată de la care ar curge dobânzile (de aceea afirmațiile primei instanțe în sensul lipsei dovezilor apar și certe, dar și dincolo de limitele învestirii). Instanța de apel nu poate însă sancționa procedural lipsurile formale ale acțiunii, cât timp prima instanță a judecat pe fond, iar în apel nu s-a dedus problematica aceasta. În condițiile expuse instanța de apel a reținut că apare totuși o dată ca fiind o dată sigură la care B. se află în întârziere, anume data cererii de chemare în judecată, 2 aprilie 2012. De la aceasta dată este vădit că B. datorează dobânzi legale pentru neplata sumei, evident fără ca aceste dobânzi să poată depăși 89.811,43 euro, adică suma pretinsă de A. cu acest titlu (pentru a nu se acorda mai mult decât s-a cerut, în acțiune nu se pretind dobânzi și dincolo de suma menționată cu acest titlu!). Sub acest aspect apelul A. a fost admis și sentința schimbată în sensul obligării B. la plata dobânzii legale aferente sumei de 217.358,41 euro de la data de 2 aprilie 2012 și până la plata debitului antemenționat (fără depășirea sumei menționate mai sus).

În mod eronat prima instanță a acordat A. suma de 88.386,11 euro daune reprezentând cheltuieli pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. În primul rând acest capăt de cerere nu a fost întemeiat/fundamentat pe o cauză juridică. De aceea B. s-a apărat arătând că nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., deși nici A., nici prima instanță nu și-au întemeiat pretenția/respectiv soluția, pe art. 274 C. proc. civ.. Așadar prima instanță nu a arătat niciun temei pentru care această sumă, reprezentând cheltuieli pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului a fost stabilită în sarcina B. și, cu atât mai mult se poate afirma, că nu a făcut nicio demonstrație a incidenței în cauză a acelui temei. Mai mult, prima instanță nici nu putea face aceasta în lipsa indicării de către A. a unui temei pentru că ar depăși limitele învestirii. Reținând iarăși că în apel nu se pot complini lipsurile procedurale ale acțiunii, nici nu se pot sancționa în cazul judecății pe fond și în lipsa deducerii în apel a acestei problematici, instanța de apel a arătat că în aceste condiții pretenția nu poate fi primită. Astfel, în acțiune nu se arată nici din ce sunt compuse cheltuielile respective, când și cum au fost făcute, utilitatea acestora, instanța fiind în imposibilitate de a analiza atât pretenția, cât și apărările B. care susține că aceste cheltuieli nu au fost reale. De aceea calculul expertului contabil nu poate avea o valoare juridică. Sub acest aspect apelul B. a fost admis, sentința schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere (implicit aceeași soartă o are accesoriul acestuia referitor la dobânda legală aferentă).

În genere aceeași discuție și aceeași soluție apar incidente pentru pretențiile de 75.000 euro din acțiune reprezentând costurile litigiului din Marea Britanie, adăugându-se mențiunea frapantă că culpa pentru declanșarea unui litigiu în fața instanțelor britanice necompetente aparține numai A..

În mod corect prima instanță a stabilit că prescripția pentru daunele constând în costuri suplimentare de montaj începe să curgă dor de la data când B. a cunoscut întinderea acestora și a respins în consecință excepția prescripției. Este vădit că înainte de a cunoaște întinderea daunelor nu se putea formula acțiune în instanță, iar fără acțiune nu curge prescripția. Prin raportare la motivele de apel formulate de către A., în mod corect prima instanță a reținut obligația lui A. la plata de daune constând în costuri suplimentare de montaj datorate neîndeplinirii obligației de asigurare suport tehnic și depășirii termenelor de livrare (nerespectarea obligației de asigurare suport tehnic și depășirea termenelor au fost stabilite mai sus). De subliniat că prin motivele de apel ale lui A. nu s-a pus în discuție cuantumul (și modul de stabilire a cuantumului) acestor daune, ci doar dreptul de a le pretinde. De asemenea, în aceleași limite procedurale instanța de apel apreciază că prima instanță în mod corect a obligat reclamanta A. la plata (restituirea) sumei de 74.999 euro, cât timp, coroborând cuprinsul comenzii și al facturilor, rezultă că un element, "reflector", a fost plătit de două ori, a doua oară cu prețul de 74.999 euro (A. a contestat doar situația de fapt, nicio aserțiune a lui A. nu a vizat forma capătului de cerere, lipsa cauzei, a motivării în drept). În mod asemănător instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță nu a acordat suma de 141.042,13 RON daune de concurența neloială pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, nu se poate acorda o pretenție pentru care nu a fost indicat un temei, nu există o motivare concretă (fapta pretinsă nu a fost individualizată, încadrată în vreo categorie de prevederi ale legii concurenței, nu s-a demonstrat logico-juridic incidența acesteia, efectele, nu s-a explicat întinderea pretenției). Cererea de apel B. nu poate complini aceste lipsuri. Pe acest capăt de cerere nici nu se poate stabili în acest moment dacă s-a invocat o clauză de neconcurență (cum a analizat prima instanță) sau o răspundere delictuală pentru concurență neloială.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată din prima instanță s-au învederat următoarele:

