ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1029/2010

Asupra recursului

penal de față;

Pe baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 1

martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1946/105/2009, Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată,

cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.C.G.

În baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160/b din același cod s-a constatat legalitatea

și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpat,

dispunându-se menținerea acesteia.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut, în esență, că nu este în interesul

procesului penal, dar și a comunității din care provine inculpatul, ca acesta

să fie cercetat în stare de libertate. În acest sens, verificând probatoriul

administrat în cauză, s-a constatat că inculpatul a traficat droguri, fiind o

persoană cunoscută ca distribuitor de hașiș în orașul Sinaia, aspect care a

rezultat și din declarațiile martorilor audiați în cauză, care au cumpărat sau

primit droguri de la inculpat.

S-a reținut că

subzistă și celelalte temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în

sensul că cercetarea în stare de libertate a inculpatului prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, probele în acest sens fiind declarațiile

persoanelor amintite anterior, ce expun modalitatea de comitere a faptei, dar

și fișa de cazier a inculpatului din care a rezultat că acesta este recidivist,

ceea ce denotă o lipsă de diligență a acestuia în a se reintegra în societate

și o perseverență infracțională.

Aceste considerente

au justificat și dispoziția de menținere a măsurii arestării preventive față de

inculpat.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.C.G., solicitând

liberarea provizorie sub control judiciar, apreciind în acest sens că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Examinând încheierea

atacată prin prisma motivelor invocate de către recurent, dar și din oficiu,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că

aceasta este legală și temeinică, recursul fiind nefondat, pentru

considerentele care urmează:

În speță, măsura

arestării preventive a fost dispusă față de inculpat prin încheierea nr. 10 din

09 aprilie 2009 a Tribunalului Prahova, în temeiul art. 149

1

alin.

(10) C. proc. pen., ținând seama și de art. 136 și art. 148 lit. b) și f) din

același cod, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 64/U din 9 aprilie

2009 pe o perioadă de 29 de zile, de la 09 aprilie 2009 la 07 mai 2009

inclusiv.

În cursul judecății,

conform art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este

arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice legalitatea și

temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160

b

C.

proc. pen.

Conform art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheierea motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de

Apel Ploiești a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că

temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte, în

raport de împrejurările concrete de comitere faptei, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, așa

cum corect a reținut și instanța de fond.

Pe de altă parte, se

constată că în cauză, prin sentința penală nr. 311 din 2 decembrie 2009

pronunțată de Tribunalul Prahova, secția penală, s-a dispus condamnarea

inculpatului M.C.G. la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu excepția dreptului de

a alege și b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată la DIICOT - Biroul

Teritorial Ploiești și de inculpatul M.C.G., constituind un temei suficient

pentru a se constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un

termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile

și limitele legii.

Cu privire la

dispoziția de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

Înalta Curte constată că, formal, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., însă aceasta nu înseamnă că inculpatul este îndreptățit în mod

automat să fie pus în libertate provizorie.

Din analiza

dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că liberarea

provizorie este o măsură facultativă, iar nu una obligatorie, inculpatul având

doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Instanța poate refuza

liberarea dacă se apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar

scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii

arestării preventive.

Raportând datele

particulare ale speței la dispozițiile cuprinse în legea internă, dar și la

legislația internațională, Înalta Curte constată că este insuficientă

instituirea față de inculpat a controlului judiciar, neputându-se realiza

scopul măsurilor preventive, astfel cum este reglementat prin art. 136 C. proc.

pen.

Restrângerea dreptului

la libertate al inculpatului-recurent este proporțională cu gravitatea

acuzațiilor aduse și cu scopul urmărit, acela al ordinii publice și de drept.

Pentru aceste

considerente, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.G. împotriva încheierii de

ședință din 1 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1946/105/2009.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2010.