ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18.11.2016 (data poștei) și înregistrată la 21.11.2016 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.290.889,12 RON, reprezentând clauză penală compusă din: (i) suma de 866.368,54 RON ca diferență dintre prețul la care A. a achiziționat același tip de marfă de la un terț contractant și cel agreat contractual și (ii) penalitățile de întârziere aferente pentru perioada cuprinsă între data achiziționării mărfurilor și până la data plății efective, calculate provizoriu la valoarea de 424.520,58 RON, reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a neexecutării de către B. a obligațiilor contractuale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1350 și 1516 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2715/03.07.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.290.889,12 RON cu titlu de despăgubiri, compusă din suma de 866.368,54 RON reprezentând diferență de preț și suma de 424.520,58 RON, reprezentând penalități.

S.C. B. S.R.L a declarat apel împotriva acestei sentințe solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; obligarea intimatei, în temeiul art. 451 și 453 C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 248A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2715 din 03.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 248A din 8 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

Recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a încălcat formele de procedură ce impun corecta stabilire a situației juridice, în vederea aflării adevărului, pronunțând o hotărâre ce cuprinde motive străine de cauză, cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1266 C. civ.. și art. 1268 C. civ.., arătând că interpretarea art. 8 din contract efectuată de instanța de apel contravine regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 și art. 1268 C. civ.., care stabilesc ca repere în interpretarea contractelor, pe de o parte, scopul acestora, iar pe de altă parte, natura și împrejurările în care acestea au fost încheiate.

Recurenta-reclamantă a arătat că, deși în mod corect reține caracteristicile clauzei penale, interpretarea instanței de apel, referitoare la imposibilitatea activării și aplicării clauzei penale, contrazice însăși caracterul clauzei penale, aceea de pedeapsă pentru neîndeplinirea obligației contractuale de către debitor.

S-a susținut că instanța de apel avea obligația de a analiza contractul atât prin raportare la scopul urmărit de părți (societatea urmărea achiziționarea semințelor de rapiță de la intimată într-un termen expres prevăzut-corelat cu data recoltei rapiței, respectiv între 20.06.2015-20.07.2015), cât și ținând cont de natura contractului și de împrejurările în care acesta a fost încheiat, caracterul sezonier al recoltei și prețul în creștere al mărfii.

Astfel, s-a arătat, aceste trei elemente nu se pot corela cu soluția conform căreia era interzis ca A. să contracteze anterior finalizării perioadei de livrare.

Recurenta-reclamantă a susținut că ambele societăți au intenționat să intre într-un raport contractual având ca obiect vânzarea/cumpărarea semințelor de rapiță, cu asumarea termenelor contractuale expres prevăzute și a sancțiunilor aferente nerespectării acestora. Cu toate acestea, a opinat recurenta-reclamantă, intimata a deturnat raportul contractual inițial prin decizia unilaterală de a nu livra bunurile la care se obligase, în termenul expres prevăzut de contract și, validând aceasta conduită prin interpretarea efectuată, instanța a lipsit de orice valoare criteriile de interpretare ale contractului.

A susținut recurenta-reclamantă că acea clauză a fost concepută în linie cu prevederile art. 1726 alin. (3) și (4) C. civ. și că, în lipsa clauzei penale, aceasta normă ar fi dat dreptul cumpărătorului la despăgubiri similare celor solicitate în prezentul dosar.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel, deși a reținut caracterul clauzei penale: reparator, sancționator, precum și funcția cominatorie, nu a observat că aceasta din urmă a operat până la momentul la care obligația de livrare a debitorului a devenit scadentă (adică 20.07.2015), ulterior devenind actuale funcția reparatorie și cea sancționatorie a clauzei.

Sub un al doilea aspect, a susținut recurenta-reclamantă, nu poate fi admisă interpretarea literală a clauzei contractuale efectuată de instanța de apel, aceasta fiind prohibită de art. 1266 C. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel s-a raportat strict la termenii contractului, ca și cum aceștia ar fi un reper legal de interpretare; instanța nu a făcut nicio minimă referire la normele care guvernează această materie și nici nu și-a bazat soluția, măcar la nivel formal, pe vreun criteriu legal. Instanța de apel a explicat că părțile au stabilit expres că activarea clauzei penale presupune încheierea contractului cu terțul la finalul perioadei de livrare și că este logic să fie așa, subliniind recurenta că, în realitate, rolul instanței nu este acela de a tranșa o dispută prin formulări standard, ce exprimă o concluzie a raționamentului adoptat, ci s-ar fi impus o trimitere la modul în care au fost aplicate criteriile în materie pentru a se ajunge la această concluzie.

