ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1273/2011

Asupra recursului penal de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus - printre altele - menținerea stării de arest a inculpatului F.M. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă în continuare, fiind îndeplinite cerințele impuse de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura infracțiunii, din modalitatea concretă de săvârșire a acesteia și din gradul de pericol social al faptei.

A fost invocată și jurisprudența instanței europene care a statua, în mod constant, că datorită gravității faptelor arestarea preventivă este justificată, cel puțin pentru o perioadă de timp. Pe de altă, privarea de libertate continuă să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe amenințată, continuarea detenției neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei închisorii. În raport de gravitatea faptelor se arată că este justificată menținerea, în continuare, a detenției provizorii fără a fi încălcată prezumția de nevinovăție. In consecință, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 2 C. proc. pen. impunându-se menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva încheierii pronunțată la data de 18 martie de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs inculpatul F.M. solicitând casarea acesteia și în cadrul rejudecării să se dispună revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit dispozițiilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen. , constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 338 din 16 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția penală, - în dosarul nr. 2369/105/2010 s-a dispus condamnarea inculpatului F.M. l-a o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 27 alin. (2) și (5) din aceeași lege; art. 42 alin. (2) și aplicarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 161/2003. l-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) în condițiile și pe durata prev. de art. 71 C. pen. În fapt, instanța de fond a reținut că inculpatul F.M. în vara anului 2007, a aderat la un grup infracțional organizat din care făceau parte R.V., P.V., M.N.F., B.N. și R.V., specializat în comiterea de infracțiuni cu mijloace de plată electronice falsificate.

Acționând în cadrul grupului, inculpatul F.M. a pus în circulație instrumente de plată electronică falsificate, a deținut astfel de instrumente în vederea punerii în circulație, a deținut echipament cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronice, a efectuat operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea fără drept a instrumentelor de plată electronică, fără consimțământul titularilor acestor instrumente, a utilizat în mod fraudulos o instrumente de plată electronice. Împotriva acestei sentințe au declarat apel - printre alții - și inculpatul F.M. iar la termenul stabilit pentru judecarea apelului - 18 martie 2011 - instanța de control judiciar, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive , a menținut starea de arest a acestuia, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. În cauză, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept - 148 alin. (1) lit. f C. proc. pen.

- care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor - inculpatul în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale a pus în circulație instrumente de plată falsificate, a deținut astfel de instrumente, a efectuat operațiuni frauduloase, toate aceste activități fiind efectuate în cadrul unui grup infracțional organizat - de natura acestora dar și de gravitatea acestui gen de infracțiuni, corelat cu natura relațiilor sociale lezate, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.

Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat în dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracțiunii, acesta din urmă având un sens mult mai larg. Totuși nu se poate face abstracție, în cadrul analizei asupra menținerii detenției provizorii, de gravitatea concretă a faptelor săvârșite, după cum nu se poate ignora nici faptul că, în cazul infracțiunilor grave - cum sunt cele reținute în sarcina inculpatului - pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenția preventivă se prelungește în timp.

Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare - chiar nedefinitivă - constituind un temei suficient de puternic pentru a se constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispozițiile cuprinse în legea internă cât și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează nici prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății persoanei încadrându-se în limitele legii. Toate aceste aspecte, justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M. împotriva încheierii din 118 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și de minori, în dosarul nr. 2369/105/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumelor de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare stat, din care sumele de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2011.