ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2296/2016

Decizia

nr. 2296/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 5 august 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul forțat C., acordarea daunelor materiale și morale în cuantum de 35.000 lei și respectiv de 2.000.000 lei, precum și actualizarea acestor sume la dobânda B.N.R. la momentul producerii riscului asigurat (29 martie 2013) și până la momentul plății, indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflație la data plății și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) și urm. din noul C. proc. pen., art. 1381 și urm. C. civ., art. 3, 9, 43, 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (2) lit. b), art. 26, 43, 46 pct. 1, art. 45 pct. 3 și art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, modificat și completat prin Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, decizia nr. 1/2005 a Înaltei Curți și decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

Prin cererea de modificare și completare a acțiunii inițiale, înregistrată la 29 septembrie 2014, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor la rata indicelui de inflație de la data producerii accidentului și până la data plății efective a indemnizației.

Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 466 din 14 iulie 2014, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 58 din 7 octombrie 2015, a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul forțat C. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 12.900 lei cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală și cu indicele de inflație de la data de 29 martie 2013 și până la data plății efective; suma de 400.000 lei daune morale, cu dobânda legală și cu indicele de inflație de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, precum și suma de 9.734 lei cheltuieli de judecată, din care suma de 7.734 lei taxă de timbru și suma de 2.000 lei onorariul de avocat. A constatat că reclamantul are de achitat 3 tranșe din taxa de timbru în cuantum de câte 1.263 lei pentru lunile iulie, august și septembrie 2015.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 134 din 29 februarie 2016, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe SC B. SA să-i plătească reclamantului A. suma de 4.500 lei daune materiale și suma de 20.000 lei daune morale. A păstrat dispozițiile din sentință vizând momentul de la care se acordă dobânda legală și indicele de inflație, cât și cele privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.. invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea, în tot, a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, întrucât decizia nu are la bază criteriile edictate de instanța supremă în materie și nu este conformă cu regulile de drept aplicabile. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A considerat că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a motiva în drept soluția, ceea ce atrage incidența pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Astfel, a arătat că nu au fost analizate de către curtea de apel probele administrate în fond, nu a fost dispusă administrarea de noi probe, nu au fost evocate normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță.

A solicitat a se constata că din modul de redactare al deciziei nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată, întrucât considerentele acesteia nu cuprind nicio referire la textele de lege speciale, derogatorii, incidente în speță, respectiv Legea nr. 136/1995, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar.

O altă critică a vizat greșita neobligare a apelantei la plata taxei judiciare de timbru aferentă instanței de apel, cu încălcarea art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., s-a arătat că instanța a încălcat caracterul devolutiv al apelului consacrat de art. 476, 477 și art. 478 alin. (2) din cod.

Recurentul a precizat astfel că instanța de apel, fără nicio probă administrată de pârâtă în contradovadă, a reținut instituția îmbogățirii fără just temei pentru a motiva diminuarea cuantumului daunelor morale, or aceasta nu poate constitui un criteriu obiectiv în vederea reparării prejudiciului nepatrimonial (a invocat în susținere deciziile Înaltei Curți nr. 2129/2013, 1067/2015 și 904/2014). Curtea de apel a nesocotit faptul că prin lege specială, derogatorie de la dreptul comun și totodată prin dispoziții imperative s-a stabilit că există o limită de despăgubire pentru accidente produse în anul 2013, conform art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. incident. Instanța de apel nu a indicat în considerente temeiul de drept în baza căruia a apreciat că se impune reducerea despăgubirilor acordate de prima instanță reclamantului cu titlu de daune morale și de ce suma acordată este una excesivă, în condițiile în care reclamantului i s-au restrâns posibilitățile de viață familială și socială, conform art. 1391 C. civ., rezultând o degradare a vieții pe plan medical, familial, social raportat la sechelele pe care le prezintă în concret.

A doua critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, în sensul că limita de despăgubire prevăzută de art. 24 alin. (2) lit. b) din ordin se impune a fi redusă proporțional cu culpa celor răspunzători, iar nu cu despăgubirile ce urmau să fie acordate victimei.

O ultimă critică subsumată pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. s-a referit la nerespectarea dispozițiilor Ordinului C.S.A. nr. 14/2011.

Recurentul a considerat că doar ca urmare a unui mod de interpretare eronat s-a ajuns la respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, întrucât din moment ce legea permite administrarea oricărui mijloc de probă, instanța de judecată avea posibilitatea de a realiza un calcul al sumelor avansate de terțul prejudiciat în vederea restabilirii sănătății și integrității sale corporale.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în considerarea argumentelor ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta nu poate fi primit.

