ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5902/2010

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 10 decembrie 2002, reclamanta D.S.D.E. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Galați, Consiliul Local Galați, S.D. Galați, restituirea în natură a terenului în suprafață de 3076,50 mp situat în intravilanul municipiului Galați. In motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, după apariția Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare a M.S., fiica autorului G.D., a solicitat restituirea în natură a imobilului menționat anterior. Primăria Galați a transmis reclamantei, prin adresa nr. 65674/2002, că terenul este proprietatea societății D. SA, notificarea formulată fiind transmisă acestei societăți care, însă, nu a soluționat-o, motiv pentru care reclamanta s-a adresat tribunalului pentru a dispune restituirea în natură a terenului proprietatea autorilor săi, interpretând această pasivitate ca refuz de restituire.

La data de 12 februarie 2003, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. 1544/A1/1999, perfectat între Primăria municipiului Galați și S.C. D. SA Galați, cu privire la suprafața revendicată, respectiv pentru 3076,50 mp. Tribunalul Galați, prin sentința civilă nr. 137 din 24 februarie 2004, a respins ca nefondat capătul de cerere privind revendicarea și ca prescris, capătul de cerere referitor la nulitatea contractului, reținând că reclamanta a formulat capătul de cerere privind nulitatea contractului de schimb peste termenul special de prescripție prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la cererea de restituire, s-a avut în vedere faptul că terenul în litigiu a ieșit din patrimoniul Primăriei Municipiului Galați, iar pârâta S.C.

D. SA nu și-a manifestat disponibilitatea de a restitui terenul. In condițiile date, s-a considerat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent care însă, nefiind solicitate nu pot fi acordate. Apelul declarat de reclamantă a fost respins prin decizia civilă nr. 1258 din 07 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Galați. Prin decizia civilă nr. 9162 din 14 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul reclamantei și, casând decizia Curții de Apel Galați, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că reclamanta a aflat de existența schimbului în timpul procesului de revendicare, astfel că, în mod greșit instanța a admis excepția de prescripție.

In rejudecare, prin decima civilă nr. 306/A din 14 septembrie 2006, Curtea de Apel Galați a desființat sentința civilă nr. 137 din 24 februarie 2004 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galați, pentru a se intra în cercetarea fondului. Prin sentința civilă nr. 1645 din 01 noiembrie 2007, Tribunalul Galați a admis acțiunea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de schimb încheiat între Consiliul Local Galați și SC S.N.S.D. Galați, autentificat sub nr. 1544/A1 din 23 iunie 1999 și a dispus, în consecință, restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 3076,50 mp. Prin decima civilă nr. 57/A din 10 martie 2008, Curtea de Apel Galați a admis apelurile declarate de SC S.N.S.D.

Galați și Primăria Municipiului Galați împotriva sentinței civile nr. 1645 din 1 noiembrie 2007, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii reclamantei D.S.D.E. S-a reținut că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza contractului de schimb, s-a încheiat cu respectarea normelor în vigoare la data înstrăinării și că, în mod cu totul nejustificat, tribunalul a reținut atitudinea nerezonabilă a pârâtelor la perfectarea actului. Atâta timp cât reclamanta nu a uzat de căile de atac prevăzute de legea fondului funciar, neînțelegând să conteste refuzul primăriei de reconstituire a dreptului de proprietate, iar aceasta a perfectat schimbul cu pârâta S.D.

în 1999, cu respectarea normelor legale, reaua-credință a pârâtelor la încheierea contractului nu poate fi justificată. Desigur, în ipoteza în care reclamanta ar fi solicitat, aceasta ar fi fost îndreptățită la restituirea imobilului prin echivalent. Cum însă reclamanta în mod constant a solicitat restituirea în natură a terenului, lucru ce nu este posibil, acțiunea acesteia cu ambele capete de cerere a fost calificată ca nefondată. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, iar prin decima civilă nr. 5054 din 29 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul si a casat decizia din apel, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut de către instanța de recurs că în apel s-a făcut o motivare sumară, din al cărui conținut nu rezultă ce s-a avut în vedere atunci când s-a pronunțat soluția de constatare a valabilității schimbului de terenuri.