În continuare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1531 C. civ., considerând că este incident art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând, totodată, și incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ., opinând că instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situației juridice.

Cât privește considerentul instanței de apel referitor la principiul precauției reținut de prima instanță, recurenta-reclamantă a menționat, în primul rând, că instanța nu a făcut distincție între acordul contractual (încheierea contractului) cu terțul și momentul livrării mărfii de către terț, presupunând în mod eronat că cele două momente se suprapun.

Astfel, s-a arătat, contractul cu terțul a fost doar încheiat anterior expirării perioadei în care intimata trebuia să livreze marfa, însă a fost executat în perioada 01.08.2015 - 31.08.2015, după perioada convenită contractual în care intimata avea obligația de a livra marfa, respectiv 20.06-20.07.2015. Or, momentul executării contractului de către terț este esențial raportat la obligația principală aflată în sarcina debitorului, de livrare a semințelor de rapiță, iar nu data încheierii acestuia.

Recurenta-reclamantă a susținut că, prin încheierea contractului cu terțul la data respectivă, societatea a încercat să-și diminueze prejudiciul suportat prin achiziționarea mărfii de la un terț, conduită ce se subsumează obligației prevăzută de dispozițiile art. 1531 alin. (2) C. civ.

Conchizând, recurenta-reclamantă a susținut că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 C. civ. atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, împrejurarea că instanța nu a observat că, prin încheierea de către societate a contractului cu terțul C. la data de 02.07.2015, s-a urmărit prevenirea situației în care marfa nu mai era disponibilă/era greu de identificat, reprezintă o gravă încălcare a normelor de procedură, respectiv a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel s-a limitat să rețină în mod simplist doar faptul că urmărirea minimizării prejudiciului creat de B. putea fi luată în considerare doar dacă reclamanta încheia contractul cu terțul după expirarea perioadei de livrare, deci după 20.07.2015. Or, natura sezonieră a recoltei și creșterea prețului pe măsură ce se apropia recolta au determinat încheierea contractului cu terțul înainte de expirarea perioadei de livrare a intimatei. La momentul expirării perioadei de livrare din Contract (20.07.2015), recolta de rapiță era terminată (15.07.2015), existând o probabilitate mare ca societatea reclamantă să nu mai poată achiziționa de la niciun terț semințele de rapiță nelivrate de intimată. Această împrejurare nu a făcut obiectul analizei instanței, nejucând niciun rol în raționamentul exprimat prin actul jurisdicțional atacat, motiv pentru care este incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea criticată conține motive străine de cauză, susținând, totodată, și încălcarea art. 1534 C. civ. și invocând incidența art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta-reclamantă că aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1534 C. civ..

rezultă din următoarele aspecte:

În primul rând, graficul de livrare nu avea nicio relevanță asupra obligației de livrare a întregii cantități de marfă, în perioada 20.06.2015 - 20.07.2015, livrare care nu s-a concretizat; indiferent daca exista sau nu un grafic de livrare, termenul final era 20 iulie, data la care obligația nu a fost executata.

În al doilea rând, încălcarea dispozițiile art. 1534 C. civ. rezultă și din faptul că instanța de apel a ignorat un element esențial: reclamanta nu a împiedicat executarea de către intimată a obligației de livrare a mărfii, în condițiile în care obligația stabilirii unui grafic de livrare era comună părților, nu doar a A..

Mai mult, în condițiile în care intimatei îi incumba obligația principală, de livrare a bunurilor (obligația A., de plată a contravalorii mărfii, fiind una subsecventă livrării), în mod rezonabil, prezumția menționată de instanța de apel ar fi trebuit să opereze în defavoarea intimatei (în temeiul obligației sale de livrare, ar fi fost firesc ca aceasta să depună diligentele întocmirii graficului și transmiterii acestei propuneri către Societate).

