ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1738/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1738/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor penale de față constată:

Prin sentința penală nr. 414 din 14 aprilie 2009 a

Tribunalului București, secția II-a penală, s-a dispus:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.V.V. pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6

din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea

infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității prevăzută de art.

12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Soluția instanței s-a întemeiat pe constatarea că

probele administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăția inculpatului în

săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu.

Potrivit rechizitoriului, la data de 25 ianuarie 2007,

inculpatul B.V.V., inspector în cadrul Inspectoratului General al Poliției

Române, ar fi acceptat promisiunea oferirii sumei de 500 RON de la martorul A.N.,

în schimbul efectuării unei verificări în baza de date a instituției în care

își desfășura activitatea cu privire la numitul T.G.

De asemenea, la data de 29 ianuarie 2007, inculpatul

ar fi folosit informații ce nu erau destinate publicității în scopul obținerii

de către S.M. a sumei de 500 euro de la aceeași persoană, A.N.

Situația de fapt expusă în rechizitoriu a fost

probată cu declarațiile inculpatului, ale martorilor A.N. și B.A.,

procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de inculpat,

interceptate în baza autorizațiilor emise de Judecătoria Sector 2 București,

proces-verbal de înregistrare video, fișa postului inculpatului și alte acte

menționate în rechizitoriu.

S-a reținut de către instanță că în cursul anchetei

penale, inculpatul negase acuzația de luare de mită, recunoscând în schimb că

primise suma de 400 euro de la martorul A.N., pentru a-l determina pe

lucrătorul de poliție S.M. să realizeze o carte de identitate falsă, pe numele

lui T.G.

La rândul său, martorul A.N. a recunoscut că

inculpatul i-a cerut suma de 500 euro și că îi solicita anumite informații

despre diferite persoane, fără a cunoaște însă că împotriva acestora era declanșată

procedura de urmărire generală.

Martorul a declarat că nu își amintește să fi cerut

informații despre persoana cu numele de T.G. și că, în schimbul informațiilor

primite de la inculpat, achita acestuia diverse sume de bani.

Analizând probatoriul administrat în cauză, cu

referire la interceptările convorbirilor telefonice privind pe inculpat,

instanța a constatat că nu au fost respectate procedurile legale prevăzute

pentru certificarea înregistrărilor efectuate.

S-a reținut în acest sens că la propunerea

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin încheierea din 4 ianuarie 2007

a Judecătoriei Sector 2 București, pronunțată în Dosarul nr. 43/300/2007, a

fost autorizată interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică a

convorbirilor și comunicărilor efectuate de la mai multe posturi telefonice,

inclusiv cel utilizat de numitul A.N., pe o durată de 30 zile, începând cu data

de 4 ianuarie 2007.

Ca urmare, a fost emisă autorizația nr. 1 din 01

aprilie 2007.

Ulterior, cauza a fost preluată în instrumentare de

către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București din cadrul aceluiași

parchet, iar, prin ordonanța nr. 74/D/2007 din 9 iulie 2006, s-a dispus

disjungerea cauzei și declinarea competenței de soluționare în favoarea D.N.A. față

de B.V.V., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 254 și art. 255 C.

pen.

Ordonanța emisă în cauză a fost transmisă D.N.A.

însoțită de procesele-verbale de redare a înregistrării convorbirilor

telefonice purtate între martorul A.N. și inculpat.

Verificând aceste procese verbale, atașate în

probațiune dosarului penal privind pe inculpat, instanța a constatat că acestea

poartă indicat numărul unei alte autorizații de interceptare și înregistrare

decât cea pe baza căreia se încuviințase supravegherea postului telefonic

utilizat de martorul A.N.

În concret, s-a constatat că pe toate procesele

verbale de redare a înregistrărilor se face mențiune despre o autorizație emisă

de instanța Tribunalului București și nu de către Judecătoria Sector 2

București, potrivit celorlalte acte depuse la dosar.

De asemenea, s-a constatat că respectivele procese

verbale nu fuseseră supuse procedurii prevăzute de art. 91

3

C. proc.

pen., în sensul certificării lor de către procuror.

S-a reținut că procesele verbale în discuție nu erau

certificate nici de către procurorul D.I.I.C.O.T. care își declinase competența

în favoarea D.N.A. și nici de procurorul care procedase la preluarea cauzei

spre instrumentare și desfășurase ancheta penală.

