ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 454 din 21 octombrie
2010 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a
respins cererea formulată de reclamanta SC U. SRL Timișoara, în contradictoriu
cu pârâta D.G.F.P. Timiș, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de
impunere din 19 august 2010 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august
2010, emise de pârâtă.
Pentru a pronunța
această soluție instanța de fond a constatat că în urma efectuării unui control
fiscal anticipat în vederea soluționării cererii de rambursare de TVA de către
D.G.F.P. Timiș, s-a încheiat raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010.
Având în vedere
obiectul cererii instanța a reținut că, pentru suspendarea executării actului
administrativ, trebuie îndeplinite trei condiții și anume: reclamantul să se fi
adresat autorității emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în
parte a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, să existe un caz
bine justificat și măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei
pagube iminente.
S-a apreciat că prima
condiție este îndeplinită deoarece reclamanta a sesizat pârâta D.G.F.P. Timiș,
formulând contestația împotriva Deciziei de impunere din 19 august 2010 și a
Raportului de Inspecție Fiscală din 19 august 2010.
În ce privește însă
cazul bine justificat, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente
dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin
„cazuri bine justificate" se înțeleg împrejurările legate de starea de
fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința
legalității actului administrativ.
Cât privește cea de a
treia condiție, respectiv „paguba iminentă", curtea de apel a apreciat că
întinderea creanței fiscale, emiterea somațiilor de plată ori instituirea
măsurilor asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenței unei
pagube, demersurile organelor fiscale reprezentând măsuri asigurătorii apte să
păstreze în patrimoniul societăți bunuri care să garanteze îndestularea
creanței.
De altfel, în
situația în care nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, chiar
dacă instanța ar reține iminența pagubei, suspendarea executării deciziei de
impunere nu ar fi posibilă, cele trei condiții prevăzute de dispozițiile art.
14(1) din Legea nr. 554/2004 fiind necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ.
Împotriva hotărârii
instanței de fond, reclamanta S.C. U. S.R.L. Timișoara a declarat recurs,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii
de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.,
s-a arătat, în esență, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art.
14(1) din Legea nr. 554/2004 și a refuzat să ia în considerare argumentele
aduse de societatea reclamantă în sprijinul încuviințării suspendării
executării deciziei de impunere nr. X emisă de D.G.F.P. Timiș.
Recurenta a apreciat
ca fiind importantă în analiza cererii nerespectarea de către organul fiscal a
regulii impuse prin art. 9(1) din C. proc. fisc. privind obligația de a asigura
contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la
faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, fapt care atrage
anularea actului administrativ fiscal. În acest sens a fost invocată adresa din
19 august 2010 înregistrată la pârâtă.
S-a mai arătat că era
relevantă în cauză lipsa oricărei dovezi că s-ar fi dispus reverificarea
societății în conformitate cu prevederile C. fisc., tocmai în considerarea
faptului că instanța sesizată cu cererea de suspendare este datoare să se
pronunțe la aparența dreptului ce rezultă din actele dosarului.
În privința condiției
existenței „cazului bine justificat” recurenta a subliniat că aceasta este
îndeplinită câtă vreme baza de impunere a fost estimată și chiar prima instanță
reține că acest lucru poate ridica semne de întrebare asupra exactității
constatărilor organului fiscal, iar în acest context fiind îndeplinită și
cerința pagubei iminente după cum se arată în considerentele sentinței, sunt
îndeplinite în mod cumulativ exigențele impuse de dispozițiile art. 14(1) din
Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinare,
intimata-pârâtă D.G.F.P. Timiș a solicitat menținerea ca legală și temeinică a
sentinței recurate, subliniind că în speță nu se regăsește situația de excepție
reglementată de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, operând
prezumția de legalitate și veridicitate a actului administrativ fiscal în
discuție și principiul executării din oficiu a acestuia.
Examinând cauza prin
prisma criticilor aduse de recurentă și din perspectiva art. 304
1
C.
proc. civ. și a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție
reține că recursul este nefondat.
Raportându-se la
obiectul cererii, la probele administrate și la prevederile art. 14(1) din
Legea nr. 554/2004, instanța fondului a ajuns, motivat, la concluzia că nu
poate opera măsura întreruperii temporare a efectelor celor două acte
administrativ fiscale emise de D.G.F.P. Timiș, respectiv decizia de impunere
din 19 august 2010 și raportul de inspecție fiscală din 19 august 2010.
Actul administrativ
se bucură de prezumția de legalitate și este supus regulii executării imediate
și din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca instanța
să țină seama de probatoriul administrat în fiecare caz în parte, fiind necesar
ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a
prezumției de legalitate.
Alături de condiția
de bază ca reclamantul să se fi adresat autorității emitente cu o cerere având
ca obiect anularea în tot sau în parte a actului a cărui suspendare o cere,
art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ condiționează aplicarea unei
astfel de măsuri de îndeplinire cumulativă a altor două cerințe și anume
existența cazului bine justificat și cea a pericolului producerii unei pagube
iminente, în accepțiunea pe care legiuitorul o dă acestor sintagme prin art.
2(1) lit. t) și ș) din actul normativ menționat.
În speță, instanța a
constatat în mod corect că este îndeplinită condiția de bază a contestării
celor două acte administrativ fiscale dovedită cu actul înregistrat din 1
septembrie 2010 la D.G.F.P. Timiș.
Verificarea
îndeplinirii celor două condiții (a cazului bine justificat și a pagubei
iminente) presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului,
așa cum de altfel a procedat și prima instanță care a punctat că argumentele
societății reclamante legate de nerespectarea de către organul fiscal a
dispozițiilor art. 105(3) și a dispozițiilor art. 33 din O.U.G. nr. 92/2003
privind C. proc. fisc. nu pot fi primite deoarece constituie apărări de fond
care implică administrarea de probe de specialitate și exced atribuțiilor
instanței sesizate cu o cerere de suspendare a executării în baza art. 14(1)
din Legea nr. 554/2004.
În acest context, în
mod just, judecătorul fondului a reținut că nu este îndeplinită cerința privind
cazul bine justificat.
Relativ la iminența
unei pagube s-a apreciat că întinderea creanței fiscale și instituirea
măsurilor asiguratorii, prin poprire asupra conturilor bancare ale societății
și sechestru asigurator asupra bunurilor imobile ale acesteia, nu sunt de
natură a constitui prin ele însele o dovadă a îndeplinirii celei de a doua
condiții legale pentru suspendarea executării actelor. Cum corect se arată în
considerentele sentinței recurate, în ipoteza în care s-ar accepta totuși că
paguba este iminentă, nu ar fi posibilă aplicarea măsurii suspendării pentru că
legea impune ca aceste condiții să fie îndeplinite cumulativ.
Ca argument
suplimentar în susținerea abordării și concluziei instanței de fond, Înalta
Curte aduce principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de
Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția
provizorie în materie de contencios administrativ, adoptată la 13 septembrie 1989,
și potrivit cărora măsurile de protecție provizorie se pot acorda îndeosebi
dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii
grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz
prima facie împotriva validității actului respectiv.
Or, în speță, soluția
de respingere a cererii de suspendare este în acord nu doar cu reglementările
naționale ci și cu Recomandarea nr. R (89) 8 din care reiese, fără dubiu, că o
astfel de măsură de protecție provizorie se aplică doar în cazuri de excepție,
astfel cum s-a amintit mai înainte.
Văzând și
dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de S.C. U. S.R.L. Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 454 din 21
octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.