ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 939/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă sub nr. 5845/95/2009, reclamantul G.I.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, în contradictoriu cu P.C.C., anularea Dispoziției nr. 174 din 4 iunie 2009 și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul „moară" situat în comuna Crușeț, compus din clădire și utilajele aferente. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul împreună cu utilajele aferente au fost preluate abuziv în anul 1948, iar după anul 1990 moara a intrat în patrimoniul SC I. SA, care, ulterior, a început vânzarea acestor active. A mai arătat că, în anul 1991, anterior apariției Legii nr. 10/2001, a cumpărat acest imobil de la societatea deținătoare, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare transcris la 30 mai 1991, iar ulterior a formulat notificare către P.c.C., prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii.

Totodată, a mai susținut că cererea sa adresată P.c.C. la data de 19 septembrie 2005 a fost soluționată la data de 6 iunie 2009, prin emiterea Dispoziției nr. 174 din 4 iunie 2009 prin care i s-a respins cererea de acordarea a despăgubirilor pentru imobilul „moară" situat în comuna Crușeț, județul Gorj, considerând că îndeplinește condițiile cerute de Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin sentința civilă nr. 337 din 23 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă în dosarul nr. 5845/95/2009, s-a respins acțiunea reclamantului, reținându-se că dispoziția emisă de P.C.C. este legală și temeinică, în condițiile în care reclamantul nu a formulat în termenul legal notificare în baza Legii nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 neavând prevederi referitoare la existența unor noi termene pentru depunerea notificărilor, altele decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizi a declarat apel reclamantul G.I.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de apel s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit să obțină măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile în care acesta nu a înțeles să-și fundamenteze contestația pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile ce reglementează procedura și termenul de depunere a notificărilor, ci a înțeles să se prevaleze de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care nu instituie un nou termen de depunere a notificărilor sau a cererilor de despăgubiri.

S-a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și numai cu titlu de excepție măsurile reparatorii prin echivalent, în timp ce Legea nr. 247/2005 prevede expres în Titlul VII regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, arătând că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamantul nu putea ști că în anul 2005 se va adopta o lege specială care să reglementeze în principal măsurile de reparație — despăgubiri, pentru a considera necesară și a formula o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. S-a arătat că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen pentru depunerea cererilor ce intră sub incidența acestei legi, nefiind condiționată acordarea despăgubirilor de depunerea vreunei notificări, astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 10/2001.

Ultima critică din apel a vizat omisiunea instanței de fond de a se fi pronunțat asupra nulității dispoziției atacate în privința lipsei mențiunilor obligatorii cu privire la instanța la care poate fi atacată dispoziția și la termenul de contestare, mențiuni ce atrag nulitatea absolută a actului emis. Prin decizia civilă nr. 94 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că prima instanță a soluționat cauza funcție de cadrul procesual stabilit de reclamant și cu referire la temeiurile de drept invocate de către acest, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. A mai reținut că Legea nr. 247/2005 nu conține reglementări referitoare la repunerea în termenul de a formula notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu și-a valorificat acest drept.

Referitor la nulitatea dispoziției atacate pentru lipsa mențiunilor privind termenul de contestare și instanța la care poate fi atacată această dispoziție, nu s-a făcut dovada producerii vreunei vătămări intereselor reclamantului, în sensul că nu s-a invocat și nu s-a reținut incidența dispozițiilor legale privind nerespectarea termenului legal de contestare a dispoziției atacate sau a dispozițiilor legale privind competența instanței, fiind, astfel, nefondate și aceste critici din apel. Împotriva acestei decizi a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul, arătând că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

În acest sens, a arătat că cererea introductivă de instanță a fost formulată exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, care nu condiționează acordarea de măsuri reparatorii în echivalent de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative instituite prin Legea nr. 10/2001. A mai arătat că, dat fiind temeiul juridic al cererii, și anume, Legea nr. 247/2005, este greșită interpretarea conform căreia ar fi decăzut din dreptul de mai solicita despăgubiri întrucât nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. Solicitarea de anulare a dispoziției contestate a fost întemeiată pe Legea nr. 247/2005, astfel încât nu sunt incidente în cauză dispozițiile ce reglementează procedura sau termenul de depunere a notificărilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Simpla împrejurare de fapt constând în nedepunerea unei notificări întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificată drept o renunțare sau o decădere din acest drept, atâta vreme cât legea nouă, Legea nr. 247/2005 nu impune în nici un fel parcurgerea acestei etape pentru acordarea despăgubirilor cuvenite. Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care investeau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 și care nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Referitor la acest termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele anterior arătate, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

În speță, din dispoziția nr. 174 din 4 iunie 2009 emisă de P.C.C. contestată de reclamant, rezultă că acesta s-a adresat cu cerere de soluționare a pretențiilor asupra imobilului în litigiu către această instituție la data de 19 septembrie 2005, soluția de respingere a pârâtului, precum și menținerea dispoziției de către instanțele de fond și apel fiind corecte.

Acțiunea reclamantului de contestare a dispoziției arătate a fost întemeiată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, iar critica acestuia conform căreia instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit că cererea sa este întemeiată exclusiv pe Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită, întrucât concluzia instanței nu a fost aceasta, ci doar a constatat că „.sunt nefondate criticile din apel în care se susține că acțiunea formulată nu s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.". Susținerea conform căreia procedura privind măsurile reparatorii ce se acordă în temeiul Legii nr. 247/2005 nu condiționează solicitantul de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 este eronată, întrucât domeniul de reglementare prevăzut la art. 1 alin. (1) din Titlul VII al acestui act normativ este stabilit numai la acele despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile ce au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ș.a. Or, având în vedere că reclamantul nu a parcurs procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-ar fi putut constata calitatea de persoană îndreptățită precum și măsurile reparatorii corespunzătoare, este evident că nu poate uza de calea unei legi care este, în fapt, consecința legii speciale de reparație inițiale.

Ca atare, nu se pune problema încălcării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, la care face referire reclamantul, întrucât încălcarea acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii care, în speță, nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 247/2005 stabilește clar și fără echivoc faptul că măsurile reparatorii pe care le reglementează sunt cele rezultate din parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Lipsa notificării nu se raportează la dispozițiile Legii nr. 247/2005, ci la cele ale Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul, contrar apărărilor formulate, a indicat-o ca temei juridic al acțiunii sale dar de care nu a uzat în demersurile sale judiciare.

Prin urmare, având în vedere că pierderea dreptului reclamantului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare bunului în litigiu se datorează exclusiv opțiunii procesuale a acestuia, de ignorare a dispozițiilor legii speciale de reparație și a termenelor instituite de aceasta, în mod just instanțele au dispus respingerea cererii deduse judecății. Față de cele arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I.C., împotriva deciziei civile nr. 94 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.