AFFAIRE V.M. c. BULGARIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'art. 6-1
AFFAIRE V.M. c. BULGARIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA
V.M. c. BULGARIE
(Cererea nr. 45723/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 iunie 2006
DEFINITIV
08/09/2006
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă unor retușuri de formă.
În cauza V.M. c. Bulgarie,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință în o cameră compusă din:
D. P. Lorenzen, președinte, D-na S. Botoucharova, Domnii K. Jungwiert, V. Butkevych, D-na M. Tsatsa-Nikolovska, Domnii R. Maruste, J. Borrego Borrego, judecători, și din D-na C. Westerdiek, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 15 mai 2006,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 45723/99) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și de care cetățean al acestui Stat, V.M. ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 22 aprilie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Președintele camerei a avizat favorabil cererea de nedivulgare a identității sale formulată de reclamant (art. 47 § 3 din regulament).
2.
Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de av. Y. Grozev, avocat la Sofia. Guvernul bulgar ("Guvernul") este reprezentat de agentul lui, D-na M. Kotzeva, din Ministerul Justiției.
3.
Reclamantul alegea o încălcare a dreptului lui de acces la un tribunal din cauza imposibilității sale de a plăti taxele judiciare ridicate datorare pentru introducerea unei instanțe civile.
4.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
5.
Cererea a fost atribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament).
6.
Printr-o decizie din 9 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.
7.
Reclamantul a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament), dar nu și Guvernul (art. 59 § 1 din regulament).
8.
Pe 1 aprilie 2006, cererea a fost atribuită secțiunii a cincea nou constituită (articolele 25 § 5 și 52 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9.
Reclamantul s-a născut în 1947 și locuiește la Sofia.
10.
Reclamantul a încheiat, la 28 martie 1994, un contract de prestare de servicii prin care se obligase să furnizeze asistență juridică unei tinere femei X. în cadrul procedurilor judiciare angajate de aceasta și visant restituirea mai multor bunuri imobiliare. S-a convenit că reclamantul va fi remunerat în proporție de 10% din veniturile proprietăților restituate.
11.
X. nefiind efectuat plățile la care reclamantul considera că are dreptul, acesta din urmă a depus la tribunalul orașului Sofia o cerere de deschidere de proces care a fost înregistrată pe 29 decembrie 1997 sub nr. 19319/29.12.1997. Reclamă o plată parțială de 5.300.000 leva bulgare (BGL), echivalând cu aproximativ 3.000 de dolari (USD) conform cursurilor din acea perioadă, calculată pe baza chiriilor pe care X. le-ar fi încasat în perioada unui imobil restituit.
12.
Reclamantul a cerut tribunalului să-l scutească de plata taxei judiciare și a cheltuielilor procedurii din cauza absenței resurselor suficiente. A anexat cerererii sale o declarație privind situația materială a sa, în care preciza că este divorțat cu un copil minor căruia îi plătește o pensie alimentară, că este proprietar al unui apartament de 48 m2, că dispune de o sumă echivalând cu 9 USD pe conturi bancare, că este șomer și nu percepe niciun venit.
13.
Pe 20 ianuarie 1998, judecătorul a respins scutirea solicitată prin intermediul unei ordine nemotivate. Reclamantul a formulat apel la această decizie pe 26 ianuarie 1998, susținând că chiar dacă era proprietar al apartamentului lui, nu dispunea de venituri, iar o taxă care se ridica la peste 210.000 BGL (aproximativ 115 USD), fără a socoti cheltuielile procedurii, depășea posibilitățile sale. Printr-o ordine din 24 martie 1998, Curtea Supremă de Casație a respins recursul, considerând:
"Din elementele scrise prezentate de [reclamant] nu se poate stabili că nu dispune de resurse suficiente pentru a versa taxa judiciară datorată, calculată asupra valorii litigiului. [Reclamantul] are cincizeci de ani, este apt pentru muncă, este proprietar al locuinței sale și nu are obligații alimentare. Circumstanța că nu lucrează nu justifică ca el să fie "răsplătit" printr-o scutire de taxa judiciară."
14.
Reclamantul și-a retras atunci acțiunea.
15.
Câteva săptămâni după prima acțiune, reclamantul a introdus înaintea tribunalului de district al Sofiei o nouă cerere pe baza aceluiași contract cu X., care a fost înregistrată pe 3 februarie 1998 sub nr. 1583/3.02.1998. Reclamă din nou o plată parțială a creanței sale, de această dată în sumă de 3.500.000 BGL (aproximativ 2.000 USD), calculată pe baza veniturilor percepute de X. de la două din imobilele restituire.
16.
A cerut tribunalului să-l scutească de plata taxei judiciare și a cheltuielilor procedurii și a anexat declarația privind situația materială a sa.
17.
Printr-o ordine nemotivată din 4 februarie 1998, judecătorul tribunalului de district a respins cererea de scutire.
18.
