ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 39/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și pe Guvernul României, pentru:

a se constata dreptul său de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu

Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze

Guvernul României cu privire la starea de calamitate

naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații administrative

prevăzute de lege și de Ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a

despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de

5.000 lei pe zi

întârziere, a se obliga pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de

declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune, a fi obligat pârâtul

Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor

agricole sumele necesare pentru acordarea de

despăgubiri

pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive

din

anul agricol 2008 – 2009, a

fi obligați pârâții să achite suma de 2511

lei reprezentând despăgubiri, a se stabili un termen de

plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor, precum și

obligarea pârâților la daune

în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de

întârziere peste termenul stabilit de instanță, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat

excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile,

excepția lipsei calității sale

procesuale pasive în parte din cererile formulate

și excepția inadmisibilității introducerii acțiunii

mai înainte de a se

fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea

acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că, prin adresa nr. 125128 din 30

septembrie 2009 a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate

intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.

Pârâtul

Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive pentru punctele 1, 2, 4, 5, 6 și 7 din cerere, excepția

lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acțiunii pe

motiv că nu s-au întrunit condițiile legale care să permită acordarea de

despăgubiri, în condițiile în care proiectele hotărârilor de guvern trebuie să

fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene și proceduri

obligatorii, care, însumate, depășesc termenul

solicitat de reclamantă.

Prin sentința

civilă nr. 90 din 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii și a

respins acțiunea reclamantului.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond s-a

pronunțat, cu prioritate, asupra excepției lipsei procedurii plângerii

administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

excepție ridicată de pârâți.

Examinând

acțiunea reclamantului, din această perspectivă, instanța de fond a constatat

că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile

juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care

generează calamități naturale și nici cu privire la

soluționarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor

actului normativ evocat.

Ca

atare, în lipsa unor norme derogatorii, instanța de fond a considerat că

litigiul de față se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul

administrativ, reguli consacrate prin Legea nr.

554/2004.

Simplul

fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de

calamitățile naturale nu dă naștere la o obligație pentru autoritățile administrative

chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit,

fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, deoarece

o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe

de altă parte pentru că în procesul decizional însăși Guvernul României este

condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de "regulamentul aprobat

prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de

aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale

în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul

României.

Astfel,

cererea de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României

cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de obligare a Guvernul

României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în

termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul

Agriculturii, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin

Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor

de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se

regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Dacă

s-ar fi urmat această procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca

pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu

privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că

această obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data

introducerii acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând

justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora

se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamantul A.G. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin

motivele de recurs formulate este criticată soluția primei instanțe pentru greșita

aplicare a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care

este vorba de un refuz nejustificat al intimaților-pârâți de a emite un act

administrativ, iar excepția neîndeplinirii procedurii prealabile a fost

invocată de Guvernul României doar referitor la capătul 3 din cererea de

chemare în judecată, precum și pentru interpretarea greșită a dispozițiilor

Legii nr. 381/2002 care impun doar norma generală prin care se statuează că

intimații trebuie să despăgubească producătorii agricoli într-un termen cât mai

scurt pentru a le asigura continuitatea ciclului agricol.

Prin

întâmpinările depuse, intimații Guvernul României și Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale au răspuns punctual aspectelor enunțate de recurentă,

susținând că în speță obiectul cauzei nu vizează refuzul nejustificat al celor

două autorități, ci obligarea acestora să efectueze o anumită operațiune

administrativă (M.A.D.R.) și să emită un act administrativ (Guvernul României),

situație în care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative

prealabile.

Examinând

cauza prin prisma criticilor recurentului, din perspectiva obiectului acțiunii,

a probatoriului administrat și a normelor legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

În mod corect,

judecătorul fondului a stabilit că nu se află în prezența unui refuz

nejustificat de a soluționa în termenul legal o cerere-în sensul art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004 – înlăturând apărările reclamantului față de

excepția lipsei plângerii administrative prealabile invocată de ambii pârâți

prin întâmpinările formulate.

Principala

pretenție dedusă judecății o reprezintă, conform cererii de chemare în

judecată, obligarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale să sesizeze

Guvernul României potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea

de calamitate naturală în vederea acordării efective a despăgubirilor și să inițieze

proiectul hotărârii de guvern în acest sens, precum și obligarea Guvernului

României să adopte hotărârea în conformitate cu art. 14 din actul normativ

menționat.

Așa cum

rezultă în mod clar din cuprinsul art. 14 din Legea nr. 381/2002, declararea

stării de calamitate naturală revine în competența celor două autorități

pârâte, așa încât cererea reclamantului de constatare a dreptului său de a

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile materiale înregistrate în urma

secetei excesive din anul agricol 2008/2009 la culturile de toamnă are caracter

subsecvent cererii de obligare la efectuarea operațiunii administrative și la

emiterea actului administrativ în discuție.

În

acest context, în mod corect instanța s-a raportat la pretenția principală a

reclamantului și a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile de exercitare a

acțiunii în contencios administrativ.

Atât

doctrina cât și jurisprudența în materie au stabilit, fără dubiu, caracterul obligatoriu

al procedurii administrative instituie de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 care se parcurge anterior sesizării instanței.

Dezlegarea

dată de instanța fondului excepției de inadmisibilitate pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile este cea corectă și legală.

Reclamantul

nu a dovedit că a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 față

de niciunul din pârâți și neîndeplinirea acestei proceduri a fost sancționată

cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

De

altfel, Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la

soluționarea litigiilor născute din aplicarea prevederilor acestui act normativ

și de aceea judecătorul este obligat a se raporta la normele generale aplicabile

în contenciosul administrativ ce au fost consacrate prin Legea nr. 554/2004.

Potrivit

art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie

să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea

se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta

există, iar potrivit art. 3 al aceluiași articol „este îndreptățită să

introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un interes legitim,

printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de

drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia,

în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7).

Conform

art. 7 alin. (7), plângerea prealabilă în cazul actelor administrative

unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul

prevăzut la alin. (1) dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.

Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Astfel,

a fost instituită procedura prealabilă obligatorie, în lipsa căreia instanța nu

poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ.

Sub

acest aspect, sunt și dispozițiile prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc.

civ. conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței

competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în

condițiile stabilite de acea lege”.

Astfel

fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că

neparcurgerea acestei proceduri, în materia contenciosului administrativ,

constituie un fine de neprimire a acțiunii.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge recursul declarat de A.G., împotriva

sentinței civile nr. 90 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

ianuarie 2011.