Culpabilizarea reclamantei de pasivitate în exercitarea căilor de atac prevăzute de legea fondului funciar, în condițiile în care cererea acesteia de reconstituire a dreptului de proprietate nu fusese soluționată, nu este semnificativă pentru a se concluziona în privința valabilității contractului de schimb, care are cu mult mai multe elemente de referință - raportate la momentul perfectării contractului. A mai reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului disponibilității din procesul civil - cu incidența în materie Legii nr. 10/2001, atunci când a respins contestația reclamantei, reținând că întrucât aceasta a solicitat măsuri reparatorii în natură, acesteia nu i se pot acorda măsurile reparatorii în echivalent la care este îndreptățită.

O atare interpretare ignoră faptul că aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie făcută în favoarea persoanelor îndreptățite și că deși restituirea în natură este prioritară, cel îndreptățit nu poate fi lipsit de celelalte măsuri reparatorii. Prin simetrie, așa cum persoana îndreptățită nu poate solicita în temeiul art. 7 din lege, măsuri reparatorii prin echivalent dacă este posibilă restituirea în natură, tot așa persoana îndreptățită nu poate fi lipsită de celelalte măsuri reparatorii, dacă obiectiv, acordarea măsurilor reparatorii în natură nu este posibilă. Așa fiind, în concluzie Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului disponibilității, lăsând nesoluționată cauza pe fondul său, și sub aspectul celorlalte măsuri reparatorii ce pot fi acordate reclamantei, în ordinea instituită de art. 1 din Legea nr. 10/2001, atunci când respingând contestația acesteia, a lipsit-o de orice fel de reparație.

In rejudecare, Curtea de Apel Galați a pronunțat decizia nr. 16/A din 13 ianuarie 2010 prin care a respins ca nefondate apelurile declarate de SC S.N.S.D. Galați și Primăria Municipiului Galați. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la excepția tardivității acțiunii în anulare act, reiterată de către apelanta Primăria municipiului Galați, deoarece asupra acestei chestiuni s-a pronunțat definitiv și irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție în prima decizie de casare, curtea de apel a reținut că nu se mai poate reanaliza această excepție de către instanța de trimitere pentru că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia civilă nr. 9162 din 14 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că acțiunea reclamantei în constatarea nulității nu este prescrisă pentru că reclamanta a luat cunoștință de contract în cursul procesului de revendicare. Instanța de apel a mai reținut că nici motivul privind neformularea cererii de restituire în baza Legii nr. 18/1991, invocat de către Primăria Municipiului Galați și nici motivul pasivității reclamantei în a ataca răspunsul primăriei, invocat de către S.C.

D. SA nu mai pot fi analizate pentru că s-a pronunțat instanța de recurs prin decizia civila nr. 5054 din 29 aprilie 2009. Referitor la invocarea bunei credințe de către Primăria municipiului Galați și încheierea contractului de schimb cu respectarea legii, instanța a reținut că, în primul rând, din istoricul intervențiilor reclamantei și ale autoarei acesteia, până la momentul perfectării schimbului, cât și ulterior, până la promovarea acțiunii, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, nu reiese deloc buna credință a pârâtei ci, dimpotrivă, o aparentă intenție de soluționare a cererilor, iar în realitate toate răspunsurile pârâtei au avut ca scop o potolire a demersurilor reclamantei și nicidecum rezolvarea solicitărilor acesteia.

