ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 322 A din 06 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței civile nr. 445 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentința în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că susținerea pârâtului potrivit căreia acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată nu are nici un suport juridic, prima instanță acordând în mod justificat despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor, Curtea a constatat că prin condamnarea cu caracter politic la 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale i-au fost lezate reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori esențiale ale personalității umane și care o definesc, fiind, totodată, și drepturi fundamentale, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se cuantumul despăgubirii până la 10.000 Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. 2. Recursurile 2.1. Motive Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.

În esență, criticile formulate de reclamant vizează următoarele aspecte: Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 62/2010. Cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului nu mai poate fi redus la suma arătată în ordonanța declarată neconstituțională, ci trebuie să se țină cont de tratamentul inuman prin înfometare, bătăi, schingiuire, obligare la munci istovitoare la care a fost supus reclamantul care a fost condamnat la 10 ani de temniță grea. Și familia reclamantului a avut de suferit ca urmare a arestării acestuia. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a criticat decizia din apel întrucât au fost nesocotite prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece nu au fost avute în vedere drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Instanța de apel a pierdut din vedere că reclamantul a beneficiat de o indemnizație din 10 august 1992 și va beneficia de ea și în viitor, precum și de o serie de facilități prevăzute de acest act normativ. În aceste condiții, suma acordată reclamantului este mult prea mare. Reclamantul nu a dovedit suferințele prin care ar fi trecut pentru a beneficia de daune morale, neadministrând nicio probă în acest sens. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu se poate stabili care a fost starea fizică și cauzalitatea în raport cu măsura condamnării aplicată, pentru a se verifica în concret dacă aceste afirmații sunt veridice. Nu a fost cercetată în concret situația de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica daunele morale, nefiind depuse toate probele pentru a se stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivația instanței fiind bazată pe afirmațiile reclamantului.

Nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. În ce privește cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, curtea de apel în mod greșit a apreciat că se impune plata acestor cheltuieli deoarece sunt nepotrivit de mari raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei. 2.2. Analiza recursurilor Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad nu este întemeiat. Astfel, împrejurarea că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie, prin ea însăși, un motiv de respingere a acțiunii formulate în sistemul Legii nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001. Așadar, aprecierea instanțelor de fond, în sensul că reclamantului trebuie să i se acorde despăgubiri, chiar dacă beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, este făcută cu respectarea textului enunțat.

Cât privește faptul că instanțele nu au cercetat în concret situația de fapt a reclamantului și nu au apreciat corect înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ., recursul putând fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate. Or, aspectele arătate vizează temeinicia hotărârii. Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că, admițând apelul pârâtului, și reducând cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, instanța de apel nu a redus și cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul. Înalta Curte constată că prima instanță a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 595 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Susținerea pârâtului, în sensul că ar fi trebuit redus și cuantumul cheltuielilor de judecată, urmare a reducerii cuantumului despăgubirilor, nu este întemeiată. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. arată că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Instanța de apel a făcut aplicarea corectă a acestui text, în condițiile în care nu se justifica reducerea sumei acordate de prima instanță, în raport de cei 10.000 Euro acordați în apel în considerarea unui act normativ apărut după redactarea cererii de chemare în judecată și reprezentarea reclamantului de către avocat.

Față de cele ce preced, criticile formulate de pârât nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat. Recursul reclamantului este întemeiat și va fi admis pentru următoarele considerente: Prin hotărârea recurată, care a fost pronunțată sub imperiul conținutului art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a textului menționat.

După pronunțarea acesteia a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of., Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. Fiind dată în cursul judecării recursului, decizia Curții Constituționale nu produce consecințe asupra situației juridice a reclamantului din prezentul proces, cât privește dreptul acestuia la daune morale.

Astfel, în ceea ce interesează efectele deciziilor Curții Constituționale pronunțate în controlul de constituționalitate a posteriori, art. 147 alin. (4) din Constituție arată că de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.

Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată cerând daune morale pentru acoperirea suferințelor încercate de el prin aplicarea și executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate de 10 ani temniță grea și la 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. În cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, Înalta Curte a ținut cont de criteriul echității, ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului, și de echilibrul care trebuie să existe între prejudiciul moral suferit – care, totuși, nu va putea fi înlăturat în întregime – și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat o serie de facilități de natură să-i atenueze suferințele morale, fără a se ajunge la situația unei îmbogățiri fără just temei.

S-a avut, de asemenea, în vedere faptul că și în termenii consacrați în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia daunelor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în egală măsură să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În aplicarea acestor criterii, și respectând principiul disponibilității care impune instanței, în aplicarea art. 129 alin. final C. proc. civ., să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății, Înalta Curte a considerat că reclamantul are dreptul la daune morale în cuantumul acordat prin hotărârea primei instanțe.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis și hotărârea atacată va fi modificată, în sensul reținut prin dispozitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 322 A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică. Respinge apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 445 din 08 iunie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.