ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 454 din 21 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta SC U. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere din 19 august 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august 2010, emise de pârâtă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a constatat că în urma efectuării unui control fiscal anticipat în vederea soluționării cererii de rambursare de TVA de către D.G.F.P.

Timiș, s-a încheiat raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010. Având în vedere obiectul cererii instanța a reținut că, pentru suspendarea executării actului administrativ, trebuie îndeplinite trei condiții și anume: reclamantul să se fi adresat autorității emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, să existe un caz bine justificat și măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente. S-a apreciat că prima condiție este îndeplinită deoarece reclamanta a sesizat pârâta D.G.F.P.

Timiș, formulând contestația împotriva Deciziei de impunere din 19 august 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august 2010. În ce privește însă cazul bine justificat, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin „cazuri bine justificate" se înțeleg împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Cât privește cea de a treia condiție, respectiv „paguba iminentă", curtea de apel a apreciat că întinderea creanței fiscale, emiterea somațiilor de plată ori instituirea măsurilor asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenței unei pagube, demersurile organelor fiscale reprezentând măsuri asigurătorii apte să păstreze în patrimoniul societăți bunuri care să garanteze îndestularea creanței.

De altfel, în situația în care nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, chiar dacă instanța ar reține iminența pagubei, suspendarea executării deciziei de impunere nu ar fi posibilă, cele trei condiții prevăzute de dispozițiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 fiind necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta S.C. U. S.R.L. Timișoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., s-a arătat, în esență, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 și a refuzat să ia în considerare argumentele aduse de societatea reclamantă în sprijinul încuviințării suspendării executării deciziei de impunere nr. X emisă de D.G.F.P.

Timiș. Recurenta a apreciat ca fiind importantă în analiza cererii nerespectarea de către organul fiscal a regulii impuse prin art. 9(1) din C. proc. fisc. privind obligația de a asigura contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, fapt care atrage anularea actului administrativ fiscal. În acest sens a fost invocată adresa din 19 august 2010 înregistrată la pârâtă. S-a mai arătat că era relevantă în cauză lipsa oricărei dovezi că s-ar fi dispus reverificarea societății în conformitate cu prevederile C. fisc., tocmai în considerarea faptului că instanța sesizată cu cererea de suspendare este datoare să se pronunțe la aparența dreptului ce rezultă din actele dosarului.

În privința condiției existenței „cazului bine justificat” recurenta a subliniat că aceasta este îndeplinită câtă vreme baza de impunere a fost estimată și chiar prima instanță reține că acest lucru poate ridica semne de întrebare asupra exactității constatărilor organului fiscal, iar în acest context fiind îndeplinită și cerința pagubei iminente după cum se arată în considerentele sentinței, sunt îndeplinite în mod cumulativ exigențele impuse de dispozițiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă D.G.F.P. Timiș a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, subliniind că în speță nu se regăsește situația de excepție reglementată de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, operând prezumția de legalitate și veridicitate a actului administrativ fiscal în discuție și principiul executării din oficiu a acestuia.

Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de recurentă și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ. și a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat. Raportându-se la obiectul cererii, la probele administrate și la prevederile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004, instanța fondului a ajuns, motivat, la concluzia că nu poate opera măsura întreruperii temporare a efectelor celor două acte administrativ fiscale emise de D.G.F.P. Timiș, respectiv decizia de impunere din 19 august 2010 și raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și este supus regulii executării imediate și din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca instanța să țină seama de probatoriul administrat în fiecare caz în parte, fiind necesar ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate.

Alături de condiția de bază ca reclamantul să se fi adresat autorității emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului a cărui suspendare o cere, art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ condiționează aplicarea unei astfel de măsuri de îndeplinire cumulativă a altor două cerințe și anume existența cazului bine justificat și cea a pericolului producerii unei pagube iminente, în accepțiunea pe care legiuitorul o dă acestor sintagme prin art. 2(1) lit. t) și ș) din actul normativ menționat. În speță, instanța a constatat în mod corect că este îndeplinită condiția de bază a contestării celor două acte administrativ fiscale dovedită cu actul înregistrat din 1 septembrie 2010 la D.G.F.P.

Timiș. Verificarea îndeplinirii celor două condiții (a cazului bine justificat și a pagubei iminente) presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului, așa cum de altfel a procedat și prima instanță care a punctat că argumentele societății reclamante legate de nerespectarea de către organul fiscal a dispozițiilor art. 105(3) și a dispozițiilor art. 33 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. nu pot fi primite deoarece constituie apărări de fond care implică administrarea de probe de specialitate și exced atribuțiilor instanței sesizate cu o cerere de suspendare a executării în baza art. 14(1) din Legea nr. 554/2004. În acest context, în mod just, judecătorul fondului a reținut că nu este îndeplinită cerința privind cazul bine justificat.

Relativ la iminența unei pagube s-a apreciat că întinderea creanței fiscale și instituirea măsurilor asiguratorii, prin poprire asupra conturilor bancare ale societății și sechestru asigurator asupra bunurilor imobile ale acesteia, nu sunt de natură a constitui prin ele însele o dovadă a îndeplinirii celei de a doua condiții legale pentru suspendarea executării actelor. Cum corect se arată în considerentele sentinței recurate, în ipoteza în care s-ar accepta totuși că paguba este iminentă, nu ar fi posibilă aplicarea măsurii suspendării pentru că legea impune ca aceste condiții să fie îndeplinite cumulativ.

Ca argument suplimentar în susținerea abordării și concluziei instanței de fond, Înalta Curte aduce principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ, adoptată la 13 septembrie 1989, și potrivit cărora măsurile de protecție provizorie se pot acorda îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv. Or, în speță, soluția de respingere a cererii de suspendare este în acord nu doar cu reglementările naționale ci și cu Recomandarea nr. R (89) 8 din care reiese, fără dubiu, că o astfel de măsură de protecție provizorie se aplică doar în cazuri de excepție, astfel cum s-a amintit mai înainte.

Văzând și dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. U. S.R.L. Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 454 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.