ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7365/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 36A

din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat

de reclamantele C.E.S. și C.C., moștenitoare ale apelantei-reclamante C.A.,

împotriva Sentinței civile nr. 733 din 30 iunie 2005 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru

Valorificarea Activelor Statului, a schimbat sentința atacată, a admis

contestația și a anulat Decizia nr. 146 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea

Pentru Valorificarea Activelor Statului, obligând pârâta să emită o decizie de

restituire în echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 2.342 mp și

construcția cu destinație de moară de cereale situată pe acest teren din comuna

Gândești nr. 846, județul Neamț, identificate prin raportul de expertiză

omologat de instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că între imobilul revendicat de către

apelanți și cel proprietatea, la data preluării de către stat în 1949, al

apelantei inițiale C.A. și a autorului acesteia, Ș.M., există identitate.

Rezoluția de pe adresa nr. 17 din 26 martie 1949 și procesul-verbal încheiat în

aplicarea acesteia ar putea reprezenta chiar actul de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. In

aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 a constatat că persoana

individualizată în aceste înscrisuri era autorul apelantelor, Ș.M. De aceea,

Curtea a înlăturat considerentele sentinței referitoare la nedovedirea de către

reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării

abuzive, dar și cele referitoare la identitatea dintre acesta și cel situat în

comuna Gâdinți (fostă Sagna), județul Neamț. De altfel, aspectul dovedirii

dreptului de proprietate asupra imobilului a fost dezlegat cu caracter

obligatoriu de Înalta Curte în considerentele deciziei de casare.

De asemenea, a

reținut că imobilul a fost preluat anterior intrării în vigoare a Decretului

nr. 92/1950, respectiv în anul 1949, așa cum rezultă din adresa nr. 17 din 26

martie 1949 a întreprinderii Naționalizate Moara N. Bălcescu și din

procesul-verbal din 20 aprilie 1949 al Primăriei comunei Nicolae Bălcescu.

Aceste înscrisuri reprezintă dovada unei preluări de fapt, dar și prezumția

preluării imobilului în temeiul art. 1 alin. (1) pct. 50 și alin. (9) din Legea

nr. 119/1948.

Curtea a constatat că

imobilul în litigiu nu se încadra în categoria imobilelor vizate de Legea nr.

119/1948, deoarece acesta era o moară țărănească și nu o moară sistematică,

motiv pentru care preluarea a fost una abuzivă, apelantele fiind persoane

îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea a fost

adresată instituției intimate, deoarece până în anul 1998 imobilul a aparținut

societății comerciale P. SA, fostă I. SA, societate reorganizată în baza Legii

nr. 15/1990, având capital majoritar de stat. Aceasta a vândut imobilul, care a

intrat în circuitul civil prin înstrăinări succesive, în prezent aflându-se în

proprietatea unor persoane fizice, al căror drept de proprietate este intabulat

în cartea funciară.

În raport de

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar și de prevederile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, curtea de apel a reținut că în prezent AVAS nu mai are

competența de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite

decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii, modalitatea de acordare

și stabilire a acestora fiind în sarcina Comisiei Centrale constituită pentru

stabilirea despăgubirilor.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Pentru

Valorificarea Activelor Statului, solicitând schimbarea deciziei recurate în

sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței instanței de

fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului a susținut că în temeiul Legii nr. 10/2001 AVAS are numai competența

de a emite decizie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei

îndreptățite, iar acordarea acestor măsuri se face numai de Comisia Centrală

pentru Acordarea Despăgubirilor și de către AVAS, care nu are abilități în

acest sens. De aceea, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, soluția instanței de apel ca AVAS să emită decizie de restituire în

echivalent pentru imobilul în litigiu este nelegală.

În același timp,

pârâta a criticat decizia instanței de apel pentru că a fost obligată să emită

decizia în lipsa înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, inclusiv asupra terenului de 2.342 mp, reclamanții

ignorând prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001,

precum și termenul limită de depunere a actelor doveditoare. A susținut că

faptul că la dosarul cauzei intimații-reclamanți depun și alte înscrisuri, nu

suplinește lipsa acestor acte din dosarul administrativ al notificării. De

asemenea, a susținut că nu s-a dovedit nici faptul că imobilul ce face obiectul

notificării este unul și același cu imobilul descris în înscrisurile depuse în

dovedirea dreptului de proprietate.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Prima critică,

referitoare la nelegalitatea obligației instituite de instanța de apel în

sarcina AVAS, se privește ca nefondată.

Prin dispozitivul

deciziei atacate s-a dispus obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire

în echivalent pentru imobilul teren și construcție situat în comuna Gâdești,

jud. Neamț. Dispozitivul deciziei poate fi înțeles prin raportarea la

considerentele care au stat la baza pronunțării hotărârii.

Or, curtea de apel a

reținut în considerente, textual, că AVAS nu mai are competența de a acorda

măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar competența de a emite decizie cu

propunerea acordării măsurilor reparatorii. De asemenea, a reținut că

modalitatea de acordare și stabilire a acestora este în competența Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005. Așadar, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost pronunțată cu

respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și ale art. 29 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Nici critica

referitoare la lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate al autorilor

intimatelor-reclamante, respectiv nedepunerea acestora la dosarul administrativ,

nu poate fi primită.

Conform art. 23 din

Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după

caz ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz,

înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte dovezi necesare

evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse

până la data soluționării notificării.

Expresia

„soluționarea notificării" trebuie înțeleasă în sensul că ea vizează

rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea

persoanei juridice notificate, sau judiciară -înaintea instanței de judecată,

până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Nicio prevedere a

Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară.

Singura sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei

îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută

de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a

notificării.

A considera altfel,

ar însemna a duce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat

de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice

notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției.

Cât privește dovada

dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor la data preluării abuzive a

imobilului, Înalta Curte constată că aceasta a fost făcută pe deplin.

Astfel, în

considerentele deciziei de casare nr. 2839 din 11 martie 2009 pronunțată de

Înalta Curte s-a reținut că din conținutul procesului-verbal din 20 aprilie

1949 încheiat de Primarul comunei Nicolae Bălcescu rezultă că moara din această

comună era proprietatea autorului Ș.M. și a fost naționalizată în baza

hotărârii Comisiunii județene de expropriere luată în ședința din 7 aprilie

1949 și transmisă prin executare prin adresa 17/1949.

Aceste dovezi au fost

întregite cu mențiunile din actul de vânzare-cumpărare depus la fila 11 dosar

fond, cu autorizația nr. 212/1942 prin care Ș.M. este autorizat să deschidă și

să pună în funcțiune moara în comuna Carol I, județul Roman, cum și cu

autorizația nr. 16/1946, acte ce dovedesc deținerea bunului cu titlu de

proprietate ulterior anului 1940 și până în anul 1948.

Nici critica

referitoare la lipsa dovezilor privind identitatea dintre imobilul notificat și

cel la care fac referire actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate nu

poate fi primită.

Instanța de apel a

administrat toate probele impuse de decizia de casare mai sus amintită,

referitoare la identificarea imobilului, precum și la clarificarea denumirilor

succesive primite de comuna Carol I, județul Roman și apartenența

administrativ-teritorială a acesteia până la data notificării (relațiile

comunicate de Primăria comunei Sagna, planurile cadastrale comunicate de Biroul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Roman, expertiza topografică întocmită de

expert A.F.), împrejurare care exclude orice dubiu cu privire la identitatea și

situarea bunului notificat.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 36A

din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.