ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2083/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 19 decembrie 2003, reclamanta B.P. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Oradea, Ministerul Finanțelor Publice (în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român) și Banca Națională a României, solicitând anularea Dispoziției nr. 1900 din 27 noiembrie 2003, constatarea îndreptățirii sale la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 și acordarea efectivă a acestor măsuri. În motivarea cererii, întemeiată pe art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a susținut că: - este moștenitoarea defuncților Z.B. și Z.E., acționari ai societății anonime Institutul de Credit al Reuniunii Populare; - potrivit Legii pentru comerțul de bănci din anul 1948, toate activele societății menționate, inclusiv imobilul situat în Oradea, str. A. nr. 5, înscris în C.F.

1620 Oradea, nr. top 637, au fost preluate de Banca Națională a României; - prin dispoziția contestată, Primarul Municipiului Oradea i-a respins nejustificat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Tribunalul Bihor, secția civilă, prin Sentința nr. 180 din 5 iunie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României și a respins aceeași excepție invocată de către Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și acțiunea. S-a reținut că: - imobilul indicat de reclamantă (compus din casă și teren de 275,6 stj.) a fost dobândit în anul 1942, prin contract de vânzare-cumpărare, de către I.C.

Oradea S.A.; - reclamanta este moștenitoarea defunctului Z.B., care avea calitatea de acționar al societății menționate, cu 855 acțiuni; - potrivit Legii pentru comerțul de bancă din anul 1948, institutul de credit la care era acționar antecesorul reclamantei a fost considerat dizolvat de drept și intrat în stare de lichidare (cu lichidatori numiți de Curtea Superioară Bancară la propunerea B.N.R.) pentru că în termen de 45 de zile (de la 3 februarie 1948) nu a obținut noua autorizație de funcționare, necesară înscrierii în registrul societăților bancare; - operațiunile de lichidare s-au desfășurat conform procedurii stabilite prin Decretul nr. 186/1948, care îi obliga pe lichidatori ca, după depunerea inventarului și bilanțului, să vândă în bloc sau în parte, inclusiv prin bună învoială, cu acordul Curții Superioare Bancare, bunurile ce formau activul social al întreprinderilor bancare și institutelor de credit dizolvate; - în temeiul acestor dispoziții, lichidatorii au vândut imobilul cu prețul de 385.000 RON, prin bună învoială și în baza acordului Curții Superioare Bancare, soților P.C.

și P. (născută S.) A., care și-au intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate astfel dobândit; - ulterior, statul a preluat imobilul de la soții P., și nu de la I.C. Oradea SA, la care era acționar antecesorul reclamantei; - în atare situație, imobilul nu a fost preluat abuziv de la societatea la care era acționar antecesorul reclamantei, astfel că dispoziția contestată (prin care a fost respinsă notificarea pe considerentul că notificatoarea nu a făcut dovada calității de proprietar) este corectă; - Banca Națională a României nu este "unitate deținătoare", iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu stă în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român. Curtea de Apel Oradea, secția mixtă, prin Decizia nr. 57 din 25 martie 2009, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și D.G.F.P.

Bihor, în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru pârâtul Statul Român. S-a reținut că: - imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza unei hotărâri ministeriale de radiere și dizolvare de drept a instituțiilor de credit; - pentru calificarea caracterului preluării trebuie stabilit dacă despăgubirile primite în acel moment au fost sau nu juste și echitabile; - reclamanta (căreia, conform art. 1169 C. civ., îi revine sarcina probei) nu a făcut dovada încasării de către Statul Român sau B.N.R. a prețului obținut din vânzarea imobilului în cadrul operațiunilor de lichidare (385.000 RON) și că acționarii institutului de credit lichidat nu ar fi fost îndestulați rezonabil; - pe de altă parte, imobilul în discuție, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la soții P.C.

