ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3320/2012

Asupra recursului de fața; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 24 martie 2010, sub nr. 15279/3/2010, reclamantul M.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate faptul că a suferit o condamnare cu caracter politic, precum și măsuri administrative abuzive cu caracter politic, care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, și să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit, drept consecință a condamnării politice, în cuantum de 1.000.000 Euro (echivalentul în lei la cursul B.N.R.

la data executării hotărârii). Prin sentința civilă nr. 1616, pronunțată la data de 05 noiembrie 2010, în dosarul nr. 15279/3/2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, așa cum a fost modificată; a respins capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte: Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă ca reclamantul M.G.

a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani temnița grea si la 7 ani degradare civica pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzuta de art. 209 pct. 1 C. pen., art. 157 C. pen. si art. 58 C. pen., prin sentința nr. 95 din 08 aprilie 1960 pronunțata de Tribunalul Militar Constanta, executând pedeapsa detenției timp de 5 ani si 2 zile. Prin aceeași hotărâre s-a dispus si confiscarea totala a averii personale a condamnatului. Reclamantul a beneficiat de masuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum rezulta din Hotărârea nr. 987/1990 a Comisiei pentru Acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice. Prin raportarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 la dispozițiile art. 3 din aceeași lege, Tribunalul a apreciat că reclamantul M.G.

este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată împotriva sa. Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, Tribunalul a avut în vedere, în primul rând, modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 - art. II. Din art. I din acest act normativ rezultă că art. 5 alin. (1) lit. a) s-a modificat, stabilindu-se acordarea unor despăgubiri de până la 10.000 Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, Tribunalul reținând și incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) 1 , articol nou introdus.

In perioada reținută, respectiv, 5 ani și 2 zile, Tribunalul a reținut ca reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. La stabilirea cuantumului despăgubirii, Tribunalul a ținut cont și de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare plafonul de 10.000 Euro stabilit de legiuitor, măsurile reparatorii deja acordate, consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 Euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri. In ceea ce privește capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, deoarece, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută în art. 209 C. pen., respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamantul M.G., la data de 9 noiembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la termenul de judecată din data de 17 martie 2011, cât și pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la data de 10 decembrie 2010 și, respectiv, la data de 9 decembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceleași date.

Prin decizia civilă nr. 453 A, pronunțată la data de 28 aprilie 2011, în dosarul nr. 15279/3/2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1616 din 5 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a respins cererea de acordare a despăgubirilor cu titlu de daune morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant M.G.

împotriva sentinței civile nr. 1616 din 5 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Curtea a apreciat că examinarea apelurilor declarate urmează a se realiza cu luarea în considerare a Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale. Cum, până la data soluționării cauzei de către această instanță, termenul de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța a procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză, rămânând fără relevanță faptul că termenul sus-menționat nu era împlinit până la data pronunțării sentinței de către instanța de fond.

Curtea a avut, de asemenea, în vedere faptul că, în situația declarării ca neconstituționale a unor prevederi de lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte în privința aplicării normei juridice. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională, instanța de apel a considerat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Instanța de apel a reținut, prin referire la aceeași jurisprudență a instanței de contencios european, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. Instanța de apel a avut în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 paragraful 1 din Convenție, împrejurarea că, în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Ceea ca a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360/2010, decizii publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care au devenit obligatorii pentru instanțele de judecată. După cum corect a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.(l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se inundă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, se reține, de asemenea, că nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. In plus, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes si ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, criticile recurentului-reclamant M.G. sunt nefondate, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUME LE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant M.G. împotriva deciziei civile nr. 453 A din 28 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012.