ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia nr. 322 A din 06 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței civile nr. 445 din 8 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentința în sensul că a

stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că susținerea pârâtului potrivit căreia acțiunea

reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată nu are nici un suport juridic,

prima instanță acordând în mod justificat despăgubiri în temeiul dispozițiilor

art. 1 alin. (1) și (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În privința

cuantumului despăgubirilor, Curtea a constatat că prin condamnarea cu caracter

politic la 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale i-au fost lezate reclamantului libertatea, demnitatea,

onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori esențiale ale

personalității umane și care o definesc, fiind, totodată, și drepturi

fundamentale, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, stabilindu-se cuantumul despăgubirii până la 10.000 Euro

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

2.1. Motive

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs ambele părți.

În esență, criticile

formulate de reclamant vizează următoarele aspecte:

Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 62/2010.

Cuantumul

despăgubirilor acordate reclamantului nu mai poate fi redus la suma arătată în

ordonanța declarată neconstituțională, ci trebuie să se țină cont de

tratamentul inuman prin înfometare, bătăi, schingiuire, obligare la munci

istovitoare la care a fost supus reclamantul care a fost condamnat la 10 ani de

temniță grea.

Și familia

reclamantului a avut de suferit ca urmare a arestării acestuia.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad a criticat decizia din apel întrucât au fost nesocotite

prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece nu au fost avute în

vedere drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr.

118/1990. Instanța de apel a pierdut din vedere că reclamantul a beneficiat de

o indemnizație din 10 august 1992 și va beneficia de ea și în viitor, precum și

de o serie de facilități prevăzute de acest act normativ. În aceste condiții,

suma acordată reclamantului este mult prea mare.

Reclamantul nu a

dovedit suferințele prin care ar fi trecut pentru a beneficia de daune morale,

neadministrând nicio probă în acest sens. Din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei nu se poate stabili care a fost starea fizică și cauzalitatea în raport

cu măsura condamnării aplicată, pentru a se verifica în concret dacă aceste

afirmații sunt veridice.

Nu a fost cercetată

în concret situația de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica daunele

morale, nefiind depuse toate probele pentru a se stabili cât mai corect starea

de fapt, o mare parte din motivația instanței fiind bazată pe afirmațiile

reclamantului.

Nu este lipsit de

relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data

producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega o

atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

În ce privește

cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, curtea de apel în mod

greșit a apreciat că se impune plata acestor cheltuieli deoarece sunt

nepotrivit de mari raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei.

2.2. Analiza

recursurilor

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad nu este întemeiat.

Astfel, împrejurarea

că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie, prin ea însăși, un motiv de

respingere a acțiunii formulate în sistemul Legii nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin.

(1)

1

din Legea nr. 221/2009,

la stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a

se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp

scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic

și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat, și al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

Așadar, aprecierea

instanțelor de fond, în sensul că reclamantului trebuie să i se acorde

despăgubiri, chiar dacă beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, este făcută cu respectarea textului enunțat.

Cât privește faptul

că instanțele nu au cercetat în concret situația de fapt a reclamantului și nu

au apreciat corect înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că

această critică nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ., recursul putând fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate. Or, aspectele

arătate vizează temeinicia hotărârii.

Nu este întemeiată

nici critica referitoare la faptul că, admițând apelul pârâtului, și reducând

cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, instanța de apel nu a redus și

cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul.

Înalta Curte constată

că prima instanță a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 595 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Susținerea pârâtului,

în sensul că ar fi trebuit redus și cuantumul cheltuielilor de judecată, urmare

a reducerii cuantumului despăgubirilor, nu este întemeiată. Art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. arată că

judecătorii

au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat. Instanța de apel a făcut aplicarea corectă a acestui

text, în condițiile în care nu se justifica reducerea sumei acordate de prima

instanță, în raport de cei 10.000 Euro acordați în apel în considerarea unui

act normativ apărut după redactarea cererii de chemare în judecată și

reprezentarea reclamantului de către avocat.

Față de cele ce

preced, criticile formulate de pârât nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va

fi respins ca nefondat.

Recursul reclamantului

este întemeiat și va fi admis pentru următoarele considerente:

Prin hotărârea

recurată, care a fost pronunțată sub imperiul conținutului art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat prin O.U.G. nr.

62/2010, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a textului menționat.

După pronunțarea

acesteia a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M.Of., Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

Fiind dată în cursul

judecării recursului, decizia Curții Constituționale nu produce consecințe

asupra situației juridice a reclamantului din prezentul proces, cât privește

dreptul acestuia la daune morale.

Astfel, în ceea ce

interesează efectele deciziilor Curții Constituționale pronunțate în controlul

de constituționalitate a posteriori, art. 147 alin. (4) din Constituție arată

că de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Art. 147 alin. (1)

din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin urmare,

deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale

ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate

neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă

sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării

neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor

sale juridice.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului

daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile

doctrinare și jurisprudențiale în materie.

Reclamantul a

formulat cererea de chemare în judecată cerând daune morale pentru acoperirea

suferințelor încercate de el prin aplicarea și executarea efectivă a unei

pedepse privative de libertate de 10 ani temniță grea și la 5 ani degradare

civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

În cuantificarea

daunelor morale cuvenite reclamantului, Înalta Curte a ținut cont de criteriul

echității, ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului, și de

echilibrul care trebuie să existe între prejudiciul moral suferit – care,

totuși, nu va putea fi înlăturat în întregime – și despăgubirile acordate, care

să permită celui prejudiciat o serie de facilități de natură să-i atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge la situația unei îmbogățiri fără just

temei.

S-a avut, de

asemenea, în vedere faptul că și în termenii consacrați în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia daunelor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în

egală măsură să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și

nici venituri nejustificate pentru victime.

În aplicarea acestor

criterii, și respectând principiul disponibilității care impune instanței, în

aplicarea art. 129 alin. final C. proc. civ., să se pronunțe numai asupra

obiectului cererii deduse judecății, Înalta Curte a considerat că reclamantul

are dreptul la daune morale în cuantumul acordat prin hotărârea primei

instanțe.

Drept urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis și hotărârea

atacată va fi modificată, în sensul reținut prin dispozitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 322 A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică.

Respinge apelul pârâtului

împotriva sentinței civile nr. 445 din 08 iunie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice -

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 iunie 2011.