ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1738/2010

Asupra recursurilor penale de față constată: Prin sentința penală nr. 414 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția II-a penală, s-a dispus: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.V.V. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Soluția instanței s-a întemeiat pe constatarea că probele administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăția inculpatului în săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu. Potrivit rechizitoriului, la data de 25 ianuarie 2007, inculpatul B.V.V., inspector în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, ar fi acceptat promisiunea oferirii sumei de 500 RON de la martorul A.N., în schimbul efectuării unei verificări în baza de date a instituției în care își desfășura activitatea cu privire la numitul T.G. De asemenea, la data de 29 ianuarie 2007, inculpatul ar fi folosit informații ce nu erau destinate publicității în scopul obținerii de către S.M. a sumei de 500 euro de la aceeași persoană, A.N.

Situația de fapt expusă în rechizitoriu a fost probată cu declarațiile inculpatului, ale martorilor A.N. și B.A., procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de inculpat, interceptate în baza autorizațiilor emise de Judecătoria Sector 2 București, proces-verbal de înregistrare video, fișa postului inculpatului și alte acte menționate în rechizitoriu. S-a reținut de către instanță că în cursul anchetei penale, inculpatul negase acuzația de luare de mită, recunoscând în schimb că primise suma de 400 euro de la martorul A.N., pentru a-l determina pe lucrătorul de poliție S.M. să realizeze o carte de identitate falsă, pe numele lui T.G. La rândul său, martorul A.N. a recunoscut că inculpatul i-a cerut suma de 500 euro și că îi solicita anumite informații despre diferite persoane, fără a cunoaște însă că împotriva acestora era declanșată procedura de urmărire generală.

Martorul a declarat că nu își amintește să fi cerut informații despre persoana cu numele de T.G. și că, în schimbul informațiilor primite de la inculpat, achita acestuia diverse sume de bani. Analizând probatoriul administrat în cauză, cu referire la interceptările convorbirilor telefonice privind pe inculpat, instanța a constatat că nu au fost respectate procedurile legale prevăzute pentru certificarea înregistrărilor efectuate.

S-a reținut în acest sens că la propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin încheierea din 4 ianuarie 2007 a Judecătoriei Sector 2 București, pronunțată în Dosarul nr. 43/300/2007, a fost autorizată interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor și comunicărilor efectuate de la mai multe posturi telefonice, inclusiv cel utilizat de numitul A.N., pe o durată de 30 zile, începând cu data de 4 ianuarie 2007. Ca urmare, a fost emisă autorizația nr. 1 din 01 aprilie 2007. Ulterior, cauza a fost preluată în instrumentare de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București din cadrul aceluiași parchet, iar, prin ordonanța nr. 74/D/2007 din 9 iulie 2006, s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competenței de soluționare în favoarea D.N.A.

față de B.V.V., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 254 și art. 255 C. pen. Ordonanța emisă în cauză a fost transmisă D.N.A. însoțită de procesele-verbale de redare a înregistrării convorbirilor telefonice purtate între martorul A.N. și inculpat. Verificând aceste procese verbale, atașate în probațiune dosarului penal privind pe inculpat, instanța a constatat că acestea poartă indicat numărul unei alte autorizații de interceptare și înregistrare decât cea pe baza căreia se încuviințase supravegherea postului telefonic utilizat de martorul A.N. În concret, s-a constatat că pe toate procesele verbale de redare a înregistrărilor se face mențiune despre o autorizație emisă de instanța Tribunalului București și nu de către Judecătoria Sector 2 București, potrivit celorlalte acte depuse la dosar.