În al treilea rând, instanța de apel a confundat două instituții și efectele acestora: dreptul de a obține despăgubiri (incident în cauză) este diferit de dreptul de a solicita rezilierea contractului. Pentru această din urmă ipoteză, după cum se desprinde din art. 1549 alin. (1) C. civ..

și cum se reține și în doctrină, doar partea care și-a îndeplinit obligațiile poate cere rezilierea contractului.

Or, în situația analizată, o eventuală încălcare a obligației de întocmire a unui grafic de livrare este irelevantă sub aspectul activării clauzei penale. Chiar dacă A. ar fi fost în culpa contractuală în legătură cu graficul, nimic nu o împiedica să solicite despăgubiri în temeiul art. 8 din Contract.

În al patrulea rând, dispozițiile art. 1534 C. civ. prevăd că despăgubirile datorate de debitor se vor diminua, iar acest lucru presupune situația premisă în care creditorului îi sunt acordate despăgubiri.

În concluzie, a susținut recurenta-reclamantă, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1534 C. civ. conduce la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, a mai susținut recurenta-reclamantă, în hotărârea recurată se regăsesc considerente străine de cauză, devenind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., făcându-se referire la considerentul instanței de apel în sensul că: societatea reclamantă ar fi împiedicat-o pe intimată să își respecte obligația de livrare a semințelor de rapiță prin faptul că nu a emis un grafic de livrare; din moment ce contractul a fost redactat de A. iar aceasta societate are anvergură, ii revenea obligația de a pregăti graficul.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a explicat cum se corelează obligația de stabilire a graficului de livrare cu activarea/neactivarea clauzei penale prevăzute de art. 8 din Contract, la fel, anvergura Societății (inclusiv multitudinea punctelor de lucru)/redactarea Contractului, nu prezintă nicio relevanță în cauză, de altfel respectivele considerentele ale instanței referitoare la aplicarea prevederilor art. 1534 C. civ. fiind o preluare fidelă a punctului de vedere al intimatei exprimat prin apelul formulat.

S-a susținut că instanța are obligația esențială de a arăta motivele de fapt și de drept și de a enunța constatările și dovezile care justifică soluția pronunțată, nerespectarea acestor cerințe determinând desființarea hotărârii atacate,

,

precum și că inserarea unor motive străine de pricină, care nu sunt de natură să susțină soluția pronunțată, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii, împrejurare care nesocotește dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și încalcă art. 6 din CEDO și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului având în vedere valoarea obiectului cererii, dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 prin raportare la Decizia I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52/18.06.2018, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a susținut, în sinteză, că recursul este admisibil întrucât suma de 1.290.889,12 RON solicitată prin cererea de chemare în judecată este o sumă omogenă (un singur capăt de cerere), reprezentând contravaloarea clauzei penale, calculată conform celor două componente, prevăzute de art. 8 din contract.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum și la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părților.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport prin care a susținut, în esență, că valoarea obiectului cererii depășește 1.000.000 RON.

Prioritar, Înalta Curte reține că, în condițiile în care în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani și recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că interpretarea art. 8 din contract efectuată de instanța de apel contravine regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 și art. 1268 C. civ., precum și că nu poate fi admisă interpretarea literală a clauzei contractuale efectuată de instanța de apel, aceasta fiind prohibită de art. 1266 C. civ.

Se reține că interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conținutului convenției și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acestuia.

Contractul este un act de voință care generează obligații, iar principiul care guverneaza materia contractelor este autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectivul contract.

In cazul in care voința părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, a determinării voinței părților, aceasta fiind necesară doar în situația in care există diferențe intre voința reală și voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii.

În speță, se constată că între părțile în litigiu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a 3000 tone semințe rapiță, în cuprinsul acestuia fiind prevăzute mai multe obligații, printre care și obligația vânzătorului de a livra marfa în perioada 20.06.2015-20.07.2015, precum și obligația cumpărătorului de a plăti prețul în baza facturilor emise ulterior livrării mărfii.

