ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 502/COM/16 aprilie 2009 a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC T.C. SRL Oradea împotriva pârâților MINISTERUL TURISMULUI București și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – C.G. București. A fost obligat pârâtul MINISTERUL TURISMULUI să plătească reclamantei suma de 152.006 lei reprezentând servicii hoteliere, suma de 33.698,46 lei cu titlu de dobândă legală comercială calculată asupra sumei de mai sus pe perioada octombrie 2005 și până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective.

A mai fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea față de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – C.G. De asemenea a mai fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 4.966,28 lei. Instanța de fond a reținut în principal că prin contractul nr.122/10 februarie 2004 încheiat între reclamantă, în calitatea de prestator și SC P. SA - Mamaia în calitatea de beneficiar, precum și prin contractul nr. 125 din 10 februarie 2004 încheiat între aceiași reclamantă în calitatea de prestator și SC T.E.D. SA – Neptun în calitatea de beneficiar, reclamanta s-a obligat să realizeze negocierea și încheierea de contracte cu terții, în scopul ocupării locurilor de cazare deținute de beneficiar în structurile hoteliere proprii.

Contractele au fost încheiate pentru anul 2004 iar prin actele adiționale din 31 decembrie 2004 acestea au fost prelungite și pentru anul 2005, cu mențiunea că prestatorul își poate reține comisionul de 20% din valoarea facturilor emise pentru serviciile turistice derulate, din sumele încasate. Prin adresa nr. 3318 din 6 iulie 2005/DGP, MINISTERUL TRANSPORTURILOR, CONSTRUCȚIILOR ȘI TURISMULUI – AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU TURISM –DIRECȚIA GENERALĂ PROMOVARE a solicitat Hotelului P. din Mamaia, aparținând SC P.D. SA și Hotelului T. din Neptun, aparținând SC T.E.D. SA să-i rezerve în perioada 5 iulie – 6 septembrie 2005, fiecare, câte 4 camere permanent și câte 6 camere de miercuri până luni, săptămânal, pe întreaga perioadă.

În baza contractelor mai sus arătate, prin adresa nr. 865 din 7 iulie 2005, reclamanta, în calitate de prestatoare, a confirmat primirea cererii de ofertă și a comunicat pârâtului că valoarea totală a serviciilor va fi de 166.796 lei, iar adresa nr. 3318 din 6 iulie 2005/DGP ține loc de comandă fermă. Totodată, a solicitat să-i fie comunicate datele de identificare pentru întocmirea facturilor și a anexat și calculul detaliat al serviciilor. În data de 26 iulie 2005 a transmis pârâtului prin fax adresa nr. 1211 care modifică adresele anterioare în sensul că totalul general al pretențiilor este de 157.420 lei. În data de 27 iulie 2005 a primit un fax sub forma unui înscris sub semnătură privată în cuprinsul căruia sunt, menționate datele de identificare ale pârâtului, fără ca autorul actului să-și semneze actul.

În executarea contractului (comenzii), reclamanta a asigurat în favoarea pârâtului serviciile solicitate, sens în care a emis mai multe facturi fiscale în perioada 28 iulie – 31 august 2005 în valoare totală de 152.006 lei care au fost comunicate pârâtului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Pârâtul nu a achitat contravaloarea acestora, deși nu a făcut obiecțiuni cu privire la sumele înscrise în facturi, în ciuda numeroaselor demersuri pe care le-a făcut reclamanta prin emiterea mai multor adrese către acesta. La toate aceste adrese, pârâtul nu a dat nici un răspuns. În data de 17 martie 2006 reclamanta a primit prin fax un ordin de plată de trezorerie cu nr. 80 din 7 martie 2006 emis de către pârât, în valoare de 8.396 lei reprezentând contravaloare factură cu nr. 3342192 din 28 iulie 2006 reprezentând servicii turistice.