Astfel, așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva motivului de casare invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de pârâtă, ținând cont de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., răspunzând criticilor și argumentând soluția adoptată.

Nu este întemeiată nici susținerea recurentului-reclamant, în sensul că nereferirea instanței de apel la textele de lege speciale determină imposibilitatea de a se stabili dacă legea a fost sau nu corect aplicată, întrucât curtea de apel a indicat, în cuprinsul hotărârii atacate, criteriile care au stat la baza stabilirii prejudiciului suferit de către parte, argumentând, în acest fel, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate și a arătat motivele pentru care a decis acordarea daunelor materiale în respectivul cuantum.

Pe de altă parte, curtea de apel nu a ignorat dispozițiile speciale în materie, ci a răspuns criticilor formulate și a arătat care sunt argumentele care au determinat soluția de admitere a apelului și de schimbare parțială a sentinței atacate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

În strânsă legătură cu acest prim motiv de recurs, se constată că recurentul-reclamant a invocat și aspectul neraportării de către curtea de apel la textele legale speciale care reglementează contractul RCA, ci la dispozițiile dreptului comun, nesocotind astfel faptul că prin dispoziții imperative s-a stabilit că există o limită de despăgubire pentru accidente produse în anul 2013, conform art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. incident.

Or, aceste susțineri nu pot fi primite, observându-se că instanța de apel, în ceea ce privește cuantumul daunelor a notat că art. 26 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. stabilește cadrul general al despăgubirilor și se referă la orice mijloc de probă, art. 49 detaliind mijloacele de probă pentru fiecare categorie de prejudiciu și prevăzând expres la lit. f) că stabilirea daunelor morale se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, fără a indica, așadar, niciun criteriu de stabilire a acestora.

Ca atare, în absența unei reglementări exprese și de principiu, doctrina și jurisprudența au făcut apel la textele din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Așadar, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie să existe un prejudiciu, precum și o pagubă sau o daună.

Cum însă C. civ. nu distinge între natura sau felul prejudiciului s-a conchis, în baza reguli de interpretare ubi lex non distinguit nec nos dintinguere debemus, că trebuie reparat nu numai prejudiciul material sau patrimonial, respectiv cel care poate fi evaluat în bani, ci și prejudiciul moral, adică acela care nu este susceptibil de prețuire bănească.

Odată admisă posibilitatea reparației bănești se ridică problema cuantificării daunelor morale.

Se constată că în prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, motiv pentru care instanțele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Cu toate că legislația națională nu recunoaște precedentului judiciar calitatea de izvor de drept, doctrina juridică afirmă rolul important al acesteia pentru pronunțarea unor soluții unitare. Este de remarcat, în acest context, că instanțele naționale își întemeiază, de cele mai multe ori, considerentele hotărârii pe decizii ale Curții Europene care fac parte din legislația internă odată cu ratificarea Convenției.

În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Daunele morale constituie deci consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorii lezate, dar și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație.

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, referitoare la legislația și jurisprudența din România.

Față de aceste aspecte, se reține că instanța de apel a diminuat corect cuantumul daunelor morale în considerarea principiului echității și a principiilor jurisprudențiale.

Mai trebuie punctat și faptul că dacă persoanele prejudiciate prin accidente rutiere au la dispoziție o acțiune directă contractuală împotriva asiguratorului nu înseamnă că la stabilirea prejudiciului se va face abstracție de fapta care a generat acel prejudiciu, întrucât dreptul la despăgubiri derivă din fapta delictuală, iar nu din contractul de asigurare.

În același sens, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 77/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, a reținut că asiguratorul suportă prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său, asumându-și conduita acestuia.

Astfel, cuantumul prejudiciului se determină prin raportare la fapta care l-a generat, care este un delict, prin contractul de asigurare schimbându-se doar debitorul obligație, iar nu și modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului, cu excepția stabilirii unei limite maxime de suportare a acestuia de către asigurator.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor legale ce statuează caracterul devolutiv al apelului, se constată că, în dezvoltarea acestuia, recurentul-reclamant critică aspecte legate de probe, respectiv neadministrarea acestora.

Or, acest motiv de recurs nu poate fi primit în condițiile în care caracterul devolutiv al respectivei căi de atac înseamnă și puterea de reapreciere de către instanța de apel a probelor deja administrate și reevaluarea concluziilor pe baza acestora, inclusiv sub aspectul estimării prejudiciului, cum s-a întâmplat în speță.