Ambele părți au câștigat, dar au și căzut în pretenții. Ambele părți au avut capete de cerere în care au obținut respingerea pretențiilor adversarului. Deci ambele părți sunt în culpă procesuală. Culpa procesuală stă la baza acordării cheltuielilor de judecată conform art. 274-276 C. proc. civ.. Pe această linie de idei compensarea la care se referă art. 276 C. proc. civ. nu este una bazată pe raportul aritmetic specific compensației legale a două datorii reciproce constând în sume de bani, ci pe raportul dintre culpele procesuale ale părților coroborat cu cuantumul cheltuielilor efectiv făcute de părți. Altfel ar însemna că partea care și-ar angaja un apărător cu un onorariu mai mare decât cel al apărătorului adversarei și decât taxele și restul cheltuielilor să câștige automat cheltuieli de judecată, deși culpa ei poate fi preponderentă. În cauză ambele părți au plătit în prima instanță taxele de timbru aferente pretențiilor (având dreptul la restituirea celor aferente pretențiilor câștigate), părți din onorariile experților și B. onorariu avocat de 207.845,19 RON. În mod corect prima instanță a redus acest onorariu la suma de 100.000 RON (pentru aplicarea art. 274 C. proc. civ.) față de complexitatea cauzei raportată la natura litigiului, complexitatea situației de fapt și valoarea pretențiilor (cauza este complexă prin numărul mare de corpuri de iluminat, varietatea acestora, dar mai ales prin imprecizia celor 2 părți). Instanța de apel a apreciat însă, pentru cele de mai sus, că cheltuielile de judecată din prima instanță se acordă global, nu separat pentru cererea principală și pentru reconvențională (oricum sumele fiind datorii reciproce s-ar compensa legal), iar în cauză culpa preponderentă aparține reclamantei A. (dat fiind că valoarea pretențiilor A. admise este apropiată de valoarea pretențiilor B. admise, dar valoarea pretențiilor A. respinse este mult mai mare decât cea a pretențiilor B. respinse, dat fiind că lipsurile formale ale acțiunii reprezintă prima verigă ce a permis un lanț de astfel de lipsuri inclusiv în cererea reconvențională, dat fiind că fie întregul litigiu nu ar fi existat dacă A. își respecta obligațiile contractuale deplin, fie ar fi fost extrem de simplu). Ca o rezultantă globală instanța de apel a considerat că pentru judecata în prima instanță cheltuielile de judecată trebuie compensate între părți (în parte pentru pârâta-reclamantă B.) și în consecință obligată reclamanta-pârâtă A. la 80.000 RON cheltuieli de judecată.

Reiterând aceleași aspecte logico-juridice pentru cheltuielile de judecată din faza apelului, raportându-se la o culpă procesuală mai mare în apel pentru A. (pentru aceleași argumente aplicabile ca pentru cheltuielile din prima instanță), dar și la onorariul de avocat plătit de B., lipsa plății taxelor de timbru pentru A. (conform încheierii de reexaminare), instanța de apel a considerat că pentru judecata în apel cheltuielile de judecată trebuie compensate între părți (în parte pentru apelanta-pârâtă-reclamantă B.) și în consecință obligată intimata-reclamantă-pârâtă A. la 20.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă A., cât și pârâta-reclamantă S.C. B. S.A., recursuri înregistrate la data de 29 iunie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta S.C. B. S.A. a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prealabil formulării de critici propriu-zise în raport cu decizia pronunțată în apel, recurenta a făcut o prezentare a situației de fapt, respectiv a modului de executare a obligațiilor contractuale asumate de părți, precum și o scurtă descriere a parcursului procesual al litigiului, respectiv a soluțiilor pronunțate de instanțele de fond.