Prin această comunicare pârâtul recunoaște astfel datoria pe care o are față de reclamantă. Din examinarea extraselor de cont depuse la dosar de către reclamantă și din conținutul numeroaselor adrese dintre părți rezultă că această sumă nu a fost virată efectiv reclamantei. Din cuprinsul adreselor mai rezultă că la data de 21 iulie 2006, reprezentanții AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU TURISM au fost prezenți la sediul reclamantei din Oradea, deși ulterior prin adresele nr. 2493 din 22 august 2006 și nr. 282 din 26 ianuarie 2007 s-a comunicat că nu există nici o datorie. La solicitarea reclamantei, prin adresa nr. 4371 din 12 octombrie 2006 PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI –C.G. a răspuns că există un contract încheiat la data de 28 iunie 2005 între C.G.

și AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU TURISM prin care aceasta din urmă s-a obligat să asigure cazarea grupului C.G. în perioada iulie – septembrie 2005. Pârâtele nu au răspuns nici la invitația la conciliere directă, nu au depus întâmpinare și nici nu au răspuns la interogatoriile ce le-au fost comunicate, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. Având în vedere că raportul juridic dintre părți este de natură comercială s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000. A fost respinsă cererea față de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – C.G. considerând că nu acesteia îi revine obligația de plată a serviciilor.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 78/C-A din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI împotriva sentinței comerciale nr. 502/COM din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, fiind preluate în esență argumentele expuse anterior. Împrejurarea, că de serviciile hoteliere solicitate de apelant, nu au beneficiat angajații acestuia, ci personalul C.G., cu care apelantul se afla în derularea contractului de co-finanțare, nu înlătură obligația de plată a serviciilor pe care le-a comandat reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 78/C-A din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI București, care a criticat această hotărâre pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului și desființarea în întregime a deciziei atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei SC T.C. SRL, în principal ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă iar în subsidiar ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că serviciile hoteliere au fost prestate de către HOTEL P. ce aparține SC P.D.

SA și de către HOTEL T. ce aparține SC T.E.D. SA, iar nu de reclamantă, cele două contracte cu nr. 122 din 10 februarie 2004 și nr. 125 din 10 februarie 2004 invocate reprezintă în realitate contracte de agenție și se află sub imperiul Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Dreptul de a pretinde contravaloarea acestor servicii aparține celor două hoteluri și nu reclamantei care a acționat doar ca un intermediar, reclamanta nefăcând dovada existenței unei identități între titulara dreptului și persoana care îl cere. De asemenea, între recurentă și reclamanta SC T.C. SRL nu au existat raporturi contractuale, nu se poate interpreta că simpla cerere de rezervare a unor camere la un hotel poate echivala cu un contract de servicii care să nască drepturi și obligații în sarcina părților, mai ales că beneficiarii serviciilor aparțin C.G.

Intimata-reclamantă SC T.C. SRL a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse de recurent, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente. Din conținutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta SC T.C. SRL Oradea a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor MINISTERUL PENTRU INTEPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII, COMERȚ, TURISM ȘI PROFESII LIBERALE și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – C.G. la plata sumei de 190.671 lei compusă din suma de 152.006 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale pentru serviciile hoteliere prestate, suma de 33.698,46 lei reprezentând dobânzi legale calculate în baza art. 43 C. com.

și O.G. nr. 9/2000 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data plății efective și suma de 4.961,28 lei cheltuieli de judecată. Nu poate fi primită apărarea recurentei pârâte MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI potrivit căreia în speță este aplicabilă excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale active a reclamantei SC T.C. SRL. O condiție pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală – legitimatio ad causam – care desemnează atât titularul dreptului de a acționa în justiție cât și a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Este adevărat că întotdeauna, calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății.

