ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 459/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâtul primul-ministru, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligat pârâtul să arate temeiul juridic care nu este conținut în scrisoarea nr. 15C/1782/P din 13 iulie 2009, răspuns la petiția sa nr. 1782 din 03 iulie 2009, așa cum a cerut prin plângerea prealabilă nr. 2063 din 29 iulie 2009, precum și să-i plătească daune morale în cuantum de 1000 lei.

In motivarea cererii, reclamantul arată, în esență, că a demonstrat pârâtului că prefectul Municipiului București refuză cu rea-credință să-i acorde o despăgubire onorabilă și proporțională cu valoarea de 500 mp intravilan București, încălcându-i-se și dreptul la opțiune, toate acestea fiind stipulate și protejate prin hotărâri judecătorești definitive investite cu forță executorie. Pârâtul s-a limitat, însă, în a redirecționa petiția reclamantului, fără a indica în răspunsul său temeiul legal al situației adoptate, așa cum stipulează art. 13 din O.G. nr. 27/2002. Prin sentința civilă nr. 1600 din 31 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul R.M.

în contradictoriu cu pârâtul primul-ministru, reținând, în esență, următoarele: În perioada martie - iulie 2009, reclamantul R.M. a adresat pârâtului petițiile înregistrate cu nr. 15C/709/P/2009, nr. 15C/723/P/2009 (ambele în luna martie 2009) și nr. 15C/1782/P/2009 (în data de 3 iulie 2009), toate privind, în esență, solicitarea de a i se acorda despăgubiri proporționale cu valoarea unui teren în suprafață de 500 mp, situat în Municipiul București, precum și daunele materiale și morale aferente. Petițiile reclamantului au fost redirecționate către Instituția Prefectului Municipiului București, care are competențe legale în soluționarea cererii reclamantului.

Prin adresa nr. 15C/723/P din 20 martie 2009, Secretariatul General al Guvernului a comunicat reclamantului că petițiile nr. 15C/709/P/2009 și nr. 15C/723/P/2009 „au fost transmise Instituției Prefectului Municipiului București, cu rugămintea de a dispune informarea dumneavoastră cu privire la concluziile analizei, în conformitate cu reglementările în vigoare". Totodată, cu adresa nr. 15C/896/P din 14 aprilie 2009, Secretariatul General al Guvernului i-a adus la cunoștință reclamantului, printre altele, următoarele: „cererile la care faceți referire au fost transmise, în conformitate cu prevederile art. 6 1 din O.G.

nr. 27/2002, așa cum a fost ea completată și modificată de Legea nr. 233/2002, Instituției Prefectului Municipiului București, instituție abilitate să vă răspundă". De asemenea, prin adresa nr. 15C/1782/P din 13 iulie 2009 (fila 32), Secretariatul General al Guvernului i-a comunicat reclamantului că petiția înregistrată cu nr. 15C/1782/P din 03 iulie 2009 a fost transmisă Instituției Prefectului Municipiului București „în conformitate cu prevederile legale". Mai mult, cu adresa nr. A.B./21737/P din 14 august 2009, Instituția Prefectului Municipiului București a răspuns reclamantului la petiția nr. 15C /1782/P/2009.

Curtea de apel a reținut că la numeroasele petiții cu același obiect, pe care reclamantul le-a adresat pârâtului, acesta din urmă i-a comunicat, prin adresa nr. 15C/896/P din 14 aprilie 2009, deci cu mult înainte de introducerea prezentei acțiuni, că aceste petiții se trimit instituției competente să le rezolve, în conformitate cu prevederile art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002, modificată și completată, situație în care promovarea acțiunii de către reclamant se constituie într-un evident abuz de drept procesual. Totodată, a reținut instanța că temeiul juridic al soluției adoptate de autoritatea sau instituția publică greșit învestită, respectiv art. 6 1 din O.G.

nr. 27/2002, este, întotdeauna, diferit de temeiul juridic al soluției adoptate de instituția competentă să rezolve problemele sesizate, precum și faptul că necunoașterea sau neînțelegerea de către petiționar a diferențelor de atribuții dintre Instituția Primului - Ministru și Instituția Prefectului, care sunt de notorietate, este imputabilă petiționarului. În concluzie, instanța a reținut că nu există un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, cu atât mai mult cu cât reclamantul a introdus acțiunea în ziua următoare celei în care a înregistrat cererea la instituția pârâtă. Pe cale de consecință, nereținându-se săvârșirea vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului, nu sunt îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că este neîntemeiată solicitarea de obligare a pârâtului la plata de daune morale.

Împotriva sentinței civile nr. 1600 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, s ecția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul R.M., criticând soluția pronunțată de instanța de fond pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul susține că, prin hotărârea atacată, îi este încălcat dreptul de petiționare, contrar art. 51 din Constituție; este împiedicată punerea în executare a sentinței civile nr. 764 din 24 februarie 2008, cu încălcarea dreptului de acces la justiție, contrar cu art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului; este împiedicat să se bucure de proprietatea sa, cu încălcarea art. 480 C. civ.

