ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 454 din 21 octombrie

2010 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a

respins cererea formulată de reclamanta SC U. SRL Timișoara, în contradictoriu

cu pârâta D.G.F.P. Timiș, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de

impunere din 19 august 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august

2010, emise de pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a constatat că în urma efectuării unui control

fiscal anticipat în vederea soluționării cererii de rambursare de TVA de către

D.G.F.P. Timiș, s-a încheiat raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010.

Având în vedere

obiectul cererii instanța a reținut că, pentru suspendarea executării actului

administrativ, trebuie îndeplinite trei condiții și anume: reclamantul să se fi

adresat autorității emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în

parte a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, să existe un caz

bine justificat și măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei

pagube iminente.

S-a apreciat că prima

condiție este îndeplinită deoarece reclamanta a sesizat pârâta D.G.F.P. Timiș,

formulând contestația împotriva Deciziei de impunere din 19 august 2010 și a

Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august 2010.

În ce privește însă

cazul bine justificat, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin

„cazuri bine justificate" se înțeleg împrejurările legate de starea de

fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Cât privește cea de a

treia condiție, respectiv „paguba iminentă", curtea de apel a apreciat că

întinderea creanței fiscale, emiterea somațiilor de plată ori instituirea

măsurilor asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenței unei

pagube, demersurile organelor fiscale reprezentând măsuri asigurătorii apte să

păstreze în patrimoniul societăți bunuri care să garanteze îndestularea

creanței.

De altfel, în

situația în care nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, chiar

dacă instanța ar reține iminența pagubei, suspendarea executării deciziei de

impunere nu ar fi posibilă, cele trei condiții prevăzute de dispozițiile art.

14(1) din Legea nr. 554/2004 fiind necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanta S.C. U. S.R.L. Timișoara a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.,

s-a arătat, în esență, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art.

14(1) din Legea nr. 554/2004 și a refuzat să ia în considerare argumentele

aduse de societatea reclamantă în sprijinul încuviințării suspendării

executării deciziei de impunere nr. X emisă de D.G.F.P. Timiș.

Recurenta a apreciat

ca fiind importantă în analiza cererii nerespectarea de către organul fiscal a

regulii impuse prin art. 9(1) din C. proc. fisc. privind obligația de a asigura

contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la

faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, fapt care atrage

anularea actului administrativ fiscal. În acest sens a fost invocată adresa din

19 august 2010 înregistrată la pârâtă.

S-a mai arătat că era

relevantă în cauză lipsa oricărei dovezi că s-ar fi dispus reverificarea

societății în conformitate cu prevederile C. fisc., tocmai în considerarea

faptului că instanța sesizată cu cererea de suspendare este datoare să se

pronunțe la aparența dreptului ce rezultă din actele dosarului.

În privința condiției

existenței „cazului bine justificat” recurenta a subliniat că aceasta este

îndeplinită câtă vreme baza de impunere a fost estimată și chiar prima instanță

reține că acest lucru poate ridica semne de întrebare asupra exactității

constatărilor organului fiscal, iar în acest context fiind îndeplinită și

cerința pagubei iminente după cum se arată în considerentele sentinței, sunt

îndeplinite în mod cumulativ exigențele impuse de dispozițiile art. 14(1) din

Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare,

intimata-pârâtă D.G.F.P. Timiș a solicitat menținerea ca legală și temeinică a

sentinței recurate, subliniind că în speță nu se regăsește situația de excepție

reglementată de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, operând

prezumția de legalitate și veridicitate a actului administrativ fiscal în

discuție și principiul executării din oficiu a acestuia.

Examinând cauza prin

prisma criticilor aduse de recurentă și din perspectiva art. 304

1

C.

proc. civ. și a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că recursul este nefondat.

Raportându-se la

obiectul cererii, la probele administrate și la prevederile art. 14(1) din

Legea nr. 554/2004, instanța fondului a ajuns, motivat, la concluzia că nu

poate opera măsura întreruperii temporare a efectelor celor două acte

administrativ fiscale emise de D.G.F.P. Timiș, respectiv decizia de impunere

din 19 august 2010 și raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate și este supus regulii executării imediate

și din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca instanța

să țină seama de probatoriul administrat în fiecare caz în parte, fiind necesar

ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a

prezumției de legalitate.

Alături de condiția

de bază ca reclamantul să se fi adresat autorității emitente cu o cerere având

ca obiect anularea în tot sau în parte a actului a cărui suspendare o cere,

art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ condiționează aplicarea unei

astfel de măsuri de îndeplinire cumulativă a altor două cerințe și anume

existența cazului bine justificat și cea a pericolului producerii unei pagube

iminente, în accepțiunea pe care legiuitorul o dă acestor sintagme prin art.

2(1) lit. t) și ș) din actul normativ menționat.

În speță, instanța a

constatat în mod corect că este îndeplinită condiția de bază a contestării

celor două acte administrativ fiscale dovedită cu actul înregistrat din 1

septembrie 2010 la D.G.F.P. Timiș.

Verificarea

îndeplinirii celor două condiții (a cazului bine justificat și a pagubei

iminente) presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului,

așa cum de altfel a procedat și prima instanță care a punctat că argumentele

societății reclamante legate de nerespectarea de către organul fiscal a

dispozițiilor art. 105(3) și a dispozițiilor art. 33 din O.U.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc. nu pot fi primite deoarece constituie apărări de fond

care implică administrarea de probe de specialitate și exced atribuțiilor

instanței sesizate cu o cerere de suspendare a executării în baza art. 14(1)

din Legea nr. 554/2004.

În acest context, în

mod just, judecătorul fondului a reținut că nu este îndeplinită cerința privind

cazul bine justificat.

Relativ la iminența

unei pagube s-a apreciat că întinderea creanței fiscale și instituirea

măsurilor asiguratorii, prin poprire asupra conturilor bancare ale societății

și sechestru asigurator asupra bunurilor imobile ale acesteia, nu sunt de

natură a constitui prin ele însele o dovadă a îndeplinirii celei de a doua

condiții legale pentru suspendarea executării actelor. Cum corect se arată în

considerentele sentinței recurate, în ipoteza în care s-ar accepta totuși că

paguba este iminentă, nu ar fi posibilă aplicarea măsurii suspendării pentru că

legea impune ca aceste condiții să fie îndeplinite cumulativ.

Ca argument

suplimentar în susținerea abordării și concluziei instanței de fond, Înalta

Curte aduce principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția

provizorie în materie de contencios administrativ, adoptată la 13 septembrie 1989,

și potrivit cărora măsurile de protecție provizorie se pot acorda îndeosebi

dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii

grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz

prima facie împotriva validității actului respectiv.

Or, în speță, soluția

de respingere a cererii de suspendare este în acord nu doar cu reglementările

naționale ci și cu Recomandarea nr. R (89) 8 din care reiese, fără dubiu, că o

astfel de măsură de protecție provizorie se aplică doar în cazuri de excepție,

astfel cum s-a amintit mai înainte.

Văzând și

dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.C. U. S.R.L. Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 454 din 21

octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.