ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 906/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 06 august 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 27321/3/2007, reclamanta Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, anularea deciziei din 24 octombrie 2002 emisă de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, Direcția Autorizare, Serviciul Urmărire Autorizații. Reclamanta a învederat că decizia menționată i-a fost comunicată la 23 ianuarie 2003 și că adresa din 11 iulie 2007 este considerată de pârâtă o dispoziție motivată în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 392/2001, solicitând să se constate că nu datorează sumele indicate în decizie, penalitățile de întârziere și majorările intervenite ulterior emiterii acesteia.

Prin sentința civilă nr. 651 din 08 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității și, în consecință, a respins acțiunea ca tardiv formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 16 din 07 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că reclamanta a formulat obiecțiuni cu privire la decizia atacată, însă nu i s-a comunicat vreun răspuns în termen legal. În speță, prima instanță a apreciat greșit ca fiind depășit termenul legal pentru introducerea acțiunii, ce trebuia calificată drept un refuz de soluționare a unei cereri, iar în raport de data formulării - 21 mai 2007 -, a constat că termenul legal a fost respectat.

Totodată, a reținut că se impune, cu ocazia rejudecării, efectuarea unei expertize contabile care să clarifice dacă sumele contestate de reclamant au fost corect stabilite în raport de dispozițiile legale aplicabile. În fond după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 12478/3/2008, iar prin sentința civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport cu cuantumul sumei contestate și prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004. Învestită cu soluționarea cauzei la data de 30 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a încuviințat reclamantei efectuarea unor expertize în specialitatea construcții și contabilă.

Prin sentința civilă nr. 812 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București și, în consecință, a anulat decizia din 24 octombrie 2002 emisă de pârâtă. Prin aceeași sentință, a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 15.000 RON cu acest titlu. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: La data de 28 august 2002, Curtea de Conturi – Direcția de Control Financiar Ulterior București a emis decizia nr. 71, în urma unui control efectuat la Primăria Municipiului București, prin care a dispus să se solicite reclamantei achitarea diferenței de taxă de 12.648.913.406 ROL, a majorărilor și penalităților de întârziere aferente.

Majorările calculate până la 15 iunie 2002 însumau 8.266.064.911 ROL, iar penalitățile calculate inclusiv pentru luna iunie 2002 însumau 569.201.103 ROL. Având în vedere soluția adoptată de Curtea de Conturi, autoritatea pârâtă a emis la data de 24 octombrie 2002 decizia nr. 1145, prin care a solicitat reclamantei achitarea acestei sume cu titlu de diferență de taxă, precum și a majorărilor și penalităților de întârziere aferente, cuantumul acestora până în luna iunie 2002 fiind cel menționat în decizia Curții de Conturi, decizie împotriva căreia reclamanta a formulat obiecțiuni, însă fără să primească vreun răspuns cu privire la modul de soluționare al acestora.

Referitor la construcția în litigiu, prima instanță a reținut că societății reclamante, înființate la 28 iunie 1991, i s-a eliberat autorizația de construire din 18 august 1998 de către Primăria Municipiului București pentru executarea lucrărilor de modificare și refacere a unor elemente de structură din cadrul acesteia, în valoare de 1.065.263.000 ROL.

Prima instanță a reținut că lucrările respective nu au fost executate, iar la data de 17 iunie 1999, Primăria Municipiului București i-a eliberat reclamantei autorizația de construire pentru executarea lucrărilor de compartimentări interioare, finisaje, finalizare lucrări construcții și instalații în valoare de 12.945.226.800 ROL, valoare care cuprinde și valoarea lucrărilor autorizate prin autorizația eliberată în anul 1998. Pentru finalizarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu un antreprenor din Austria un contract la un preț ferm, valoarea contractului fiind de 1.503.800.000 șilingi austrieci, achitând taxele pentru eliberarea celor două autorizații de construire, de 10.000.000 ROL și respectiv 129.452.266 ROL, iar prin cererea formulată la data de 10 ianuarie 2001 a solicitat Primăriei Municipiului București regularizarea taxei pentru cele două autorizații, menționând că valoarea finală a lucrărilor conform procesului-verbal de recepție finală din 11 decembrie 2000 este de 14.010.489.800 ROL, aceasta comunicându-i, prin adresa din 18 ianuarie 2001, faptul că diferența de taxă pe care o are de achitat în urma regularizării este de 652.632 ROL, taxă achitată de reclamantă la data de 19 ianuarie 2001. Prima instanță a reținut că, potrivit art. 28 din Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale,

