ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3320/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3320/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de fața;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

24 martie 2010, sub nr. 15279/3/2010, reclamantul M.G. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate faptul că a suferit

o condamnare cu caracter politic, precum și măsuri administrative abuzive cu

caracter politic, care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, și să

oblige pârâtul la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul moral

suferit, drept consecință a condamnării politice, în cuantum de 1.000.000 Euro

(echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data executării hotărârii).

Prin sentința

civilă nr. 1616, pronunțată la data de 05 noiembrie 2010, în dosarul nr.

15279/3/2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

cererea formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, așa cum a fost

modificată; a respins capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului

politic al condamnării, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 10.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de

daune morale, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea

acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă ca reclamantul M.G. a fost

condamnat la pedeapsa de 14 ani temnița grea si la 7 ani degradare civica

pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzuta de art. 209

pct. 1 C. pen., art. 157 C. pen. si art. 58 C. pen., prin sentința nr. 95 din

08 aprilie 1960 pronunțata de Tribunalul Militar Constanta, executând pedeapsa

detenției timp de 5 ani si 2 zile. Prin aceeași hotărâre s-a dispus si

confiscarea totala a averii personale a condamnatului.

Reclamantul a

beneficiat de masuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum

rezulta din Hotărârea nr. 987/1990 a Comisiei pentru Acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice.

Prin

raportarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 la dispozițiile art. 3

din aceeași lege, Tribunalul a apreciat că reclamantul M.G. este îndreptățit la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic luată împotriva sa.

Cât privește

criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit de reclamant, Tribunalul a avut în vedere, în

primul rând, modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30

iunie 2010 - art. II.

Din art. I din

acest act normativ rezultă că art. 5 alin. (1) lit. a) s-a modificat,

stabilindu-se acordarea unor despăgubiri de până la 10.000 Euro pentru persoana

care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, Tribunalul reținând și incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1)

1

,

articol nou introdus.

In perioada

reținută, respectiv, 5 ani și 2 zile, Tribunalul a reținut ca reclamantului i

s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, Tribunalul a ținut cont și de măsurile reparatorii

deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare,

în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare plafonul de 10.000

Euro stabilit de legiuitor, măsurile reparatorii deja acordate, consecințele

negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 10.000 Euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de

despăgubiri.

In ceea ce

privește capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului politic al

condamnării, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, deoarece, conform

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept

condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută

în art. 209 C. pen., respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamantul M.G., la data de 9

noiembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la

termenul de judecată din data de 17 martie 2011, cât și pârâtul Statul Român -

prin Ministerul Finanțelor Publice București și Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, la data de 10 decembrie 2010 și, respectiv, la data de 9

decembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la

aceleași date.

Prin decizia

civilă nr. 453 A, pronunțată la data de 28 aprilie 2011, în dosarul nr.

15279/3/2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul

Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București și apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile

nr. 1616 din 5 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă; a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a

respins cererea de acordare a despăgubirilor cu titlu de daune morale; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul-reclamant M.G. împotriva sentinței civile nr. 1616 din 5

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Curtea a

apreciat că examinarea apelurilor declarate urmează a se realiza cu luarea în

considerare a Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale.

Cum, până la

data soluționării cauzei de către această instanță, termenul de 45 zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale s-a împlinit, fără a avea loc o

punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

instanța a procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în

prezenta cauză, rămânând fără relevanță faptul că termenul sus-menționat nu era

împlinit până la data pronunțării sentinței de către instanța de fond.

Curtea a avut,

de asemenea, în vedere faptul că, în situația declarării ca neconstituționale a

unor prevederi de lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce

efecte în privința aplicării normei juridice.

Așa cum a

reținut și Curtea Constituțională, instanța de apel a considerat că nu poate

exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă,

dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a

libertăților

fundamentale neimpunând

statelor membre nicio obligație specifică de a repara

nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

Instanța de

apel a reținut, prin referire la aceeași jurisprudență a instanței de

contencios european, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun. Referindu-se la problema restituirii bunurilor

confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că

ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au

fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista

posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili

scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.

Instanța de

apel a avut în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a

sancționat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6

paragraful 1 din Convenție, împrejurarea că, în cursul procedurii interne,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale

incidente în cauză. Ceea ca a sancționat instanța de contencios european în alte

cauze a fost constituționale nr. 1358

din

21 octombrie 2010 și nr. 1360/2010, decizii publicate în M.Of. al României nr.

761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care au devenit obligatorii pentru

instanțele de judecată.

După cum

corect a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4)

al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

In raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Se reține că

această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță,

la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate

spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5

alin.(l)

lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se inundă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, se

reține, de asemenea, că nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar

reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

In plus, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte

erga omnes

si ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate

aceste considerente, criticile recurentului-reclamant M.G. sunt nefondate, și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUME LE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurentul-reclamant M.G. împotriva deciziei civile nr. 453

A din 28 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012.