ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 939/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă sub nr. 5845/95/2009,

reclamantul G.I.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

247/2005, în contradictoriu cu P.C.C., anularea Dispoziției nr. 174 din 4 iunie

2009 și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

„moară" situat în comuna Crușeț, compus din clădire și utilajele aferente.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul împreună cu utilajele aferente au

fost preluate abuziv în anul 1948, iar după anul 1990 moara a intrat în

patrimoniul SC I. SA, care, ulterior, a început vânzarea acestor active.

A mai arătat

că, în anul 1991, anterior apariției Legii nr. 10/2001, a cumpărat acest imobil

de la societatea deținătoare, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare

transcris la 30 mai 1991, iar ulterior a formulat notificare către P.c.C., prin

care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii.

Totodată, a mai

susținut că cererea sa adresată P.c.C. la data de 19 septembrie 2005 a fost

soluționată la data de 6 iunie 2009, prin emiterea Dispoziției nr. 174 din 4

iunie 2009 prin care i s-a respins cererea de acordarea a despăgubirilor pentru

imobilul „moară" situat în comuna Crușeț, județul Gorj, considerând că

îndeplinește condițiile cerute de Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința

civilă nr. 337 din 23 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția

civilă în dosarul nr. 5845/95/2009, s-a respins acțiunea reclamantului,

reținându-se că dispoziția emisă de P.C.C. este legală și temeinică, în

condițiile în care reclamantul nu a formulat în termenul legal notificare în

baza Legii nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 neavând prevederi referitoare la

existența unor noi termene pentru depunerea notificărilor, altele decât cele

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva

acestei decizi a declarat apel reclamantul G.I.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de

apel s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul

nu este îndreptățit să obțină măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

preluat abuziv, în condițiile în care acesta nu a înțeles să-și fundamenteze

contestația pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile

dispozițiile ce reglementează procedura și termenul de depunere a

notificărilor, ci a înțeles să se prevaleze de dispozițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, care nu instituie un nou termen de depunere a notificărilor

sau a cererilor de despăgubiri.

S-a susținut că

instanța de fond nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 instituie

principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și numai cu titlu

de excepție măsurile reparatorii prin echivalent, în timp ce Legea nr. 247/2005

prevede expres în Titlul VII regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, arătând că la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamantul nu putea ști că în anul 2005 se va

adopta o lege specială care să reglementeze în principal măsurile de reparație

— despăgubiri, pentru a considera necesară și a formula o notificare în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că

prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen pentru depunerea

cererilor ce intră sub incidența acestei legi, nefiind condiționată acordarea

despăgubirilor de depunerea vreunei notificări, astfel cum s-a prevăzut în

Legea nr. 10/2001.

Ultima critică

din apel a vizat omisiunea instanței de fond de a se fi pronunțat asupra

nulității dispoziției atacate în privința lipsei mențiunilor obligatorii cu

privire la instanța la care poate fi atacată dispoziția și la termenul de

contestare, mențiuni ce atrag nulitatea absolută a actului emis.

Prin decizia

civilă nr. 94 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul

reclamantului, reținând că prima instanță a soluționat cauza funcție de cadrul

procesual stabilit de reclamant și cu referire la temeiurile de drept invocate

de către acest, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

A mai reținut

că Legea nr. 247/2005 nu conține reglementări referitoare la repunerea în

termenul de a formula notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar

reclamantul nu și-a valorificat acest drept.

Referitor la

nulitatea dispoziției atacate pentru lipsa mențiunilor privind termenul de

contestare și instanța la care poate fi atacată această dispoziție, nu s-a

făcut dovada producerii vreunei vătămări intereselor reclamantului, în sensul

că nu s-a invocat și nu s-a reținut incidența dispozițiilor legale privind

nerespectarea termenului legal de contestare a dispoziției atacate sau a

dispozițiilor legale privind competența instanței, fiind, astfel, nefondate și

aceste critici din apel.