In al doilea rând, buna sau reaua credință a Primăriei municipiului Galați, în calitate de proprietar aparent, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție în decizia de casare, nu are relevanță în cauză pentru că aparența în drept depinde de existența bunei credințe cerută exclusiv terțului dobânditor și numai aceasta are valoare. Pârâta S.C. D. SA a invocat în apărarea sa buna intenție și, totodată, a invocat protecția drepturilor sale conferită de art. 1898 și art. 1899 C. civ. și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Analizând conținutul contractului de schimb invocat de către pârâtă, instanța de apel a reținut mențiunea Consiliului local Galați că terenurile schimbate nu sunt scoase din circuitul civil în baza vreunui act normativ, nu sunt grevate de sarcini, nu sunt în litigiu cu persoane fizice sau juridice și îndeplinesc condițiile legale de realizare a acestui schimb, fapt rezultat din certificatul nr. 5190/1999 eliberat de Judecătoria Galați și a certificatului nr. 12618/1999 eliberat de Administrația Financiară și Trezoreria Galați. Or, această mențiune este irelevantă pentru a se reține buna credință a societății pârâte pentru că ea reprezintă de fapt o declarație formală, cerută de către notar în momentul autentificării actului și acceptată ca atare de către pârâtă.

La rândul său, pârâta S.C. D. SA nu a făcut absolut nici un demers pentru a se interesa de situația terenului ce urma să facă obiectul schimbării, deși nici în hotărârea nr. 134 din 22 aprilie 1999 a Consiliului local și nici în contractul de schimb nu s-a arătat vreun titlu în baza căruia acesta deține imobilul. Mai mult decât atât, la momentul încheierii schimbului era de notorietate că foștii proprietari, în baza legilor apărute, solicită restituirea proprietăților preluate de către stat și tot de notorietate era și faptul că imobilul în litigiu se afla într-o zonă ce fusese cartier de locuințe demolate de către stat, iar foștii proprietari dislocați. La momentul respectiv, terenul era liber, nefolosit în mod efectiv de către primărie, pentru a forma credința terților asupra calității de proprietar notoriu al acesteia.

Așadar, instanța a reținut că buna credință a pârâtei societate nu poate fi reținută, neexistând niciun minim de diligente depuse de către aceasta prin care să constate situația reală a proprietarului și a terenului. In lipsa bunei credințe, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată. In raport de situația de fapt reținută și de dispozițiile legale invocate, curtea de apel a reținut că soluția primei instanțe de constatare a nulității absolute a contractului de schimb este legală și temeinică. In ceea ce privește cererea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, de restituire în natură a imobilului, admițându-se capătul de cerere în constatare nulitate, instanța a apreciat că apărările pârâtei privind incidența art. 18 și art. 29 din aceeași lege nu pot fi reținute.

Imobilul nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, așa cum prevede art. 18 lit. c), iar evidențierea terenului în patrimoniul pârâtei s-a făcut în baza unui titlu constatat nul absolut, situație care nu constituie un impediment legal în restituirea în natură vechiului proprietar. Împotriva acestei decizi au declarat recurs Municipiul Galați, prin primar si SC S.N.D. Galați SA. Recurenta SC S.N.D. Galați SA a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, invocând ca motive de nelegalitate pe cele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. In esență, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat asupra bunei credințe a societății comerciale dobânditoare, motivându-și soluția pe lipsa unui minim de diligente depuse de către SC S.N.D.

Galați SA pentru a constata situația reală a proprietarului și a terenului, fără a preciza care ar fi fost acestea și dispozițiile legale încălcate. De asemenea, arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de schimb, a căror încălcare ar fi atras nulitatea absolută a acestuia. Cu privire la cererea de restituire în natură formulată de reclamantă, consideră că în cauză se aplică dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres, imperativ că, pentru terenurile care se evidențiază în patrimoniul societăților integral privatizate, deci în societățile în care nu este posibilă micșorarea capitalului social cu valoarea terenului supus restituirii în natură, entitatea investită cu soluționarea notificării emite o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Recurentul Municipiul Galați, prin primar a invocat în motivele de recurs încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat casarea deciziei instanței de apel și desființarea sentinței nr. 1645 din 01 noiembrie 2007 și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca nefondată. Totodată, pe cale de excepție, a invocat necompetența materială a tribunalului privind capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de schimb, soluționarea acestuia fiind de competența judecătoriei, potrivit art. 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, a susținut că în mod nelegal s-a dispus restituirea terenului în litigiu, în condițiile în care acesta nu mai era în proprietatea municipiului Galați și nici a SC D. Galați SA la data depunerii notificării.