S-a considerat că faptul neobservării acestor

neregularități de către procurorii implicați în instrumentarea cauzei penale

ridică îndoieli și cu privire la conținutul convorbirilor telefonice

interceptate, având în vedere lipsa certificării proceselor verbale de redare,

conform art. 91

3

C. proc. pen.

Omisiunea de certificare a proceselor verbale de

redare a convorbirilor telefonice interceptate, greșita întocmire a acestora,

prin invocarea unei autorizații emisă de o altă instanță și nedepusă la dosar,

precum și modificarea ulterioară a respectivelor procese verbale, de asemenea,

fără ca modificările operate să fie certificate de către procuror, au

determinat concluzia că interceptările efectuate nu puteau fi folosite în

procesul penal, ca urmare a nerespectării procedurii legale prevăzute de art. 91

3

C. proc. pen.

Apreciind asupra celorlalte probe relevante în

stabilirea situației de fapt și a vinovăției inculpatului, prima instanță a

constatat că acestea nu erau suficiente pentru condamnarea inculpatului.

Au fost analizate în acest sens declarațiile

inculpatului și ale martorului A.N., principalele probe rămase în examinare

după înlăturarea convorbirilor telefonice interceptate în cauză.

S-a reținut de către instanță că atât în faza de

urmărire penală, cât și în cursul judecății, inculpatul a contestat faptul

primirii unor sume de bani în schimbul transmiterii de informații către

martorul A.N., susținând că de la această persoană se împrumuta cu diverse sume

de bani.

Declarațiile inculpatului au fost contrazise de cele

ale martorului A.N., potrivit cărora pentru orice informație solicitată și

primită de la inculpat, achita acestuia sumă de 500 lei.

Referitor la suma de 400 euro primită de la martor în

schimbul eliberării unei cărți de identitate false privind pe T.G., inculpatul

a recunoscut învinuirea, cu precizarea că suma de bani o ceruse pentru sine și

nu pentru a o preda altei persoane.

În schimb, martorul A.N. a arătat că predase inculpatului

suma de 500 euro (față de 400 euro, potrivit declarației inculpatului), dar nu

pentru a interveni pe lângă terțe persoane în vederea întocmirii unei cărți de

identitate, ci pentru efectuarea unei verificări în baza de date a poliției.

Ca urmare, s-a constatat că între declarațiile

inculpatului și ale martorului existau contradicții majore; faptele recunoscute

de inculpat nu erau confirmate de martor, iar susținerile martorului erau

contestate de către inculpat.

S-a concluzionat de către instanță că probele

administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăția inculpatului și că, în

lipsa unor dovezi certe de vinovăție, nu se putea dispune condamnarea acestuia.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Prin motivele de apel formulate, s-a arătat că prima

instanță evaluase greșit probele cauzei și înlăturase fără temei din examinare

procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate între

inculpat și martorul A.N.

S-a menționat în acest sens că interceptarea

convorbirilor telefonice fusese autorizată de Judecătoria Sectorului 2

București în Dosarul nr. 5883/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

București și că referirea din procesele verbale de transcriere la o altă

autorizație decât cea emisă în realitate și în baza căreia avusese loc

înregistrările în cauză constituia o simplă eroare materială.

S-a arătat că respectiva eroare materială putea fi

lămurită de instanță, rezultând din actele dosarului care anume autorizație a

stat la baza înregistrărilor efectuate, dar și din evidentele ținute de

instanțele Judecătoriei Sector 2 și Tribunalul București.

De asemenea, s-a arătat că procesele verbale de transcriere

depuse la dosar nu se cerea a fi certificate de procurorul de caz întrucât

chiar acesta procedase personal la întocmirea lor.

S-a mai arătat și că transcrierile convorbirilor

telefonice efectuate în cauză fuseseră prezentate persoanelor ascultate și că

acestea nu formulaseră obiecțiuni cu privire la conținutul redării, rezultând

că transcrierea era conformă discuțiilor înregistrate.

S-a concluzionat de către parchet că în ipoteza în

care instanța avea îndoieli cu privire la conținutul proceselor verbale de

redare a convorbirilor telefonice era obligată să supună această problemă

dezbaterii părților și să facă demersurile necesare în vederea elucidării

chestiunii, modalitatea aleasă de instanță, aceea de a o discuta în cadrul

hotărârii, fiind neprocedurală.