și A., a făcut obiectul legilor reparatorii; - potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român are în cauză calitate procesuală pasivă și este reprezentat prin Ministerul Finanțelor. Reclamanta și pârâtul Statul Român (prin A.N.A.F.-D.G.F.P. Bihor) au declarat recurs, solicitând modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii propriului apel, schimbării sentinței și admiterii acțiunii, respectiv admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a susținut că: - admiterea excepției referitoare la lipsa calității procesuale pasive a B.N.R.

este greșită deoarece această bancă, prin intermediul Comisiei Superioare Bancare, a vândut imobilul proprietatea I.C.R.P. SA Oradea și a încasat prețul, păstrând banii sau virându-i la bugetul de stat; - soluția pronunțată pe fondul cauzei este greșită pentru că de la regula stabilită prin art. 1169 C. civ. există unele excepții, cum ar fi prezumțiile și faptele negative nedefinite; - or, imobilul în discuție a fost vândut de Comisia Superioară Bancară de pe lângă B.N.R., iar art. 1294 - 1295 C. civ.

instituie prezumția legală că vânzătorul este cel ce încasează prețul rezultat din vânzare; - potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., această prezumție legală o dispensa de orice dovadă, sarcina de a dovedi neîncasarea prețului revenind vânzătorului; - de altfel, neprimirea vreunei despăgubiri de către antecesorul său este un fapt negativ nedefinit și, ca atare, nu poate constitui teză probatorie; - în cauză operează așadar prezumția preluării abuzive și fără nicio despăgubire a imobilului inclus în activul I.C.R.P. SA Oradea ori a contravalorii acestui bun; - drept consecință, potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene, se impune admiterea acțiunii și despăgubirea sa corespunzător valorii de circulație a imobilului.

Recurentul-pârât și-a întemeiat recursul tot pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că ambele instanțe au respins greșit excepția lipsei calității sale procesuale pasive, care potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 revine doar Primarului Municipiului Oradea.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la modul de soluționare a fondului pricinii sunt fondate, deoarece: - imobilul în discuție a fost înstrăinat în cadrul operațiunilor de lichidare a patrimoniului instituției private de credit la care era acționar autorul reclamantei, consecutiv dizolvării de drept impusă în anul 1948 de autoritățile vremii din considerente de ordin politic; - înstrăinarea propriu-zisă nu a avut loc așadar din inițiativa entității proprietare și nu a fost realizată de propriul personal, ci de lichidatorul numit de o autoritate publică; - practic, prin înstrăinarea imobilului în discuție, lichidatorul a dispus de acest bun, ceea ce echivalează cu o preluare în fapt; - pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul a fost înstrăinat la valoarea sa reală și că lichidatorul care a perfectat vânzarea și, potrivit art. 1294 - 1295 C. civ., a încasat prețul, ar fi remis ulterior banii astfel obținuți acționarilor instituției private de credit dizolvate; - în raport de condițiile concrete în care s-au desfășurat dizolvarea și lichidarea patrimoniului instituției private de credit proprietare, corelate cu neacordarea unei despăgubiri juste și echitabile acționarilor acelei entități, au avut evident caracter abuziv, ceea ce justifică recunoașterea calității reclamantei de "persoană îndreptățită",

conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001. Cealaltă critică a aceleiași recurente este nefondată pentru că, potrivit Legii nr. 10/2001, B.N.R. nu are nicio atribuție în procedura de soluționare a cererii deduse judecății.

De asemenea, sunt nefondate și criticile formulate de recurentul pârât deoarece: - art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea existentă la data pronunțării hotărârilor instanțelor de fond și apel) prevedea că persoanele menționate la art. 3 lit. b) au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent (exclusiv despăgubiri în condițiile legii speciale), care se propun fie de instituția publică implicată în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice (prin decizie motivată), fie de ministrul finanțelor publice (prin ordin); - alin. (3) al aceluiași text a fost modificat prin Legea nr. 302/2009 (publicată la 9 octombrie 2009), în sensul că măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la alin. (1) se propun, prin decizie motivată, doar de către A.V.A.S.; - potrivit art. II din Legea nr. 302/2009, în procesele și cererile având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de art. 31 al Legii nr. 10/2001, A.V.A.S.

se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice și instituțiilor publice implicate. Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi admis, în sensul casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva Deciziei nr. 57 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă și mixtă, pe care o casează, precum și Sentința nr. 180/C din 5 iunie 2008 a Tribunalului Bihor, și trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.