De asemenea, s-a constatat că respectivele procese verbale nu fuseseră supuse procedurii prevăzute de art. 91 3 C. proc. pen., în sensul certificării lor de către procuror. S-a reținut că procesele verbale în discuție nu erau certificate nici de către procurorul D.I.I.C.O.T. care își declinase competența în favoarea D.N.A. și nici de procurorul care procedase la preluarea cauzei spre instrumentare și desfășurase ancheta penală. S-a considerat că faptul neobservării acestor neregularități de către procurorii implicați în instrumentarea cauzei penale ridică îndoieli și cu privire la conținutul convorbirilor telefonice interceptate, având în vedere lipsa certificării proceselor verbale de redare, conform art. 91 3 C. proc.

pen. Omisiunea de certificare a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, greșita întocmire a acestora, prin invocarea unei autorizații emisă de o altă instanță și nedepusă la dosar, precum și modificarea ulterioară a respectivelor procese verbale, de asemenea, fără ca modificările operate să fie certificate de către procuror, au determinat concluzia că interceptările efectuate nu puteau fi folosite în procesul penal, ca urmare a nerespectării procedurii legale prevăzute de art. 91 3 C. proc. pen. Apreciind asupra celorlalte probe relevante în stabilirea situației de fapt și a vinovăției inculpatului, prima instanță a constatat că acestea nu erau suficiente pentru condamnarea inculpatului.

Au fost analizate în acest sens declarațiile inculpatului și ale martorului A.N., principalele probe rămase în examinare după înlăturarea convorbirilor telefonice interceptate în cauză. S-a reținut de către instanță că atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății, inculpatul a contestat faptul primirii unor sume de bani în schimbul transmiterii de informații către martorul A.N., susținând că de la această persoană se împrumuta cu diverse sume de bani. Declarațiile inculpatului au fost contrazise de cele ale martorului A.N., potrivit cărora pentru orice informație solicitată și primită de la inculpat, achita acestuia sumă de 500 lei. Referitor la suma de 400 euro primită de la martor în schimbul eliberării unei cărți de identitate false privind pe T.G., inculpatul a recunoscut învinuirea, cu precizarea că suma de bani o ceruse pentru sine și nu pentru a o preda altei persoane.

În schimb, martorul A.N. a arătat că predase inculpatului suma de 500 euro (față de 400 euro, potrivit declarației inculpatului), dar nu pentru a interveni pe lângă terțe persoane în vederea întocmirii unei cărți de identitate, ci pentru efectuarea unei verificări în baza de date a poliției. Ca urmare, s-a constatat că între declarațiile inculpatului și ale martorului existau contradicții majore; faptele recunoscute de inculpat nu erau confirmate de martor, iar susținerile martorului erau contestate de către inculpat. S-a concluzionat de către instanță că probele administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăția inculpatului și că, în lipsa unor dovezi certe de vinovăție, nu se putea dispune condamnarea acestuia.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. Prin motivele de apel formulate, s-a arătat că prima instanță evaluase greșit probele cauzei și înlăturase fără temei din examinare procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate între inculpat și martorul A.N. S-a menționat în acest sens că interceptarea convorbirilor telefonice fusese autorizată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 5883/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București și că referirea din procesele verbale de transcriere la o altă autorizație decât cea emisă în realitate și în baza căreia avusese loc înregistrările în cauză constituia o simplă eroare materială.

S-a arătat că respectiva eroare materială putea fi lămurită de instanță, rezultând din actele dosarului care anume autorizație a stat la baza înregistrărilor efectuate, dar și din evidentele ținute de instanțele Judecătoriei Sector 2 și Tribunalul București. De asemenea, s-a arătat că procesele verbale de transcriere depuse la dosar nu se cerea a fi certificate de procurorul de caz întrucât chiar acesta procedase personal la întocmirea lor. S-a mai arătat și că transcrierile convorbirilor telefonice efectuate în cauză fuseseră prezentate persoanelor ascultate și că acestea nu formulaseră obiecțiuni cu privire la conținutul redării, rezultând că transcrierea era conformă discuțiilor înregistrate.

S-a concluzionat de către parchet că în ipoteza în care instanța avea îndoieli cu privire la conținutul proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice era obligată să supună această problemă dezbaterii părților și să facă demersurile necesare în vederea elucidării chestiunii, modalitatea aleasă de instanță, aceea de a o discuta în cadrul hotărârii, fiind neprocedurală. Tot ca motiv de apel s-a invocat și greșita schimbare a încadrării juridice dată faptei prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. prin înlăturarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, arătându-se că, potrivit fișei postului și competențelor corespunzătoare funcției deținute în I.G.P.R. la data săvârșirii faptelor, inculpatul avea atribuții privind constatarea și sancționarea contravențiilor, cât și pentru constatarea și urmărirea infracțiunilor.