Tot ca motiv de apel s-a invocat și greșita schimbare

a încadrării juridice dată faptei prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. prin

înlăturarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, arătându-se

că, potrivit fișei postului și competențelor corespunzătoare funcției deținute

în I.G.P.R. la data săvârșirii faptelor, inculpatul avea atribuții privind

constatarea și sancționarea contravențiilor, cât și pentru constatarea și

urmărirea infracțiunilor.

Prin Decizia penală nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția I-a penală, a fost admis apelul parchetului,

desființată sentința primei instanțe și trimisă cauza spre rejudecare la

aceeași instanță a Tribunalului București.

În principal, soluția instanței de apel privind

retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond s-a întemeiat pe

constatarea că la judecata în primă instanță fuseseră nesocotite dispozițiile

legale privitoare la publicitatea dezbaterilor, ca urmare a omisiunii instanței

de a pune în discuția părților nulitatea probelor în acuzare, ceea ce în drept

constituie o încălcare a publicității ședinței de judecată, sancționată cu

nulitatea absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

și inculpatul B.V.V.

În recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.,

nelegalitatea deciziei din apel a fost invocată în raport de greșita

sancționare, din perspectiva dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a

omisiunii instanței de fond de a pune în dezbaterea părților nulitatea

interceptărilor efectuate în cauză.

S-a arătat că prima instanță nu constatase nulitatea

proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, ci doar le

înlăturase din examinare.

Excluderea unor probe din examinare nu necesita însă

și o dezbatere prealabilă, așa cum greșit se apreciase de către instanța de

control judiciar.

De asemenea, s-a arătat că omisiunea constatată în

apel nu avea legătură cu publicitatea dezbaterilor ori a ședinței de judecată,

iar în cursul judecății din apel puteau fi lămurite toate aspectele referitoare

la legalitatea și conținutul proceselor verbale de redare a convorbirilor

telefonice interceptate.

Și în recursul declarat de inculpat s-a solicitat

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel,

arătându-se în esență că nu fuseseră nesocotite dispozițiile legale privitoare

la publicitatea ședinței de judecată și că motivele reținute de instanța de

apel nu justificau valabil reluarea judecății la instanța de fond.

Examinând decizia din apel în raport de criticile

formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursurile sunt fondate, pentru incidența cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen. atras de

greșita retrimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Astfel, se reține că soluția instanței de apel s-a

întemeiat pe constatarea că la judecata în primă instanță nu fusese supusă

dezbaterii părților nulitatea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor

telefonice dintre inculpat și martorul A.N. obținute în faza investigațiilor la

procuror și că respectiva omisiune a instanței constituia o încălcare a

principiului publicității dezbaterilor, sancționată cu nulitatea absolută,

conform art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Concluzia instanței de apel a fost susținută și cu argumente

deduse din jurisprudența Curții Europene vizând contradictorialitatea

dezbaterilor și posibilitatea părților de a formula observații cu privire

legalitatea probelor administrate în proces.

Înalta Curte constată însă că la judecata în primă

instanță nu au fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la publicitatea

ședinței de judecată și nici cele privitoare la contradictorialitatea

dezbaterilor.

Atât în legislația națională, cât și în jurisprudența

Curții Europene, publicitatea dezbaterilor se analizează exclusiv prin

posibilitatea părților și a publicului de a participa și asista la dezbateri în

sala de judecată.

Publicitatea dezbaterilor sau a ședinței de judecată

nu se confundă cu contradictorialitatea procesului sau a dezbaterilor.

Contradictorialitatea procedurii se analizează sub

mai multe aspecte și garantează în sens larg dreptul pentru părțile unui proces

de a lua cunoștință de toate probele și actele unui dosar și de a prezenta

observațiile lor cu privire la admisibilitatea, administrarea și pertinența

probelor prezentate instanței de către adversar.

În nici un caz, absența dezbaterilor contradictorii

asupra unor elemente susceptibile să influențeze soluția procesului nu poate fi

asimilată cu lipsa de publicitate a dezbaterilor și sancționată pe acest temei,

cele două principii prevăzute în desfășurarea procesului penal având o

reglementare distinctă în lege.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală atunci când a sancționat omisiunea instanței de

fond de a pune în dezbaterea părților nulitatea interceptărilor efectuate în

cauză din perspectiva dispozițiilor care reglementează publicitatea ședinței de

judecată.

În speță, toate termenele acordate la judecata în

primă instanță s-au desfășurat în ședință publică, neputându-se astfel reține

incidența cauzei de nulitate prevăzută de art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. cu

referire la art. 290 alin. (1) din același cod.