În acest context, reclamantului îi revine obligația de a justifica calitatea sa procesuală, având în vedere că dispozițiile art. 112 C. proc. civ. stabilesc cerințele pe care cererea de chemare în judecată trebuie să le cuprindă. Reclamanta a dovedit că este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecății și a interesului urmărit, prevalându-se în acest sens de existența celor două contracte și a actelor adiționale la acestea, respectiv contractul nr. 122 din 10 februarie 2004 încheiat cu SC P.D. SA Mamaia și contractul nr. 125 din 10 februarie 2004 încheiat cu SC T.E.D. SA Neptun. Obiectul comun al contractelor îl constituie realizarea de către reclamanta SC T.C.

SRL în calitatea de prestator a negocierilor și încheierea de contracte cu terții, în scopul ocupării locurilor de cazare din Hotelul P. – Mamaia și Hotelul T. – Neptun, beneficiarul și prestatorul stabilind drepturi și obligații reciproce, precum și plata unui comision de 20% din valoarea facturilor emise pentru serviciile turistice derulate contractual. Nici critica vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei nu poate fi primită, instanța de apel sub acest aspect, amplu motivat și bine argumentat, stabilind o corectă situație de fapt și de drept, în deplină concordanță cu documentația existentă la dosarul cauzei. Apare cât se poate de evident că prin adresa nr. 3318 din 6 iulie 2005/DGP, pârâtul MINISTERUL

TRANSPORTURILOR, CONSTRUCȚIILOR ȘI TURISMULUI – AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU

TURISM a solicitat celor două hoteluri, respectiv HOTEL T. –Neptun și HOTEL P. – Mamaia, rezervarea în perioada 5 iulie – 6 septembrie 2005 a unor camere, potrivit precizărilor care se regăsesc în corespondență. Răspunsul la adresa de mai sus, prin care s-a comunicat detaliat contravaloarea serviciilor ce urmau a fi prestate a fost transmis prin adresa nr. 865 din 7 iulie 2008 de către SC T.C. SRL.

Adresa nr. 3318 din 6 iulie 2005 emisă de recurentă îmbracă efectiv elementele specifice unei cereri de ofertă în vederea contractării de servicii hoteliere, fiind acceptată fără echivoc de reclamantă prin adresa nr. 865 din 7 iulie 2005. Oferta AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU TURISM, în forma redactată, reprezintă o manifestare de voință reală, serioasă, cu intenția de a se angaja din punct de vedere juridic, cu o descriere precisă și completă a numărului de camere și a perioadei corespunzătoare, astfel, că a și fost considerată, prin acceptare un contract executat cu bună credință de reclamantă. Chiar dacă beneficiarii serviciilor de cazare nu au fost angajații recurentei, ci cei care aparțin C.G., nu se impune obligarea pârâtei C.G.

la suportarea contravalorii serviciilor hoteliere. Contractul de co-finanțare nr. 3237 din 28 iunie 2005 a fost încheiat între pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU TURISM în calitatea de cofinanțator și C.G. în calitatea de beneficiar având ca obiect co-finanțarea de către cele două părți contractante a activității de promovare a turismului românesc pe litoralul Mării Negre și a spectacolelor C.G., la valoarea de 10.525.733.276 lei (1.052.573,33 Ron), în proporția de 50%. Nu prezintă relevanță în prezenta cauză Raportul de control intermediar din 19 decembrie 2006 întocmit de Curtea de Conturi a României – Direcția de Control Financiar.

Ulterior prin care s-au constatat nereguli la modul în care AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU TURISM a acceptat prețul contractului așa cum a fost înscris în documentele prezentate de C.G., fără nici o analiză a elementelor de cheltuieli și fără negociere, prin acceptarea unor documente în care nu au fost definite clar serviciile ce urmau a fi realizate și efectuarea plăților fără nici o verificare a serviciilor realizate de partenerul de contract. Pentru aceste rațiuni urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtului MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI București împotriva deciziei nr. 78/C-A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În baza art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.878,45 lei către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI București împotriva deciziei nr. 78/C/2010-A din 14 septembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Obligă recurentul-pârât MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.878,45 lei către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Oradea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 iunie 2011.