și art. 1din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului; îi este împiedicat accesul la despăgubirea legal cuvenită, cu încălcarea art. 44 din Constituție și de natură a-i crea un prejudiciu material. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond a ignorat nota scrisă depusă la data de 11 martie 2010, precum și plângerea prealabilă depusă în cauză, fiind astfel încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, motiv pentru care susține recurentul că hotărârea atacată este nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Analizând cauza, prin prisma criticilor și motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 5 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului primul-ministru să arate temeiul juridic care nu este conținut în scrisoarea nr. 15C /1782/P din 13 iulie 2009, răspuns la petiția sa nr. 1782 din 03 iulie 2009, așa cum a cerut prin plângerea prealabilă nr. 2063 din 29 iulie 2009, precum și să-i plătească daune morale în cuantum de 1000 lei. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a avut în vedere faptul că, prin corespondența respectivă (adresa nr. 15C /1782/P din 13 iulie 2009 - fila 16 la dosarul de fond), Secretariatul General al Guvernului a răspuns la petiția adresată Primului-ministru și înregistrată sub nr. 15C /1782/p.

din 03 iulie 2009, în sensul că aceasta a fost transmisă Instituției Prefectului Municipiului București, urmând ca petentul să fie informat cu privire la concluziile analizei, în conformitate cu reglementările în vigoare. Instanța de recurs constată că întemeiat instanța de fond a apreciat că respectiva corespondență a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora: petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta''.

Totodată, în raport cu întreaga corespondență prin care pârâtul primul-ministru, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului, a răspuns petițiilor formulate de reclamantul R.M. (adresa nr. 15C /723/p din 20 martie 2009 - fila 60 la dosarul de fond, adresa nr. 15C /896/p din 14 aprilie 2009 - fila 61 la dosarul de fond, adresa nr. 15C /1782/p din 13 iulie 2009 - fila 62 la dosarul de fond, adresa nr. 15C /1782/p din 13 iulie 2009 - fila 64 la dosarul de fond), rezultă cu evidență faptul că în cauză, în temeiul art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002, petiția reclamantului înregistrată la Secretariatul General al Guvernului sub nr. 15C/1782/p din 03 iulie 2009 a fost transmisă, în mod corect, instituției competente, respectiv Instituția Prefectului Municipiului București.

De altfel, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului să precizeze temeiul juridic care nu este conținut în scrisoarea nr. 15C/1782/P din 13 iulie 2009, Înalta Curte reține că temeiul juridic a fost menționat anterior în cuprinsul adresei nr. 15C/896/p din 14 aprilie 2009 (fila 61 la dosarul de fond) în care se precizează că aspectele prezentate de petent prin petițiile înaintate exced competențelor atribuite instituției, motiv pentru care petiția înregistrată la Secretariatul General al Guvernului sub nr. 15C/896/p/2009 a fost transmisă, în temeiul art. 6 1 din O.G.

nr. 27/2002, Instituției Prefectului Municipiului București, instituție abilitată să răspundă, situație similară corespondenței înregistrate la aceeași instituție sub nr.1 5C /1782/p din 03 iulie 2009 (fila 64 la dosarul de fond), căreia i s-a răspuns prin adresa 15c/1782/p din 13 iulie 2009. Mai mult decât atât, instanța de recurs constată că Instituția Prefectului Municipiului București, conformându-se celor menționate în adresa 15c/1782/p din 13 iulie 2009, a răspuns petiției petentului R.M., prin adresa nr. A.B./21737/SPI din 14 august 2009 (fila 68 la dosarul de fond). In concluzie, în mod corect și legal instanța de fond a reținut că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Criticile recurentului-reclamant sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dreptului de petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituție, a dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, a dreptului de proprietate în sensul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, a dreptului de acces la despăgubire, în raport cu dispozițiile art. 44 din Constituție, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, atâta timp cât s-a reținut că în cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtului de a răspunde petiției reclamantului, ci, dimpotrivă, s-a constatat că pârâtul, cu respectarea dispozițiilor legale, a transmis petiția, spre rezolvare, instituției competente, iar instituția competentă a răspuns petentului.

De asemenea, criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, prin neluarea în considerare de către instanța de fond a notei scrise depusă la data de 11 martie 2010, precum și a plângerii prealabile depuse în cauză, nu pot fi primite, atâta timp cât instanța și-a format convingerea în raport cu întreg probatoriul administrat relevant în ceea ce privește analiza existenței în cauză a unui eventual refuz nejustificat al pârâtului de a răspunde petiței reclamantului. împrejurarea că instanța a considerat a fi irelevante în soluționarea cauzei anumite înscrisuri depuse în probațiune nu este de natură a reprezenta o încălcare a principiului contradictorialității ori a dreptului la apărare, atâta timp cât în considerentele hotărârii pronunțate, Curtea de apel a arătat care sunt înscrisuri care au fundamentat soluția pronunțată.

Ca o consecință a faptului că în cauză nu s-a constatat existența unui refuz nejustificat al pârâtului de natură a cauza recurentului-reclamant un prejudiciu. Curtea de apel în mod corect a respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 4 și 5 și art. 304 1 C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinței civile nr. 1600 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.