Împotriva

acestei decizi a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. reclamantul, arătând că hotărârea instanței de apel este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

În acest sens,

a arătat că cererea introductivă de instanță a fost formulată exclusiv pe

dispozițiile Legii nr. 247/2005, care nu condiționează acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative

instituite prin Legea nr. 10/2001.

A mai arătat

că, dat fiind temeiul juridic al cererii, și anume, Legea nr. 247/2005, este

greșită interpretarea conform căreia ar fi decăzut din dreptul de mai solicita

despăgubiri întrucât nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Solicitarea de

anulare a dispoziției contestate a fost întemeiată pe Legea nr. 247/2005,

astfel încât nu sunt incidente în cauză dispozițiile ce reglementează procedura

sau termenul de depunere a notificărilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Simpla

împrejurare de fapt constând în nedepunerea unei notificări întemeiată pe Legea

nr. 10/2001 nu poate fi calificată drept o renunțare sau o decădere din acest

drept, atâta vreme cât legea nouă, Legea nr. 247/2005 nu impune în nici un fel

parcurgerea acestei etape pentru acordarea despăgubirilor cuvenite.

Recursul este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Conform art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptățite să obțină

măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula,

în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care

investeau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să

le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de

notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14

februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 și care nu a suferit

nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, aplicându-se pentru toate

categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo

distincție.

Nerespectarea

termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent

pentru astfel de bunuri.

Referitor la

acest termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele

anterior arătate, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici

implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispozițiile

Legii nr. 247/2005.

În speță, din

dispoziția nr. 174 din 4 iunie 2009 emisă de P.C.C. contestată de reclamant,

rezultă că acesta s-a adresat cu cerere de soluționare a pretențiilor asupra

imobilului în litigiu către această instituție la data de 19 septembrie 2005,

soluția de respingere a pârâtului, precum și menținerea dispoziției de către

instanțele de fond și apel fiind corecte.

Acțiunea

reclamantului de contestare a dispoziției arătate a fost întemeiată atât pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, iar

critica acestuia conform căreia instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit

că cererea sa este întemeiată exclusiv pe Legea nr. 10/2001 nu poate fi

primită, întrucât concluzia instanței nu a fost aceasta, ci doar a constatat că

„.sunt nefondate criticile din apel în care se susține că acțiunea formulată nu

s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.".

Susținerea

conform căreia procedura privind măsurile reparatorii ce se acordă în temeiul

Legii nr. 247/2005 nu condiționează solicitantul de parcurgerea prealabilă a

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 este eronată, întrucât

domeniul de reglementare prevăzut la art. 1 alin. (1) din Titlul VII al acestui

act normativ este stabilit numai la acele despăgubiri rezultate din aplicarea

Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri

imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, O.U.G. nr. 83/1999

privind restituirea unor bunuri imobile ce au aparținut comunităților

cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ș.a.

Or, având în

vedere că reclamantul nu a parcurs procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul

căreia i s-ar fi putut constata calitatea de persoană îndreptățită precum și

măsurile reparatorii corespunzătoare, este evident că nu poate uza de calea

unei legi care este, în fapt, consecința legii speciale de reparație inițiale.

Ca atare, nu se

pune problema încălcării principiului ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus, la care face referire reclamantul, întrucât încălcarea

acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii care, în speță,

nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 247/2005 stabilește clar

și fără echivoc faptul că măsurile reparatorii pe care le reglementează sunt

cele rezultate din parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Lipsa

notificării nu se raportează la dispozițiile Legii nr. 247/2005, ci la cele ale

Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul, contrar apărărilor formulate, a

indicat-o ca temei juridic al acțiunii sale dar de care nu a uzat în

demersurile sale judiciare.

Prin urmare,

având în vedere că pierderea dreptului reclamantului de a obține măsuri

reparatorii prin echivalent corespunzătoare bunului în litigiu se datorează

exclusiv opțiunii procesuale a acestuia, de ignorare a dispozițiilor legii

speciale de reparație și a termenelor instituite de aceasta, în mod just

instanțele au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Față de cele

arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul G.I.C., împotriva deciziei civile nr.

94 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.