Prin Decizia penală nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală, a fost admis apelul parchetului, desființată sentința primei instanțe și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță a Tribunalului București. În principal, soluția instanței de apel privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond s-a întemeiat pe constatarea că la judecata în primă instanță fuseseră nesocotite dispozițiile legale privitoare la publicitatea dezbaterilor, ca urmare a omisiunii instanței de a pune în discuția părților nulitatea probelor în acuzare, ceea ce în drept constituie o încălcare a publicității ședinței de judecată, sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul B.V.V. În recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., nelegalitatea deciziei din apel a fost invocată în raport de greșita sancționare, din perspectiva dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a omisiunii instanței de fond de a pune în dezbaterea părților nulitatea interceptărilor efectuate în cauză. S-a arătat că prima instanță nu constatase nulitatea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, ci doar le înlăturase din examinare. Excluderea unor probe din examinare nu necesita însă și o dezbatere prealabilă, așa cum greșit se apreciase de către instanța de control judiciar.

De asemenea, s-a arătat că omisiunea constatată în apel nu avea legătură cu publicitatea dezbaterilor ori a ședinței de judecată, iar în cursul judecății din apel puteau fi lămurite toate aspectele referitoare la legalitatea și conținutul proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate. Și în recursul declarat de inculpat s-a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, arătându-se în esență că nu fuseseră nesocotite dispozițiile legale privitoare la publicitatea ședinței de judecată și că motivele reținute de instanța de apel nu justificau valabil reluarea judecății la instanța de fond. Examinând decizia din apel în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate, pentru incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen. atras de greșita retrimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Astfel, se reține că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe constatarea că la judecata în primă instanță nu fusese supusă dezbaterii părților nulitatea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice dintre inculpat și martorul A.N. obținute în faza investigațiilor la procuror și că respectiva omisiune a instanței constituia o încălcare a principiului publicității dezbaterilor, sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Concluzia instanței de apel a fost susținută și cu argumente deduse din jurisprudența Curții Europene vizând contradictorialitatea dezbaterilor și posibilitatea părților de a formula observații cu privire legalitatea probelor administrate în proces.

Înalta Curte constată însă că la judecata în primă instanță nu au fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată și nici cele privitoare la contradictorialitatea dezbaterilor. Atât în legislația națională, cât și în jurisprudența Curții Europene, publicitatea dezbaterilor se analizează exclusiv prin posibilitatea părților și a publicului de a participa și asista la dezbateri în sala de judecată. Publicitatea dezbaterilor sau a ședinței de judecată nu se confundă cu contradictorialitatea procesului sau a dezbaterilor. Contradictorialitatea procedurii se analizează sub mai multe aspecte și garantează în sens larg dreptul pentru părțile unui proces de a lua cunoștință de toate probele și actele unui dosar și de a prezenta observațiile lor cu privire la admisibilitatea, administrarea și pertinența probelor prezentate instanței de către adversar.

În nici un caz, absența dezbaterilor contradictorii asupra unor elemente susceptibile să influențeze soluția procesului nu poate fi asimilată cu lipsa de publicitate a dezbaterilor și sancționată pe acest temei, cele două principii prevăzute în desfășurarea procesului penal având o reglementare distinctă în lege. Prin urmare, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când a sancționat omisiunea instanței de fond de a pune în dezbaterea părților nulitatea interceptărilor efectuate în cauză din perspectiva dispozițiilor care reglementează publicitatea ședinței de judecată. În speță, toate termenele acordate la judecata în primă instanță s-au desfășurat în ședință publică, neputându-se astfel reține incidența cauzei de nulitate prevăzută de art. 197 alin. (2) din C. proc.