în vigoare la data eliberării celor două autorizații de construire și la data regularizării taxei pentru acestea, valoarea autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabilește pe baza celor declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizației de construire. În speță, a constatat că regularizarea acestei taxe se face prin raportare la valoarea reală a lucrărilor a căror executare a fost autorizată prin cele două autorizații emise în anii 1998 și 1999, lucrări de modificare și refacere a unor elemente de structură, de compartimentări interioare, finisaje, finalizare lucrări construcții și instalații, valoarea acestora fiind de 14.010.489.800 ROL.

Judecătorul fondului, a reținut astfel că la emiterea deciziei nr. 71 din 28 august 2002, Curtea de Conturi a avut în vedere valoarea clădirii, respectiv valoarea de inventar actualizată, or, potrivit art. 6 din Legea nr. 27/1994, rezultă că valoarea de inventar a unui imobil este luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri și nu pentru regularizarea taxei pentru autorizația de construire, raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză stabilind că Decretul nr. 108/1988 prevede doar o parte din valoarea totală a proiectului investiției reprezentând Hotel G. În ceea ce privește autorizațiile de construire emise în anii 1998 și 1999 a reținut că Primăria Municipiului București a comunicat reclamantei faptul că lucrările de construcție începute pe baza Decretului nr. 108/1988, întrerupte în anul 1990 din lipsă de fonduri, pot fi continuate conform proiectului inițial, urmându-se procedura de autorizare conform Legii nr. 50/1991.

În acest sens, a fost întocmit proiectul pentru executarea lucrărilor suplimentare de modificare și refacere a unor elemente de structură, din 1998, solicitându-se autorizarea executării lucrărilor evaluate la suma de 1.065.262.000 ROL, fiind eliberată prima autorizație. Astfel, întrucât respectivele lucrări nu au fost executate, a fost elaborat un nou proiect de B.I.

Viena în care au fost reluate toate lucrările din proiectul anterior, adăugându-se și alte lucrări suplimentare, valoarea tuturor acestora fiind conform evaluării realizate de SC E. SRL, de 12.945.226.800 ROL, fiind eliberată cea de a doua autorizație, la 17 iunie 1999. Referitor la faptul că valoarea reală a lucrărilor declarată de reclamantă la momentul solicitării regularizării taxei pentru autorizațiile de construire coincide cu valoarea declarată pentru eliberarea acestora, judecătorul fondului a reținut că în vederea executării lucrărilor autorizate, a fost încheiat cu antreprenorul din Austria un contract cu preț ferm exprimat în valută, în valoare de 1.503.800.000 șilingi austrieci, iar la emiterea deciziei nr. 71 din 28 august 2002 nu s-a avut în vedere faptul că valoarea lucrărilor pentru realizarea cărora a fost încheiat contractul de antrepriză cu firma austriacă a fost exprimată în valută, fiind stabilit un preț fix care nu a suferit modificări până la finalizarea lucrărilor.

Concluzionând, instanța a apreciat că la regularizarea taxei pentru autorizația de construire nu pot fi avute în vedere decât lucrările suplimentare autorizate prin autorizația de construire din 1999, nu și lucrările realizate anterior, care, conform susținerilor pârâtei, nu sunt supuse reautorizării și plății unei taxe de autorizare, astfel, este eronată raportarea la valoarea de 1.765.790.830.440 ROL compusă din 389.714.000.000 ROL – valoarea construcției existente la 08 octombrie 1990 și 1.376.076.830.440 ROL – valoarea lucrării executate în conformitate cu proiectul inițial și cu proiectul din 1998, precum și cu situațiile de plăți efectuate, evidențiate potrivit Cap. 4 „cheltuieli pentru investiția de bază” din devizul general al investiției, întocmit conform H.G.

