ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 471/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 331 din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 22 pct. 6 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, excepție invocată de P.A.V. și P.R.A. în dosarul nr. 31489/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca. Prin aceeași sentință a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și a fost respinsă cererea, în consecință, față de acesta.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: In privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, s-a reținut că este întemeiată, această parte neavând calitate procesuală pasivă în cauză, conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora normele de aplicare a legii sunt emise și adoptate de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și sunt puse în aplicare prin Ordin al Președintelui Comisiei.

Referitor la excepția de nelegalitate prima instanță a reținut că dispoziția legală criticată pentru nelegalitate, potrivit căreia „Asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru: ... amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul sau conducătorul autovehiculului asigurat răspunzător de producerea pagubei precum și cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata despăgubirilor" este în acord cu dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, care limitează despăgubirile la cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, neputând, deci, avea caracter nelegal. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs autorii excepției, P.A.V.

și P.R.A. În motivarea căii de atac formulate, recurenții susțin, în esență, că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pe de o parte, și că prima instanță nu s-a raportat, în analiza legalității prevederilor normative criticate, la dispozițiile art. 371 7 alin. (2) C. proc. civ. și art. 16 și art. 21 din Constituția României, invocate în cererea de formulare a excepției, pe de altă parte. Examinând cauza, precum și sentința atacată, în raport cu motivele invocate de recurenți, cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 22 pct. 6 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, criticate în cauză, „Asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru (...) amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, precum și cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata despăgubirilor". Actul administrativ normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Or, conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din această lege, „Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil". Cum însăși legea în temeiul și pentru aplicarea căreia au fost emise prevederile normative criticate limitează despăgubirile acordate de către asigurător la prejudiciile de care acesta răspunde, în baza legii, și la cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în mod corect a reținut prima instanță că excepția de nelegalitate nu este întemeiată, respingând-o ca atare. Nu este întemeiată critica recurenților, care susțin că instanța de judecată trebuia să se raporteze, în analiza legalității prevederilor normative criticate, la dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc.

civ. și art. 16 și art. 21 din Constituția României. Aceasta, întrucât Codul de procedură civilă conține norme procedurale, constituind dreptul comun în materie, în timp ce actul administrativ normativ ale cărui prevederi sunt criticate conține norme speciale, emise în temeiul unei legi speciale, care poate deroga de la dreptul comun. De altfel, însăși dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenți, prevăd această posibilitate statuând că „Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când ..., prin lege, se prevede altfel. De asemenea, se va reține că legalitatea unui act administrativ normativ nu este analizată prin raportare la dispozițiile constituționale, care sunt avute în vedere în cadrul excepției de neconstituționalitate a legilor, ci la dispozițiile legale în temeiul cărora a fost emis respectivul act administrativ, așa cum corect a procedat prima instanță.

Celelalte critici formulate de recurenți nu vor mai fi analizate, nemaifiind relevante față de constatarea că excepția de nelegalitate este neîntemeiată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de P.A.V. și P.R.A. împotriva sentinței nr. 331 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.