Pe de altă parte, contractul de schimb intervenit în cauză este intabulat, fiind opozabil terților. Analizând recursurile prin prisma motivelor de ne legalitate invocate, se constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Prin apariția Legii nr. 10/2001, legiuitorul a fost preocupat să reglementeze situațiile de preluare a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de la proprietarii deposedați abuziv, întreaga procedură fiind guvernată de principiul prevalentei restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv. Așadar, numai în situația în care legea interzice restituirea natură prin dispoziție expresă și prevede că măsurile reparatorii se pot acorda în echivalent, ori atunci când imobilele expropriate au fost ocupate funcțional de obiectivul de interes public pentru care s-a dispus măsura, nu poate avea loc o restituire în natură a imobilului.

Instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are competența de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către unitatea deținătoare, având ea însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării. In speță, instanța de fond, având în vedere lipsa răspunsului la notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, a făcut o justă determinare a cadrului procesual al raportului juridic dedus judecății și, stabilind că acțiunea cu care reclamanta a investit instanța spre soluționare este în restituirea în natură a imobilului și că cererea privind constatarea nulității contractului de schimb autentificat sub nr. 1544/Al/1999 nu poate fi interpretată decât ca un demers judiciar subsidiar restituirii în natură, în mod legal s-a pronunțat și asupra acestui aspect, dispunând anularea contractului de schimb, ca o consecință a restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Așa fiind, în mod judicios instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, constatând că în speță nu este vorba despre un imobil preluat cu titlu valabil și că pârâtele nu se pot prevala de buna credință la încheierea contractului de schimb, a dat eficiență principiului prevalentei restituirii în natură, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 și ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la susținerea pârâtei SC D. Galați SA, în sensul că la data încheierii contractului de schimb reprezentantul împuternicit al Consiliului local Galați a declarat că terenul nu se află în litigiu, contractul fiind încheiat astfel cu bună credință cu o instituție a statului, este de reținut că reclamanta, atât anterior perfectării schimbului, cât și ulterior, până la promovarea acțiunii, a depus diligente și a făcut numeroase demersuri în sensul restituirii în natură a imobilului ce a fost în proprietatea autorilor săi, cunoscute de autoritatea administrativ-teritorială. Trimiterea la buna (ori, per a contrario, reaua) credință a contractanților, la care face referire art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, îngăduie și obligă la o analiză completă a celor două noțiuni pentru a identifica acele elemente utile caracterizării comportamentului părților contractante ca unul onest și diligent, ori dimpotrivă.

Se constată în speță că, la data încheierii contractului de schimb autentificat sub nr. 1544/Al/1999, Primăria municipiului Galați avea cunoștință de demersurile întreprinse de reclamantă în privința restituirii în natură a imobilului în litigiu. De asemenea, SC D. Galați SA a semnat contractul de schimb cunoscând faptul că existau numeroase cereri de restituire în natură a terenurilor aflate în zona în care este amplasat imobilul în litigiu, fără a face demersuri pentru a se interesa de situația juridică a acestuia sau a solicita un titlu de la primărie care să arate în ce bază aceasta deține imobilul. Cu atât mai mult cu cât, la momentul perfectării contractului, terenul în litigiu era liber, fără a fi folosit de către primărie, astfel că nu exista convingerea clară că aceasta are calitatea de proprietar.

Ca nefondată apare și excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată de recurentul Municipiul Galați, prin primar, referitoare la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de schimb, în opinia recurentului soluționarea acestuia fiind de competența judecătoriei, potrivit art. 1 C. proc. civ. Constatarea nulității contractului de schimb fiind un capăt de cerere accesoriu cererii având ca obiect restituirea în natură a imobilului, competența de soluționare a acestuia revine tribunalului, ca instanță investită cu judecarea acțiunii principale. Având în vedere aceste considerente și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul Galați prin Primar și SC S.N.D.

Galați S.A. împotriva deciziei nr. 16/A din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. In temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată față de reclamanta D.S.D.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul Galați prin Primar și SC S.N.D. Galați SA împotriva deciziei nr. 16/A din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Obligă recurenții la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată față de reclamanta D.S.D.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2010.