În ce privește motivele de recurs, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că în mod nelegal s-a admis în parte capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță, referitor la plata dobânzii legale aferente prețului, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (2 aprilie 2012) și până la plata debitului principal.

Consideră recurenta că nu există un temei legal pentru admiterea unei atare cereri, câtă vreme instanța de prim control judiciar nu a identificat o dată a scadenței și că, prin urmare, s-a făcut o judecată în echitate.

O altă critică vizează greșita înlăturare, de către instanța de apel, a temeiurilor care justificau invocarea, de către cumpărător, a excepției de neexecutare a contractului. Câtă vreme, prin invocarea acestei excepții, partea dintr-un contract sinalagmatic, cum este cel în discuție, poate obține, fără intervenția instanței judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații, până când partea adversă își va îndeplini obligațiile interdependente ce îi incumbă, este evident că obligația de plată a prețului nu a devenit exigibilă.

În plus, obligația de plată a prețului devenea exigibilă la data emiterii scrisorii de garanție bancară și aprobarea instalației de către proiectant și de către reprezentantul beneficiarului, împrejurare la care se adaugă faptul că reclamanta nu a indicat modul de calcul al dobânzii.

Recurenta a mai adăugat critici referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit constatări de fapt ce rezultau din Raportul de expertiză tehnică electro-energetică referitoare la conformitatea bunurilor livrate, la imposibilitatea efectuării montajului, la nerespectarea termenelor de livrare etc. Toate aceste aspecte ar fi condus la admiterea excepției de neexecutare și, în consecință, la reținerea scadenței obligației de plată a prețului la data pronunțării hotărârii de fond, iar nu la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției de respingere a capătului de cerere din cererea reconvențională referitor la marja pierdută, în sumă de 141.042,13 RON.

Apreciază recurenta că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 84 și art. 129 C. proc. civ., nepunând în discuție necesitatea precizării temeiului juridic al cererii.

Chiar dacă nu s-au indicat în cerere, recurenta arată că erau incidente prevederile art. 2 și art. 7 din Legea nr. 11/1991, întrucât a fost vorba de o deturnare a clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat, reprezentant al său ori de către orice persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi.

Prin urmare, fundamentul cererii de dezdăunare era răspunderea civilă delictuală.

Recurenta a relevat că furnizorul nu a respectat principiile de neconcurență și confidențialitate și a trimis oferta pentru corpurile de iluminat direct beneficiarului final al lucrării deși, în prealabil, cei doi parteneri comerciali conveniseră în sens contrar. Ca atare, nu a avut posibilitatea de a contracta aceste lucrări și de a adăuga marja de profit aferent materialelor livrate direct beneficiarului final de către reclamantă.

Așadar, respingerea cererii de dezdăunare pe considerentul neindicării unui temei juridic este nelegală.

În drept, a invocat art. 299 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta A. a criticat decizia pronunțată în apel, arătând, în esență, următoarele:

Atât instanța de fond, cât și cea de apel, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., au ignorat probele administrate în cauză (înscrisuri, două expertize), din care rezulta că debitul real datorat de către pârâtă este cel pretins prin cererea de chemare în judecată.

În mod eronat, susține recurenta-pârâtă, s-au acordat dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată, deși accesoriile erau datorate de la data emiterii facturilor.

Totodată, apreciază că în mod greșit s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, data de la care s-a apreciat că ar curge termenul (data înregistrării în contabilitate a costurilor de montaj) fiind eronată.

În sfârșit, recurenta invocă ignorarea împrejurării că a fost modificat în mod repetat conținutul comenzilor, ceea ce a generat întârzieri în livrarea bunurilor, precum și motivarea insuficientă a deciziei pronunțate în apel.

În continuare, cererea de recurs nu face altceva decât să reitereze susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare, fără a critica, în concret, considerentele pe care instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția.

În drept, a invocat dispozițiile art. 299, art. 304 alin. (1) pct. 7 - 9 C. proc. civ., art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Ambele părți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 i s-a pus în vedere recurentei să își îndeplinească obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.393 RON, conform art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil litigiului de față, în raport de dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013).

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, recurenta A. a formulat cerere de reexaminare, în condițiile art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, cerere respinsă prin încheierea din 31 ianuarie 2019.