La art. 8 din contract, părțile au prevăzut următoarea clauză penală:

"Dacă vânzătorul nu-și respectă obligația de livrare a mărfii în termenele și în condițiile stabilite, cumpărătorul este îndreptățit, după expirarea perioadei de livrare, să cumpere același tip de marfă de pe piață de la un terț, fără a fi nevoie să încunoștiințeze în prealabil vânzătorul în acest sens. În acest caz, cumpărătorul are dreptul să solicite vânzătorului: (a) diferența dintre prețul documentat aferent cumpărării de la un terț și cel convenit prin prezentul contract, precum și alte cheltuieli ocazionate de achiziționarea de la acel terț a cantității de marfă nelivrată și(b) o penalitate de 0.1%/zi calculată la valoarea sumelor datorate conform punctului (a) de mai sus, începând cu data achiziționării de către cumpărător a aceluiași tip de marfă de pe piață de la un terț și până la data plății efective a acestor sume de către vânzător."

După cum se poate observa, art. 8 din contract prevede că, după expirarea perioadei de livrare, societatea reclamantă poate să cumpere același tip de marfă de pe piață de la un terț, fără să înștiințeze în prealabil societatea pârâtă și poate să-i ceară diferența de preț achitată în plus și o penalitate de 0,1% pe zi începând cu data achiziționării mărfii de la acel terț.

În speță, reclamanta A. a încheiat cu un terț, C. S.R.L. un contract de vânzare-cumpărare pentru același tip și cantitate de marfă la data de 2.07.2015, deci înainte de expirarea perioadei de livrare prevăzute în contract, desi în convenția dintre părți se prevedea în mod expres că efectele clauzei penale se produc numai după expirarea perioadei prevăzute în art. 8.

Cercetând conținutul clauzei prevăzute la art. 8 din contract, reiese care a fost voința comună a părților, obligațiile acestora fiind stipulate în mod clar.

Or, în condițiile în care înțelesul contractului este clar nu mai este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractului, astfel încât instanța de apel, reținând acest aspect, în mod corect a statuat că prima instanță a interpretat eronat voința clar exprimată de părți la încheierea contractului.

Instanța de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenția părților, adică voința lor reală, având în vedere că fundamentul forței obligatorii a contractului îl constituie vointa părților liber exprimată.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege.

Coroborând dispozițiile legale citate cu prevederile stipulate la clauza 8 din contract, se poate observa că instanța de apel a respectat întru-totul aceste elemente și a reținut, în mod corect, care este voința comună a părților, respectiv aceea că numai după expirarea perioadei de livrare, cumpărătoarea poate să cumpere marfa (nelivrată) de la un terț și să ceară obligarea vânzătorului debitor să-i plătească diferența de preț achitată în plus și penalități de întârziere de la data încheierii contractului cu terțul, dată care nu se poate afla în interiorul perioadei 20.06.2015-20.07.2015.

Susținerea că acea clauză prevăzută la art. 8 din contract a fost concepută în linie cu prevederile art. 1726 alin. (3) și (4) C. civ. și că, în lipsa clauzei penale, aceasta normă ar fi dat dreptul cumpărătorului la despăgubiri similare celor solicitate în prezentul dosar, nu poate fi primită în condițiile în care este invocată pentru prima oară în recurs, nefiind supusă dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel.

Așadar, avându-se în vedere că voința părților este clar exprimată prin clauza penală prevăzută la art. 8 din contract, faptul că această clauză este o convenție supusă forței obligatorii a contractului potrivit art. 1270 C. civ., nu se poate vorbi de folosirea unei terminologii care să necesite o interpretare și nici nu poate fi reținută cu temei susținerea recurentei în sensul efectuării unei interpretări lit. a) clauzei contractuale de către instanța de apel, motiv pentru care criticile recurentei-reclamante în referire la art. 1266 și art. 1268 C. civ. urmează a fi respinse ca nefondate.

Nu se poate susține cu temei critica recurentei-reclamante vizând încălcarea art. 1531 C. civ., în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus și după cum rezultă din termenii contractului, părțile au stabilit expres că activarea clauzei penale presupune încheierea contractului cu terțul după expirarea perioadei de livrare.

În mod corect a statuat instanța de apel că argumentul precauției, reținut de prima instanță, nu poate fi primit, întrucât contrazice voința părților stipulată expres în clauza de la art. 8 din contract, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu terțul anterior expirării perioadei de livrare nu justifică incidența dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ.