pen. cu referire la art. 290 alin. (1) din același cod. Totodată, se constată că soluția instanței de apel privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond este greșită și sub aspectul consecinței ce a fost atribuită procedeului în care avusese loc evaluarea probatoriului în acuzare. S-a arătat de către instanță că judecătorul fondului nu procedase doar la o apreciere a probelor, ci constatase nulitatea interceptărilor efectuate în cauză, fără ca acest aspect să fie supus dezbaterii părților și fără ca M.P. să-și poate face apărările. S-a arătat că dreptul la apărare garantează pentru fiecare parte posibilitatea de a discuta și de a combate probele dosarului. O primă observație este aceea că încălcarea dreptului la apărare nu poate fi reținută niciodată în raport de acuzare, având în vedere poziția procesuală a acesteia.

Apoi, este de arătat că principiului contradictorialității procesului, sub aspectul modului de prezentare și discutare a probelor în instanță, garantează dreptul părților de lua cunoștință de toate actele și probele dosarului și de a-și prezenta propriile observații cu privire la admisibilitatea, administrarea, legalitatea și pertinența acestora. Principiul se consideră respectat dacă părțile au asigurată posibilitatea de a dezbate orice chestiune legată de administrarea probelor, esențial fiind ca soluția procesului să nu se întemeieze în mod hotărâtor pe elemente de probă necunoscute părților sau numai uneia dintre ele și asupra cărora să nu fi avut ocazia să-și expună punctele de vedere într-o dezbatere contradictorie.

În caz, procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice dintre inculpat și martorul acuzării și cu privire la care prima instanță a găsit necesar să le înlăture din examinare erau cunoscute părților în cauză. Procesele verbale în discuție erau atașate la dosarului cauzei și formau obiect de analiză în cadrul procesului, constituind o probă importantă în fundamentarea acuzațiilor aduse inculpatului. Pe tot parcursul procesului penal, părțile au avut posibilitatea de a-și prezenta observațiile legate de administrarea acestei probe și de a invoca eventuale neregularități decurgând din modalitatea de punere în practică a autorizației de interceptare ori a existenței ei în realitate. Pentru motive de felul celor arătate, prima instanță a decis înlăturarea din examinare a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate, pronunțând verdictul de nevinovăție a inculpatului, pe baza celorlalte probe administrate în cauză.

Procedeul instanței nu încalcă însă contradictorialitatea procedurii judiciare care se examinează întotdeauna până la închiderea dezbaterilor. În cadrul deliberării are loc evaluarea probatoriului, etapă în care se verifică și conformitatea cu legea a întregii activități procesuale desfășurate înainte de sesizarea instanței. Prin urmare, prima instanță nu avea obligația procedurală de a pune în discuția părților aspectele referitoare la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză, aceasta neconstituind o chestiune care să țină de administrarea din oficiu a unei probe ori de contradictorialitatea procedurii, așa cum s-a considerat fără temei de către curtea de apel. Toate aspectele avute în vedere la pronunțarea hotărârii și raționamentul expus în susținerea soluției sunt supuse dezbaterii părților în cadrul căilor legale de atac.

Ca urmare, în apelul parchetului, instanța de control judiciar avea obligația de a verifica dacă motivele invocate de judecătorul fondului impuneau excluderea din probatoriu a interceptărilor efectuate în cauză ori, dimpotrivă, viciile constatate erau remediabile și, ca atare, probele puteau fi folosite în procesul penal. O hotărâre judecătorească nu poate fi desființată pentru motive ce vizează actul intrinsec al deliberării, neputându-se reproșa judecătorului omisiunea de a pune în dezbaterea părților aspectele ce țin de evaluarea probatoriului, operațiune subsecventă închiderii dezbaterilor și prevăzută exclusiv în competența instanței. În consecință, reținând inexistența motivelor prezentate în justificarea soluției de retrimitere a cauzei spre rejudecare în fond, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul B.V.V., va casa decizia instanței de apel și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeași instanță a Curții de Apel București. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul B.V.V. împotriva Deciziei penale nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia penală sus-menționată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Menține actele procedurale îndeplinite până la data de 12 noiembrie 2009. Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 mai 2010.