ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2088/2011

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 28 aprilie 2011, pronunțată în dosarul

nr. 5382/87/2010 (1291/2011), Curtea de Apel București, secția I penală, pe rol

fiind judecarea apelului declarat de inculpatul C.G. împotriva sentinței penale

nr. 26 din 04 martie 2011 a Tribunalului Teleorman, în temeiul art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea

preventivă a inculpatului

C.G.

, constatând

că temeiurile de fapt și de drept prev. de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen. se mențin și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia.

În termen legal, inculpatul C.G. a declarat recurs împotriva

încheierii menționate, solicitând admiterea acestuia și judecarea sa în

libertate, având în vedere declarațiile sale și atitudinea sinceră.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele

privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea

inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile

preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului

poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în

libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că

instanța de apel, la 28 aprilie 2011 a constatat că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă și în prezent un pericol concret pentru ordinea publică,

iar în raport de stadiul procesual al cauzei, arestarea preventivă este

necesară pentru a asigura buna desfășurare a judecății.

În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin

sentința penală nr. 26 din 04 martie 2011 a Tribunalului Teleorman, a fost

condamnat inculpatul C.G. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174 – 175 lit. i) C. pen.

și art. 180 alin. (2), ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a

inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul Teleorman nu are caracter

definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să

justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5

par.1 lit. a) din CEDO.

Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen

de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura

faptei, precum și vătămarea adusă integrității corporale și a sănătății

părților vătămate.

Nu în ultimul rând, gradul de pericol social este sporit

prin aceea că inculpatul este presupus a fi autorul unor acțiuni grave de

violență, prin folosirea unui obiect apt să genereze o consecință letală.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea

ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în

vedere atât datele personale ale inculpatului, care a suferit mai multe

condamnări pentru violența fizică și verbală, dar și împrejurarea că pe fondul

consumului de alcool prezintă un comportament violent, cât și cele referitoare

la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social

al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în

opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează

destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat

și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în

libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să

aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea

infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale

în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de

pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără

a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la

pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost

luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și

nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la

acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea

cauzei și faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în

cauză.

Ca atare, încheierea pronunțată la 28 aprilie 2011 este

legală.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de

inculpatul C.G. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva

încheierii din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în dosarul nr. 5382/87/2010 (1291/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 19 mai 2011.