Având în vedere că răspunderea contractuală a fost temeiul cererii de chemare în judecată, se impun a fi menționate condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală, respectiv: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

În speță, se constată că, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită invocată și prejudiciul pretins a fi fost suferit, întrucât contractul cu terțul a fost încheiat înainte de expirarea perioadei de livrare și că, în lipsa îndeplinirii acestei condiții, angajarea răspunderii contractuale a pârâtei nu poate avea loc.

Așadar, anterior scadenței obligației de livrare a mărfii, clauza penală nu poate fi activată, având în vedere voința clar exprimată de părți la clauza 8 din contract.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situației juridice, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) .proc.civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Nu poate fi susținută cu temei critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situației juridice, în condițiile în care a fost reținută corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a fost realizată o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția instanței de apel, însă această nemulțumire nu poate constitui un argument în susținerea acestui motiv de casare, care presupune neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Într-o altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1534 C. civ.

Conform acestui text de lege, care se referă la prejudiciul imputabil creditorului, "(1) Dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență".

Se reține că, potrivit art. 4 din contract, livrarea mărfii contractate trebuia realizată în perioada 20.06.2015-20.07.2015, potrivit graficului de livrare stabilit de comun acord de către părți, cu mijloacele de transport ale vânzătorului.

Principiul bunei credințe este recunoscut expres în art. 1170 C. civ., conform căruia "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

Astfel, orice convenție trebuie executată cu bună credință, iar aceasta implică o îndatorire la inițiativă, la cooperare sau colaborare, cu scopul de a permite o executare eficientă a contractului.

În speță, în virtutea termenilor contractului și a obligației de cooperare contractuală, părțile ar fi trebuit de comun acord să stabilească graficul de livrare. Este adevărat că, atât reclamantei, cât și pârâtei le-ar fi revenit această obligație, însă în condițiile în care reclamanta cunoștea cel mai bine situația depozitelor și punctelor de lucru unde avea spațiu disponibil pentru a primi marfa achiziționată, este rezonabil a prezuma că avea inițiativa emiterii graficului de livrare a mărfii contractate, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit că ar fi făcut demersuri în vederea stabilirii vreunui grafic de livrare, în acest mod împiedicând executarea de către pârâtă a obligației de livrare a mărfii, și, cu toate că pârâtei i-ar fi revenit la rându-i această obligație, nu se explică conduita reclamantei în nerespectarea propriei îndatoriri.

Așadar, în condițiile în care culpa este comună, nu se justifică exercitarea dreptului la repararea unui prejudiciu la care însăși reclamanta a contribuit prin fapta proprie.

Obligatia minimelor diligențe ale creditorului se referă la prejudiciul iminent rezultat din neexecutarea sau executarea contractului, or, în speță, nu se poate vorbi de o neexecutare a contractului la momentul când reclamanta a încheiat convenția cu terțul.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia în hotărârea recurată se regăsesc considerente străine de cauză, făcându-se referire la considerentul instanței de apel în sensul că A. ar fi împiedicat-o pe intimată să își respecte obligația de livrare a semințelor de rapiță prin faptul că nu a emis un grafic de livrare și că, din moment ce contractul a fost redactat de A., iar aceasta societate are anvergură, ii revenea obligația de a pregăti graficul, nu poate fi susținută cu temei.

Avându-se în vedere principiul forței obligatorii a contractului și principiul bunei credințe, precum și prevederile art. 4 din contractul părților, referitoare la livrarea mărfii potrivit unui grafic de livrare care se va stabili de comun acord de părțile contractante, se constată că nu poate fi reținută existența în cuprinsul hotărârii a unor considerente străine de cauză, în sensul celor afirmate de recurenta-reclamantă, ci este vorba de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze clauzele contractuale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză și să își motiveze hotărârea.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți. În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de existența unor considerente străine de cauză.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile procesuale.

Din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile părților, iar în speță nu se regăsește ipoteza existenței unor considerente străine de cauză.

Criticile recurentei reflectă simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar acestea nu susțin existența numai a unor motive străine cauzei, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că soluția instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și art. 452 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 16.638,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 248A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 16.638,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2019.