ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4766/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

1021 din 25 februarie

2010 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

reclamantului R.M. în contradictoriu cu Președintele României.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că, prin petiția înregistrată la Administrația Prezidențială, reclamantul a solicitat Președintelui României să constate că

prefectul municipiului București este de rea-credință și să ia măsuri adecvate

pentru ca reclamantul să primească oferta de despăgubire pentru 500 mp teren

intravilan, conform unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Instanța a reținut că

instituția prezidențială a răspuns la petiția reclamantului, în sensul că reclamația

acestuia a fost trimisă instituției prefectului, care la rândul ei a comunicat

un răspuns reclamantului.

Instanța de fond a

constatat că, în cauza dedusă judecății, nu se poate reține în sarcina

autorității pârâte existența unui refuz nejustificat de soluționare a petiției,

iar faptul că autoritatea pârâtă nu a menționat temeiul juridic al măsurii

dispuse nu poate conduce la concluzia existenței unui refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

că prin sentința pronunțată i s-a produs un mare rău, întrucât nu i s-a răspuns

la cererea introductivă, prin care a solicitat obligarea la indicarea temeiului

juridic al scrisorii de răspuns, arătând că prin neacordarea daunelor morale

solicitate, instanța i-a creat un mare prejudiciu.

A solicitat casarea

în întregime a hotărârii instanței de fond și obligarea pârâtului să arate care

este temeiul juridic al scrisorii de răspuns la petiția adresată Instituției

Prezidențiale și obligarea la plata daunelor morale de 2.000 lei.

A precizat că prin

sentința atacată însăși instanța de judecată a încălcat dreptul la petiționare

al recurentului-reclamant, dreptul său fundamental la proprietate, dreptul de

acces liber la justiție, oferindu-i-se un proces inechitabil.

De asemenea, s-a

arătat că nu i s-a solicitat să probeze daunele morale solicitate și nici nu i

s-a cerut să indice vreun criteriu obiectiv de acordare a acestora, criticând

faptul că instanța nu a pus în discuție modul de acordare a daunelor morale,

fiind astfel încălcat și dreptul la apărare și principiul contradictorialității

dezbaterilor.

A arătat și faptul că

instanța de fond a dezlegat în mod greșit cauza pe excepție, întrucât nu a fost

pusă în dezbaterea părților această excepție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Obiectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr.

554/2004.

Potrivit acestui text

de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns

în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele

de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una

dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din

emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii

reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De

asemenea, s-au solicitat și daune morale.

Instanța de control

judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale,

de a-i fi comunicat un răspuns în sensul constatării că prefectul municipiului

București este de rea-credință și să ia măsuri adecvate pentru ca reclamantul

să primească oferta de despăgubire pentru 500 mp teren intravilan, conform unei

hotărâri judecătorești irevocabile.

În cauza de față însă

recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității

pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis de

autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul

prevederilor legale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim.

Definiția excesului

de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în

exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin

încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cauza de față, nu

îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii

reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul că petiția sa a fost

înaintată autorității competente a soluționa această cerere.

În aceste condiții,

cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește

ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins

acțiunea reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat

răspunsul oferit reclamantului, întrucât soluția dată cererii a avut un temei

legal.

În cauză

reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de

Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul

primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu nu

conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Faptul că cererea

reclamantului nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul

neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantului.

Nu poate fi reținută

critica recurentului cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al

răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar temeiul juridic al

acestuia.

Înalta Curte constată

că nemulțumirea persoanei semnalată, în legătură cu nemenționarea temeiului

juridic al răspunsului oferit, nu aduce o vătămare într-un drept sau interes

legitim al recurentului.

Cu privire la

excepția invocată nulității sentinței de fond invocată de recurent, pentru

considerentul că instanța de fond a soluționat cauza pe excepție fără să pună

în dezbaterea părților această excepție, Înalta Curte o va respinge ca

nefondată, întrucât instanța de fond nu a soluționat cauza pe excepție, ci a

pronunțat o soluție pe fondul cauzei.

Nici celelalte

critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute și, pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de R.M.

împotriva sentinței nr. 1021 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.