Se constată totodată că recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 1391 C. civ., raportat la degradarea vieții sale și la sechelele pe care încă le suferă, susținere care nu poate fi primită, întrucât nu vizează o încălcare a caracterului devolutiv al apelului și nici aplicarea greșită a normelor de drept material, ci o apreciere a instanței de apel raportată la probele administrate în cauză.

Potrivit caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel trebuie să supună hotărârea atacată examinării atât în fapt cât și în drept și, dacă este cazul, va adopta, pe baza datelor cauzei, o soluție diferită de cea a primei instanțe.

Potrivit art. 477 C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, iar ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) din cod.

Raportat la cele mai sus enunțate cu privire la acest motiv de recurs, se constată că, în cauză, nu poate fi reținută o încălcare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 476-477 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care statuează caracterul devolutiv al apelului.

De asemenea, se reține că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, prin diminuarea despăgubirilor acordate în condițiile în care nu a avut nicio culpă în producerea accidentului.

Astfel, se constată că, în raport de situația de fapt concretă, curtea de apel a apreciat că este disproporționat de mare cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, deși criteriile avute în vedere de tribunal au fost găsite corecte, apreciindu-se că aplicarea lor ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză.

Ca atare, se observă că instanța de apel, pentru a decide diminuarea cuantumului despăgubirilor morale acordate, s-a raportat la o serie de criterii statuate de lege și de jurisprudență, apreciind consecințele produse de fapta delictuală și nu la existența vreunei culpe a recurentului.

În ceea ce privește invocarea de către recurentul-reclamant a încălcării dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în conformitate cu care s-a arătat că despăgubirile se plătesc de către asigurator în limita obligației asumate expres prin contract, potrivit art. 55 alin. (1) și (3) din Legea nr. 136/1995, se reține că potrivit dispozițiilor legale invocate, pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, în cazul accidentelor produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.

Or, aceste dispoziții se referă la cuantumul maxim în care pot fi acordate aceste despăgubiri și nu la obligativitatea instanțelor de a acorda această sumă și, prin urmare, nu se poate reține o încălcare de către instanța de apel a acestor dispoziții decât în situația în care s-ar fi acordat despăgubiri mai mari decât cele prevăzute de normele invocate, ceea ce nu se verifică în prezenta cauză.

Este vorba evident, ratione materiae, de o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, aceasta neînsemnând însă că automat, victima sau un terț păgubit poate să obțină de la asigurător integral această sumă, în condițiile în care daunele morale se acordă, după cum s-a arătat, „în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Cu referire la susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora criteriile avute în vedere de către instanța de apel la evaluarea întinderii prejudiciului nu respectă liniile directoare ale deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Raportat la criteriile folosite de instanța de apel, se constată că aceasta a avut în vedere leziunile concrete suferite de recurentul-reclamant și efectele pe care acestea le-au produs asupra vieții sale, precum și că despăgubirea nu trebuie să aibă un caracter pur formal, dar nici să conducă la o îmbogățire fără just temei, criterii în deplină concordanță cu jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu cele reținute de doctrină în această materie.

Înalta Curte mai reține și că recurentul-reclamant, criticând respingerea de către instanța de apel a cererii privind acordarea de daune materiale, a invocat încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit acestor dispoziții, asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru: vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; pagube materiale; pagube consecință a lipsei de folosință a vehiculului avariat; cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Or, nu se poate aprecia că instanța de apel a încălcat aceste prevederi, în condițiile în care, prin decizia atacată prin prezentul recurs, a reținut, că în ceea ce privește daunele materiale, reclamantul nu a făcut dovada cu înscrisuri decât pentru suma de 4.500 lei, neputându-se acorda suma aferentă plății îngrijitorilor care nu a putut fi dovedită cu martori.

Prin urmare, soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, or critica recurentului nu se circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulțumire a părții cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac ce au mai fost și anterior expuse și a imposibilități instanței de recurs de analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant vizând împrejurarea că, în mod eronat, apelanta-pârâtă nu a fost obligată la plata taxei judiciare de timbre aferentă instanței de apel cu încălcarea art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, se constată că aceasta nu poate fi primită ca motiv de recurs, întrucât nu se circumscrie în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu constituie un motiv de natură a determina casarea unei hotărâri judecătorești.

Se reține că, în conformitate cu art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, însă ipoteza acestei dispoziții legale nu este incidentă cauzei pendinte, Înalta Curte constatând că prezenta pricină este scutită de la plata taxei judiciare de timbru raportat la prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din respectivul act normativ.

Față de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 134 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2016.