ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 39/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul A.G.

a chemat în judecată pe Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și pe Guvernul României, pentru: a se constata dreptul său de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de Ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000 lei pe zi întârziere, a se obliga pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune, a fi obligat pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008 – 2009, a fi obligați pârâții să achite suma de 2511 lei reprezentând despăgubiri, a se stabili un termen de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor, precum și obligarea pârâților la daune în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanță, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității sale procesuale pasive în parte din cererile formulate și excepția inadmisibilității introducerii acțiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că, prin adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009 a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.

Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru punctele 1, 2, 4, 5, 6 și 7 din cerere, excepția lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că nu s-au întrunit condițiile legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condițiile în care proiectele hotărârilor de guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene și proceduri obligatorii, care, însumate, depășesc termenul solicitat de reclamantă. Prin sentința civilă nr. 90 din 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii și a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond s-a pronunțat, cu prioritate, asupra excepției lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție ridicată de pârâți. Examinând acțiunea reclamantului, din această perspectivă, instanța de fond a constatat că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează calamități naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat. Ca atare, în lipsa unor norme derogatorii, instanța de fond a considerat că litigiul de față se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.

Simplul fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu dă naștere la o obligație pentru autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, deoarece o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că în procesul decizional însăși Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de "regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.

Astfel, cererea de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de obligare a Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul Agriculturii, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate este criticată soluția primei instanțe pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care este vorba de un refuz nejustificat al intimaților-pârâți de a emite un act administrativ, iar excepția neîndeplinirii procedurii prealabile a fost invocată de Guvernul României doar referitor la capătul 3 din cererea de chemare în judecată, precum și pentru interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 381/2002 care impun doar norma generală prin care se statuează că intimații trebuie să despăgubească producătorii agricoli într-un termen cât mai scurt pentru a le asigura continuitatea ciclului agricol.

Prin întâmpinările depuse, intimații Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au răspuns punctual aspectelor enunțate de recurentă, susținând că în speță obiectul cauzei nu vizează refuzul nejustificat al celor două autorități, ci obligarea acestora să efectueze o anumită operațiune administrativă (M.A.D.R.) și să emită un act administrativ (Guvernul României), situație în care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile. Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului, din perspectiva obiectului acțiunii, a probatoriului administrat și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În mod corect, judecătorul fondului a stabilit că nu se află în prezența unui refuz nejustificat de a soluționa în termenul legal o cerere-în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 – înlăturând apărările reclamantului față de excepția lipsei plângerii administrative prealabile invocată de ambii pârâți prin întâmpinările formulate. Principala pretenție dedusă judecății o reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, obligarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate naturală în vederea acordării efective a despăgubirilor și să inițieze proiectul hotărârii de guvern în acest sens, precum și obligarea Guvernului României să adopte hotărârea în conformitate cu art. 14 din actul normativ menționat.

Așa cum rezultă în mod clar din cuprinsul art. 14 din Legea nr. 381/2002, declararea stării de calamitate naturală revine în competența celor două autorități pârâte, așa încât cererea reclamantului de constatare a dreptului său de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile materiale înregistrate în urma secetei excesive din anul agricol 2008/2009 la culturile de toamnă are caracter subsecvent cererii de obligare la efectuarea operațiunii administrative și la emiterea actului administrativ în discuție. În acest context, în mod corect instanța s-a raportat la pretenția principală a reclamantului și a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile de exercitare a acțiunii în contencios administrativ.

Atât doctrina cât și jurisprudența în materie au stabilit, fără dubiu, caracterul obligatoriu al procedurii administrative instituie de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se parcurge anterior sesizării instanței. Dezlegarea dată de instanța fondului excepției de inadmisibilitate pentru neîndeplinirea procedurii prealabile este cea corectă și legală. Reclamantul nu a dovedit că a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 față de niciunul din pârâți și neîndeplinirea acestei proceduri a fost sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă. De altfel, Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la soluționarea litigiilor născute din aplicarea prevederilor acestui act normativ și de aceea judecătorul este obligat a se raporta la normele generale aplicabile în contenciosul administrativ ce au fost consacrate prin Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiași articol „este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7). Conform art. 7 alin. (7), plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1) dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie, în lipsa căreia instanța nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ. Sub acest aspect, sunt și dispozițiile prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de acea lege”. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că neparcurgerea acestei proceduri, în materia contenciosului administrativ, constituie un fine de neprimire a acțiunii. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge recursul declarat de A.G., împotriva sentinței civile nr. 90 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 ianuarie 2011.