ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4435/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

C.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din

România a solicitat suspendarea executării deciziei emise de acesta din urmă, sub

nr. 286 din 03 decembrie 2007, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că, prin decizia a cărei suspendare o solicită s-a luat

măsura suspendării exercitării de către reclamant a profesiei de avocat, pe

care o deține în cadrul Baroului de Avocați Teleorman, decizie care este

nelegală, iar executarea acesteia ar aduce o pagubă iminentă, ținând seama de

situația sa materială.

Reclamantul arată, totodată,

că subzistă un caz bine justificat ce derivă din nelegalitatea evidentă a

actului, prin aceea ca deciziile emise de Consiliul Baroului Telorman și cel al

U.N.B.R., respectiv deciziile nr. 286/2007 și nr. 315 din 08 martie 2008, au

fost emise cu încălcarea prevederilor legale, cât timp decizia emisă de Baroul

Teleorman s-a luat fără încunoștiințarea reclamantului, iar în cuprinsul

deciziei Colegiului U.N.B.R. nu se menționează în cuprinsul acesteia soluția

dată cu privire la cererea privind suspendarea executării deciziei emise de

Baroul Teleorman.

Prin sentința nr.

1887 din 18 iunie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea și a dispus suspendarea executării

celor două decizii, iar prin decizia nr. 1632 din 24 martie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, casată

sentința recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, a aceleiași instanțe în

considerarea faptului că cererea a fost soluționată fără citarea emitentului

deciziei nr. 286/2007, anume Baroul Telorman, care are legitimare procesuală

pasivă.

În rejudecare, Curtea

de Apel Bucurtești, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 3598 din 30 octombrie 2010 a respins ca nefondată cererea de suspendare

formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a

Barourilor din România și Baroul Teleorman.

Prin aceeași

sentință, instanța a obligat reclamantul la plata către pârâta U.N.B.R. a sumei

de 800 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Instanța de fond a

reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Atât din Recomandarea

nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989, cât și din cuprinsul art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, rezultă fără echivoc faptul că exercițiul dreptului unei

persoane, fizice sau juridice, de a obține suspendarea provizorie a executării

unui act administrativ, este condiționat de îndeplinirea a două condiții

cumulative, respectiv condiția existenței unui caz bine justificat și condiția

de a se preveni producerea unei pagube iminente, dificil sau imposibil de a mai

fi reparată în viitor.

Arată instanța că

suspendarea executării actelor administrative constituie o situație de

excepție, în cadrul căreia instanța are numai posibilitatea să efectueze o

cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute

de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi

prejudecat fondul litigiului.

În speță, instanța a

constatat că reclamantul nu a furnizat în concret suficiente elemente care, la o

primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, să conducă la reținerea

că în cauză ar exista un caz bine justificat, continuat de prefigurarea unei

pagube iminente.

A mai reținut

instanța că legalitatea actelor administrative a fost examinată de către

instanța de fond în baza plenitudinii de jurisdicție, apreciind că motivele prezentate

de reclamant nu creează o aparență de nelegalitate a deciziilor atacate, astfel

că prezumția de nelegalitate nu a fost răsturnată.

Împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamantul C.I.,solicitând ca în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată

hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării ca

neîntemeiată.

Deși nu a structurat

motivele de nelegalitate, în esență, recurentul a susținut că i-a fost încălcat

dreptul la apărare, întrucât instanța de fond nu i-a acordat un termen pentru

lipsă de apărare pe considerentul că reclamantul este avocat.

O altă critică

vizează modul de soluționare a cauzei de către instanța fondului pe motive de

discriminare pe aspecte rasiale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de

înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente

cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc.

civ., apreciază că acesta este nefondat.

Critica recurentului

privind încălcarea, de către instanța de fond, a dreptului său la apărare, este

neîntemeiată.

Astfel, dreptul de

acces la justiție, garantat de către Constituția României, se exercită în

condițiile legii și cu respectarea obligațiilor corelative.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., „părțile au îndatorirea ca, în

condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De

asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile,

ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite

drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și

să-și probeze pretențiile și apărările.”

În speță, recurentul-reclamant

a înțeles să își exercite drepturile procesuale solicitând, prin cererea

înregistrată în data de 4 septembrie 2010, amânarea judecării cauzei, ceea ce,

însă, nu excludea obligațiile instituite, în sarcina sa, de dispozițiile legale

sus-menționate, ca până la termenele acordate să-și angajeze un apărător.

Pentru considerente

similare nu poate fi reținută nici critica privind modul în care instanța de

fond a înțeles să soluționeze cauza, aspectul discriminării pe aspecte rasiale

nu poate fi reținut, nefăcând obiectul prezentei cauze.

Pe de altă parte,

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art.

7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca

regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și

să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14

alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o

măsură excepțională.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond a apreciat ca fiind neîndeplinită condiția „cazului

bine justificat” întrucât recurentul-reclamant nu a administrat niciun fel de

probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei

pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în

final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de

excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul

actelor administrative prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata

unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu

este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective

conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel

s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea

actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor

administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Pentru aceste

considerente, neexistând motive de reformare a sentinței instanței de fond,

Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat și, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinței nr. 3598 din 30 octombrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurentul să

plătească intimatei-pârâte Uniunea Națională a Barourilor din România suma de 1.200

RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2010.