nr. 376/1994 privind metodologia de elaborare a devizului general pentru obiectivele de investiții. Referitor la cererea subsidiară vizând excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată la termenul din 09 februarie 2010, prima instanță a apreciat că nu se impune analizarea acesteia în raport de prevederile art. 31 din O.G. nr. 92/2003, ea putând fi analizată în cadrul unei contestații la executare silită, pentru că nu privește legalitatea actului administrativ atacat, ci faza de executare silită, iar în privința cheltuielilor de judecată va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Primăria Municipiului București, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - instanța de fond nu a ținut seama de decizia Curții de Conturi nr. 71 din 28 august 2002, decizie prin care s-a constatat că stabilirea diferențelor de taxă s-a făcut numai pe baza declarațiilor întocmite de beneficiarii autorizațiilor, fără a fi analizate documentele prezentate, situație ce a condus la nerealizarea unor venituri la bugetul local; - în susținerea valorii declarate, societatea a anexat două memorii de evaluare întocmite la prețuri care nu mai erau de actualitate, fiind prețuri pentru manoperă și închiriere utilaje valabile în aprilie-septembrie 1999 (data eliberării autorizației); - potrivit constatării Curții de Conturi, în urma verificării documentelor privind valoarea clădirii, a rezultat că valoarea construcției realizate în baza celor două autorizații este de 1.278.901.830.440 ROL, ceea ce conduce la concluzia că la regularizarea autorizațiilor societatea mai avea de achitat 12.648.913.406 ROL, la care se adaugă majorări și penalități de întârziere.

În drept, motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se învederează în prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la declararea, la momentul solicitării taxei de regularizare, a unei valori egale cu cea declarată inițial, instanța de fond a reținut în mod corect că fluctuațiile de prețuri din piață privind manopera sau închirierea utilajelor, intervenite între momentul încheierii contractului de antrepriză și obținerii autorizației și momentul finalizării construcției, menționate în decizia nr. 71/2002 a Curții de Conturi nu au relevanță, deoarece societatea reclamantă a încheiat cu antreprenorul B.I.

Viena un contract cu preț fix, ce nu a suferit modificări până la finalizarea lucrărilor. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia taxa de autorizare trebuia calculată la valoarea de inventar a clădirii, din care urma să fie scăzută valoarea structurii, acesta este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece recurenta ignoră faptul că numai o parte din lucrări au fost autorizate prin autorizația din 17 iunie 1999, celelalte fiind deja autorizate prin Decretul nr. 108/1988. Potrivit art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 36/2002, care a abrogat Legea nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, în vigoare la data emiterii autorizației de construcție, taxa pentru eliberarea autorizației se calcula pe baza valorii de proiect declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizației de construire, în conformitate cu proiectul prezentat.

Întrucât Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL a dobândit structura de rezistență a hotelului, drepturile și beneficiile acordate de Decretul nr. 108/1988, prin care s-a dispus derogarea de la prevederile Legii investițiilor nr. 9/1980, autorizația de construire a fost necesară doar pentru modificările aduse proiectului inițial, autorizat prin lege.

Astfel, taxa de autorizare pentru executarea lucrărilor de construire se impunea a fi calculată numai la valoarea lucrărilor care nu erau cuprinse în proiectul inițial de realizare a hotelului, avându-se în vedere doar lucrările care aduc modificări proiectului autorizat conform Decretului nr. 108/1988 și care făceau obiectul autorizației de construire din 1999. Ambele rapoarte de expertiză au concluzionat în privința cuantumului taxei de regularizare că acesta a fost calculat în mod corect, valoarea de inventar a imobilului fiind alcătuită din valoarea caracasei existente în anul 1990 și din valoarea lucrărilor executate atât în conformitate cu proiectul inițial, cât și în conformitate cu proiectul ulterior elaborat de către antreprenor.

În acest context, instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că valoarea taxei de autorizare construcții trebuie raportată întocmai la lucrările suplimentare care au făcut obiectul autorizației. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Primăria Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței nr. 812 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.