ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 471/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 331 din 24

septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 22 pct. 6 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor nr. 3108/2004, excepție invocată de P.A.V. și P.R.A. în dosarul

nr. 31489/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca. Prin aceeași sentință a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului președintele

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și a fost respinsă cererea, în

consecință, față de acesta.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

In privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Președintele Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor, s-a reținut că este întemeiată, această parte neavând calitate

procesuală pasivă în cauză, conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 32/2000, potrivit cărora normele de aplicare a legii sunt emise și adoptate

de către Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor

și sunt puse în aplicare prin Ordin al Președintelui Comisiei.

Referitor la excepția de nelegalitate

prima instanță a reținut că dispoziția legală criticată pentru nelegalitate,

potrivit căreia „Asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru: ... amenzile de

orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul sau

conducătorul autovehiculului asigurat răspunzător de producerea pagubei precum

și cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata despăgubirilor"

este în acord cu dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările, care limitează despăgubirile la cheltuielile

făcute de asigurați în procesul civil, neputând, deci, avea caracter nelegal.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs autorii excepției, P.A.V.

și P.R.A.

În motivarea

căii de atac formulate, recurenții susțin, în esență, că în mod

greșit a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Președintelui Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor, pe de o parte, și că prima instanță nu s-a raportat, în analiza

legalității prevederilor normative criticate, la dispozițiile art. 371

7

alin. (2) C. proc. civ. și art. 16 și art. 21 din Constituția

României, invocate în cererea de formulare a

excepției, pe de altă parte.

Examinând cauza, precum și sentința

atacată, în raport cu motivele invocate de recurenți, cu actele dosarului și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată

că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 22

pct. 6 din Ordinul Comisiei de

Supraveghere

a Asigurărilor nr. 3108/2004, criticate în cauză, „Asigurătorii RCA

nu

acordă despăgubiri pentru

(...)

amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul

sau conducătorul autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei,

precum și cheltuielile de executare a hotărârilor penale privind plata

despăgubirilor".

Actul administrativ normativ aflat în

discuție a fost emis în aplicarea

Legii nr.

136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Or, conform dispozițiilor art. 49 alin.

(1) din această lege, „Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de

care asigurații răspund, în baza legii,

față

de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru

cheltuielile

făcute de asigurați în procesul civil".

Cum însăși legea în temeiul și pentru

aplicarea căreia au fost emise prevederile normative criticate limitează

despăgubirile acordate de către asigurător la prejudiciile de care acesta

răspunde, în baza legii, și la cheltuielile făcute de asigurați în procesul

civil, în mod corect a reținut prima instanță că

excepția de nelegalitate nu este întemeiată, respingând-o ca atare.

Nu este întemeiată critica

recurenților, care susțin că instanța de judecată

trebuia să se raporteze, în analiza legalității prevederilor normative

criticate, la

dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. civ. și art. 16

și art. 21 din Constituția României.

Aceasta, întrucât Codul de procedură

civilă conține norme procedurale,

constituind

dreptul comun în materie, în timp ce actul administrativ normativ ale

cărui prevederi sunt criticate conține norme

speciale, emise în temeiul unei legi

speciale, care poate deroga de la

dreptul comun.

De altfel,

însăși dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. civ.,

invocate de recurenți, prevăd această

posibilitate statuând că „Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării

silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când ..., prin lege,

se prevede altfel.

De asemenea, se va reține că

legalitatea unui act administrativ normativ

nu

este analizată prin raportare la dispozițiile constituționale, care sunt avute

în

vedere în cadrul excepției de neconstituționalitate a legilor, ci la

dispozițiile legale în temeiul cărora a fost emis respectivul act

administrativ, așa cum corect a procedat prima instanță.

Celelalte

critici formulate de recurenți nu vor mai fi analizate, nemaifiind relevante

față de constatarea că excepția de nelegalitate este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la

art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de P.A.V.

și P.R.A.

împotriva sentinței nr. 331 din 24

septembrie 2010 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.