Totodată, se constată că soluția instanței de apel

privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond este greșită și

sub aspectul consecinței ce a fost atribuită procedeului în care avusese loc

evaluarea probatoriului în acuzare.

S-a arătat de către instanță că judecătorul fondului

nu procedase doar la o apreciere a probelor, ci constatase nulitatea

interceptărilor efectuate în cauză, fără ca acest aspect să fie supus

dezbaterii părților și fără ca M.P. să-și poate face apărările.

S-a arătat că dreptul la apărare garantează pentru

fiecare parte posibilitatea de a discuta și de a combate probele dosarului.

O primă observație este aceea că încălcarea dreptului

la apărare nu poate fi reținută niciodată în raport de acuzare, având în vedere

poziția procesuală a acesteia.

Apoi, este de arătat că principiului

contradictorialității procesului, sub aspectul modului de prezentare și

discutare a probelor în instanță, garantează dreptul părților de lua cunoștință

de toate actele și probele dosarului și de a-și prezenta propriile observații

cu privire la admisibilitatea, administrarea, legalitatea și pertinența

acestora.

Principiul se consideră respectat dacă părțile au

asigurată posibilitatea de a dezbate orice chestiune legată de administrarea

probelor, esențial fiind ca soluția procesului să nu se întemeieze în mod

hotărâtor pe elemente de probă necunoscute părților sau numai uneia dintre ele

și asupra cărora să nu fi avut ocazia să-și expună punctele de vedere într-o

dezbatere contradictorie.

În caz, procesele verbale de transcriere a

convorbirilor telefonice dintre inculpat și martorul acuzării și cu privire la

care prima instanță a găsit necesar să le înlăture din examinare erau cunoscute

părților în cauză.

Procesele verbale în discuție erau atașate la

dosarului cauzei și formau obiect de analiză în cadrul procesului, constituind

o probă importantă în fundamentarea acuzațiilor aduse inculpatului.

Pe tot parcursul procesului penal, părțile au avut

posibilitatea de a-și prezenta observațiile legate de administrarea acestei

probe și de a invoca eventuale neregularități decurgând din modalitatea de punere

în practică a autorizației de interceptare ori a existenței ei în realitate.

Pentru motive de felul celor arătate, prima instanță

a decis înlăturarea din examinare a proceselor verbale de redare a

convorbirilor telefonice înregistrate, pronunțând verdictul de nevinovăție a

inculpatului, pe baza celorlalte probe administrate în cauză.

Procedeul instanței nu încalcă însă

contradictorialitatea procedurii judiciare care se examinează întotdeauna până

la închiderea dezbaterilor.

În cadrul deliberării are loc evaluarea

probatoriului, etapă în care se verifică și conformitatea cu legea a întregii

activități procesuale desfășurate înainte de sesizarea instanței.

Prin urmare, prima instanță nu avea obligația

procedurală de a pune în discuția părților aspectele referitoare la legalitatea

interceptărilor efectuate în cauză, aceasta neconstituind o chestiune care să

țină de administrarea din oficiu a unei probe ori de contradictorialitatea

procedurii, așa cum s-a considerat fără temei de către curtea de apel.

Toate aspectele avute în vedere la pronunțarea

hotărârii și raționamentul expus în susținerea soluției sunt supuse dezbaterii

părților în cadrul căilor legale de atac.

Ca urmare, în apelul parchetului, instanța de control

judiciar avea obligația de a verifica dacă motivele invocate de judecătorul

fondului impuneau excluderea din probatoriu a interceptărilor efectuate în

cauză ori, dimpotrivă, viciile constatate erau remediabile și, ca atare,

probele puteau fi folosite în procesul penal.

O hotărâre judecătorească nu poate fi desființată

pentru motive ce vizează actul intrinsec al deliberării, neputându-se reproșa

judecătorului omisiunea de a pune în dezbaterea părților aspectele ce țin de

evaluarea probatoriului, operațiune subsecventă închiderii dezbaterilor și prevăzută

exclusiv în competența instanței.

În consecință, reținând inexistența motivelor

prezentate în justificarea soluției de retrimitere a cauzei spre rejudecare în

fond, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul B.V.V., va casa

decizia instanței de apel și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în

apel la aceeași instanță a Curții de Apel București.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul B.V.V. împotriva Deciziei

penale nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează decizia penală sus-menționată și dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Menține actele procedurale îndeplinite până la data

de 12 noiembrie 2009.

Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului

ales, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 mai 2010.