ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 259/2017

Decizia nr. 259/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 2 iulie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanții A., B., C., D., E. au chemat în judecată pârâta SC F. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a următoarelor sume:

- pentru reclamantul A. daune patrimoniale în cuantum de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României la data producerii accidentului, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare și cu pomenirile ulterioare potrivit art. 1392 C. civ., daune nepatrimoniale în cuantum de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române la data producerii accidentului;

- pentru reclamanta B. daune nepatrimoniale în cuantum de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române la data producerii accidentului și prestații periodice în cuantum de 500 euro lunar, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române la data producerii accidentului, începând cu data producerii evenimentului rutier până la împlinirea vârstei de 26 de ani cu condiția continuării studiilor;

- pentru reclamanta C. daune nepatrimoniale în cuantum de 200.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române la data producerii accidentului;

- pentru reclamanții D. și E. daune nepatrimoniale în cuantum de câte 150.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române la data producerii accidentului;

- actualizarea acestor sume la dobânda Băncii Naționale Române din momentul producerii riscului asigurat și până la momentul plății;

- indexarea despăgubirilor la plata indicelui de inflație din momentul producerii riscului asigurat și până la data plății.

Prin sentința civilă

nr. 6957 din 10 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția netimbrării, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivare, instanța a reținut că, față de elementele faptice relevate de probatoriul administrat, că art.

50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 exclude expres din sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri conducătorul vehiculului. În condițiile prevăzute de acest articol nu se acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse conducătorului vehiculului respectiv or, dacă respectivul conducător al vehiculului nu este îndreptățit în nicio situație la despăgubiri pentru propria vătămare corporală sau pentru deces, soțul sau persoanele ce se află în întreținerea sa nu pot dobândi dreptul la repararea prejudiciului.

Astfel, în prezenta cauză, s-a reținut că pârâta nu are obligația de a plăti despăgubiri soțului, fiicei, mamei și fraților victimei accidentului în baza contractului de asigurare de răspundere civilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B., D. și E., solicitând schimbarea în tot si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor de fond si de apel.

În motivare, apelanții-reclamanți au arătat în esență că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale în materie de asigurări.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 879 din 19 mai 2016, a respins apelul reclamanților, ca nefondat, reținând, în esență, că sentința civilă apelată este legală și temeinică, pârâta neavând calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți

A., B., D. și E. care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel în vederea administrării probatoriului solicitat.

Consideră recurenții că instanța de control judiciar, menținând sentința apelată, a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 22/2012.

Apreciază recurenții că, în mod eronat, instanța de apel reține faptul ca pârâta nu are calitate procesuală pasivă, deși în speța de față sunt aplicabile dispozițiile legale speciale referitoare la răspunderea contractuală a asigurătorului.

Se arată că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare,

încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995, care așa cum a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție,

prin Decizia nr. 1 din 28 martie 2005, răspundere ce coexistă cu răspunderea civilă delictuală, bazată pe dispozițiile C. civ., pe

cale de consecință,

societății pârâte-intimate revenindu-i obligația de a plăti despăgubiri în condițiile solicitate.

Prin urmare, recurenții apreciază că în cauză au făcut dovada faptului că au calitatea de terți prejudiciați prin accident, o condiție sui generis pentru acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei-pârâte

SC F. SA a primit o corectă dezlegare din perspectiva modului în care au fost analizate condițiile privind răspunderea civilă contractuală aplicate raportului juridic dedus judecății.

Materialul probatoriu relevă faptul, că autoarea recurenților-reclamanți conducătoarea autoturismului, asigurat cu răspundere civilă auto obligatorie la SC F. SA, a pierdut controlul volanului, autoturismul răsturnându-se în afara părții carosabile, în urma impactului survenind decesul conducătoarei auto.

Potrivit

art. 1 din Ordinul Comisia pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 - (1) În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, „.asigurătorii care practica asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane. (2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului”.

Art. 27 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, menționează expres care sunt excluderile de la plata despăgubirilor. Astfel, „Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 2. prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri”.

Reclamanții își întemeiază cererea și pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, însă potrivit alin. (2) al acestei prevederi legale, se dispune ca „în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acorda atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv”.

Prevederile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările cu modificările și completările ulterioare indică punctual care sunt situațiile în care asigurătorii RCA suportă plata daunelor:

Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Art. 50 „(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată ale persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

(2) În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția conducătorului autovehiculului respectiv.

(

3) Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului”.

În același sens și prevederile art. 2.223 alin. (1) C. civ., conform cărora - „(1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările din România.

În M. Of. al României, Partea I nr. 71 din data de 1 februarie 2016 s-a publicat Decizia nr. 23 pronunțată la data de 26 octombrie 2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În considerentele Deciziei nr. 23/2015, s-a reținut, în esență, că, în principiu, în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

Aceeași idee se regăsește și în conținutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Așadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

În același timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării își conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligației de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Așadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de terța persoană păgubită, este necesară existența prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceeași persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligație - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există și în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naștere obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare - despăgubirea - constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înțelegerea exactă a conținutului și sensului reglementării art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanță cu condițiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului și cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoașterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul șoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariția acestuia ori pierderea întreținerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanțele judecătorești fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoașterea unui drept la dezdăunare acelorași subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, așadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergența vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciați (material și/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina și jurisprudența au denumit a fi prejudiciul prin ricoșeu, înțeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (și care își găsește în prezent o reglementare legală prin dispozițiile art. 1.390 și 1.392 C. civ.).

Întrucât, la originea producerii lui, se regăsește una și aceeași faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoșeu în absența întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerința esențială pentru repararea prejudiciului prin ricoșeu este ca fapta ilicită cauzatoare să își mențină acest caracter (ilicit) și în ce privește victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 50 alin. (2) prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducătorului vehiculului din sfera „terțelor persoane păgubite”, la care se referă art. 49 din lege, are drept consecință faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătății sau pentru moartea asiguratului în accident și nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el și care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare și nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existența unei obligații de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă față de el însuși, așa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoașterea unui drept la despăgubiri moștenitorilor conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial.

În speță, prin ipoteză, deși există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto decedat), aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, decesul său fiind rezultat al propriei sale fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii. De altfel, atât sub reglementarea V.C.C., cât și sub cea a N.C.C., fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător.

Asigurătorul va fi însă ținut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, și acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Ca și în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecție comparabilă cu cea de care se bucură alte terțe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relației de rudenie dintre acestea și conducătorul vinovat.

Potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate printr-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Așadar, în pronunțarea deciziei recurate, instanța de control judiciar a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 26 alin. (2) pct. 2 și 3 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 22/2012 în contextul ansamblului normativ ce are ca obiect de reglementare răspunderea asigurătorului de răspundere civilă auto, analizate mai sus.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții B., A., E. și D. împotriva Deciziei civile nr. 879/A/2016 din 19 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 februarie 2017.