Totodată, aceeași parte a formulat cerere de acordare de facilități la plata taxei judiciare de timbru, sub formă de reduceri, amânări, eșalonări, potrivit art. 21 - art. 21^1, 21

2

din Legea nr. 146/1997. Prin încheierea din 14 februarie 2019, cererea a fost admisă în parte, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina petentei de la 16.393 RON, la 9.000 RON. Împotriva acestei încheieri, recurenta A. a formulat cerere de reexaminare, conform art. 21

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 146/1997, cerere respinsă prin încheierea din 17 mai 2019.

Recurenta A. nu s-a conformat obligației stabilite în sarcina sa de a achita taxa judiciară de timbru, în cuantumul redus de instanță, până la termenul din 6 iunie 2019.

În aceste circumstanțe, pentru neîndeplinirea condiției extrinseci a actului de procedură, urmează a aplica sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anume aceea a anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

În ce privește recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. BUCUREȘTI, constată că este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei motivelor de recurs, instanța constată că procesul de față a început în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), eveniment ce s-a produs la data de 15 februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, litigiului de față îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012.

Reține, de asemenea, premergător cenzurării criticilor formulate pe calea recursului, că și în vechea reglementare procesuală (C. proc. civ. din 1865), această cale de atac în reformare poate fi exercitată numai pentru temeiuri de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Așadar, susținerile formulate de parte prin cererea de recurs urmează a fi analizate numai în măsura în care pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ de textul art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Acestea fiind spuse, constată că o primă critică vizează greșita aplicare a normelor de drept material (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.), în ce privește soluția de acordare a dobânzii legale aferente debitului principal, constând în preț, de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că această soluție nu se întemeiază pe vreun text de lege aplicabil raportului juridic dedus judecății, ci a fost dată pe considerente de echitate. Sub un al doilea aspect, a arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, creanța constând în preț nu era exigibilă și, ca atare, nu putea produce accesorii, întrucât, pe de o parte, scadența era condiționată de emiterea de către reclamantă a unei scrisori de garanție bancară și de aprobarea instalației de către proiectant și de către reprezentantul beneficiarului. Pe de altă parte, pârâta-cumpărător era îndrituită să își suspende executarea propriei obligații, anume aceea a plății prețului, ca urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului de către partea adversă.

Toate aspectele susarătate, referitoare la scadența obligației principale a pârâtei cumpărător, anume a plății restului de preț, sunt elemente ale stării de fapt, și nu motive de nelegalitate ale hotărârii. Altfel spus, recurenta nu poate solicita instanței de recurs reinterpretarea probelor administrate în cauză, pentru ca, ulterior, să stabilească că reclamanta vânzător nu și-a executat sau și-a executat necorespunzător propriile obligații contractuale și că această neexecutare era atât de însemnată încât să îndrituiască pârâta-cumpărător să își suspende executarea propriilor obligații, reciproce și interdependente, prin invocarea excepției de neexecutare. În mod asemănător, instanța de recurs nu poate examina probele administrate, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate și să stabilească, în consecință, că exigibilitatea obligației neexecutate de către pârâtă era legată de emiterea unei scrisori de garanție bancară sau de aprobarea instalației de iluminat de către terți față de raportul contractual stabilit între părțile din litigiu. De altfel, scrisoarea de garanție bancară pare a viza garantarea plății avansului din preț, ce nu a făcut obiectul litigiului, iar aprobarea instalației de iluminat de către beneficiarul final, indiferent de modalitatea în care o atare recepție urma a fi făcută (formalizată printr-un înscris), este o împrejurare de fapt ce nu poate fi contestată, atâta vreme cât obiectivul final (instalația de iluminat dintr-un imobil cu destinația de mall) a fost dat în folosință încă din anul 2010. Ceea ce este însă important de reținut este faptul că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei și reprezintă atributul exclusiv al instanței de fond, precum și al celei de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, dar nu poate face obiectul recursului, limitat doar la aspecte de legalitate.

În ceea ce privește însă susținerea potrivit căreia instanța de apel a acordat dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată, în condițiile inexistenței unui temei de drept pentru o atare soluție, constată că este vădit nefondată.

Astfel, potrivit art. 1088 alin. (1) C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, în privința prejudiciului suferit de creditor în cazul executării cu întârziere a unei obligații care are ca obiect remiterea unei sume de bani, intervine o evaluare legală. Este vorba de dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă ori de câte ori părțile nu au prevăzut, în convenție daune moratorii în alt cuantum. În concret, în speță fiind vorba de un raport juridic cu element de extraneitate, câtă vreme s-a statuat că legea română este aplicabilă și s-a stipulat plata în monedă străină (în Euro), dobânda legală este de 6 % pe an (art. 4 din O.G. nr. 13/2011).

Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, aceste daune se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica vreo pagubă. În ce privește data de la care această dobândă legală se datorează, tot textul de lege susarătat statuează că aceasta se calculează de la data introducerii cererii de chemare în judecată (așa cum instanța de apel a stabilit), cu excepția situațiilor în care, după lege, dobânda curge de drept (deci ar putea fi pretinsă de la scadența obligației, fără a fi necesară vreo punere în întârziere).

Este inutil a arăta că fiind vorba de o datorie comercială, aceasta producea dobândă de drept, de la data când devenea exigibilă, potrivit art. 43 Codul comercial (aplicabil, de asemenea, raportului juridic dedus judecății). Inutilitatea acestui demers derivă, pe de o parte, din împrejurarea că instanțele de fond și de apel au statuat asupra caracterului nelichid al creanței constând în rest preț, anterior investirii instanței cu prezenta cerere de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, din faptul că recurentei nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac (conduită prohibită de art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ. din 1865).

Față de cele susarătate, criticile referitoare la greșita aplicare a legii de către instanța de apel, în ceea ce privește soluția de acordare de dobânzi legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, subscrise de parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Cât privește criticile referitoare la menținerea, de către instanța de apel, a soluției de respingere a cererii reconvenționale, în ce privește "marja pierdută", reține, în primul rând, că acestea nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează greșita aplicare a normelor de drept material.

Față de împrejurarea că prin cererea de recurs, se invocă încălcarea prevederilor art. 84 și art. 129 C. proc. civ., prin pretinsa omisiune a instanțelor de fond de a pune în discuția părților necesitatea precizării temeiului juridic al cererii, aceste critici ar putea fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În al doilea rând, constată că toate capetele de cerere din reconvențională au fost întemeiate de parte pe răspunderea civilă contractuală, inclusiv cel referitor la "marja pierdută" (în termeni juridici adecvați, ar putea fi vorba de beneficiul nerealizat, în sensul dispozițiilor art. 1084 teza a II-a C. civ. din 1864). Este adevărat că, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este îndreptățit să ceară părților explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în drept și să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în actele de procedură întocmite de părți, această conduită fiind de esența rolului activ al instanței. Fără a nega însă dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, principiul disponibilității procesului civil se opune ca instanța să schimbe cauza juridică a cererii, în redactarea căreia partea a beneficiat, de altfel, de asistența calificată a unui avocat. Mai mult decât atât, nici motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată (extrem de lacunare) nu permiteau o altă calificare a acestui capăt de cerere. Prin cererea de recurs pârâta invocă incidența art. 2 și art. 7 din Legea nr. 11/1991 și împrejurarea că fundamentul cererii de dezdăunare ar fi fost răspunderea civilă delictuală, pentru fapta de deturnare a clientelei pârâtei-reclamante prin folosirea de către reclamanta-pârâtă a unor secrete comerciale pentru care a luat măsuri rezonabile de protecție, însă din motivele de fapt expuse în continuare nu se poate identifica vreo relație logică cu pretinsa faptă de concurență neloială. În mod contradictoriu, în continuare, arată că reclamanta a inițiat raporturi contractuale directe cu beneficiarul final al lucrării "deși în prealabil subscrisa și reclamanta au convenit ca reclamanta să nu facă acest lucru". Așadar, demersul instanței de fond, de a verifica dacă în ansamblul raporturilor contractuale dintre părțile în litigiu a fost inclusă vreo clauză de neconcurență pe care vânzătorul să o fi încălcat a fost singurul demers posibil, în raport de temeiurile de fapt ale cererii.

Așadar, pe de o parte, instanța de fond a aplicat în mod corect principiul rolului activ ce îi incumba, găsind un just echilibru între acest principiu și dreptul de dispoziție al părților, astfel cum sunt reglementate de art. 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ.. Pe de altă parte, în mod judicios a stabilit instanța de apel că în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi, aceasta contravenind dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta A. - prin administrator judiciar, SOCIETATEA "D." împotriva deciziei civile nr. 1064 din 11 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2019.