Reclamantul a formulat apel. Printr-o ordine din 16 martie 1998, tribunalul orașului Sofia a respins recursul pe următoarele motive:
"Având în vedere situația patrimonială [a reclamantului], așa cum este indicată în declarația anexată [...], și raportată la valoarea litigiului (3.500.000 BGL), taxa judiciară datorată nu este excesivă. Protecția cerută și natura dreptului, obiectul litigiului, nu sunt de un caracter imperativ și de o importanță care ar justifica scutirea de taxa judiciară."
19.
Reclamantul a renunțat la acțiunea sa.
20.
A introdus mai multe alte cereri în justiție pe baza aceluiași contract cu X. privind alte proprietăți restituire. În mai multe cazuri, cererile sale de scutire de taxe și cheltuieli de procedură au fost respinse. În special, o ordine a Curții Supreme de Casație din 25 mai 2000 a justificat refuzul scutirii prin faptul că reclamantul nu dovedea că era incapabil să muncească și să obțină venituri; într-o ordine din 29 decembrie 2000, aceeași jurisdicție a observat că reclamantul nu menționase în declarația sa veniturile pe care le-ar fi percepute din activitatea sa de consultant, și nu indicase că această activitate nu-i procura venituri, atunci când se putea vedea din obiectul acțiunii introduse că efectua servicii juridice contra remunerație; o ordine din 22 martie 2001 a estimat că reclamantul avea capacitatea de a percepe venituri, în special prin activitatea de consultant pe care o exercita, și că în plus suma taxei datorare în procedura în cauză nu era semnificativă.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A.
Taxa judiciară și cheltuielile de procedură
21.
art. 55, alineatul 1 a) al Codului de Procedură Civilă (CPC) prevede că taxa judiciară este calculată în funcție de valoarea litigiului. Pentru cererile de natură pecuniară aceasta corespunde sumelor reclamate.
22.
Printr-un decret al Consiliului Miniștrilor, rata taxei este fixată la 4% din valoarea litigiului.
23.
Conform articolelor 59-62 CPC, cheltuielile de procedură cuprind în special cheltuielile legate de citare și remunerarea martorilor și experților, precum și cele legate de deplasarea curții la locul faptelor.
B.
Versarea taxelor și cheltuielilor
24.
În temeiul articolelor 99 și 100 CPC, reclamantul trebuie să verse taxa judiciară și cheltuielile corespunzătoare actelor de instrucție pe care le solicită la momentul introducerii cererii la tribunal. Dacă nu este cazul, tribunalul fixează un termen pentru remedierea acestei lipsuri; în caz de neveraj la expirarea termenului, cererea de deschidere de proces este returnată reclamantului fără ca tribunalul să ia măsuri în legătură cu ea.
25.
art. 63 prevede cazurile în care reclamantul este scutit de plata taxelor și cheltuielilor de procedură. Salarații, pentru acțiunile derivate din contractul de muncă, membrii unei cooperative, pentru cererile de remunerare a muncii lor de către cooperativă, și reclamanții de pensii alimentare sunt întotdeauna scutiți de plata taxelor și cheltuielilor de justiție (art. 63 alineatul 1 a) CPC și art. 5 din legea privind taxele publice).
26.
Sunt de asemenea scutiți reclamanții pentru care președintele tribunalului regional sau judecătorul de district competent au considerat, pe baza unei declarații privind situația materială a lor, că nu dispun de mijloace suficiente pentru plata taxelor și cheltuielilor (art. 63 alineatul 1 b) CPC).
27.
Jurisprudența consideră în general că ordinele refuzând o scutire de plată a taxei judiciare sunt susceptibile de o plângere (жалба) în aplicarea articolelor 213 și următoare CPC, înaintea instanței de apel, care se pronunță fără a ține o ședință, exceptând cazurile în care consideră necesar să țină o ședință publică.
28.
La sfârșitul procesului, tribunalul determină în sentința sa la care dintre pări vor rămâne cheltuielile (art. 189 CPC). Taxa judiciară rămâne la sarcina părții care pierde.
C.
Elemente statistice
29.
Conform datelor Institutului Național de Statistică, salariul mediu în Bulgaria în ianuarie 1998 era de aproximativ 180.000 BGL (100 USD).
ÎN DREPT
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
30.
Reclamantul se plânge de o atingere a dreptului lui de acces la un tribunal, așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care este redactat după cum urmează în părțile sale relevante:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sa de caracter civil (...)."
A.
Argumentele părților
31.
Reclamantul susține că prin refuzul de a-l scuti de plata taxei judiciare și a cheltuielilor de procedură, instanțele interne au adus o atingere injustificată și disproporționată dreptului lui de a prezenta cauza sa înaintea unui tribunal.
32.
Consideră că instanțele sesizate cu cererile sale de scutire nu au examinat toți factorii relevanți și nu au răspuns la argumentele sale. Subliniază în special că tribunalele nu au luat în considerare faptul că plătea o pensie alimentară fiicei sale minore, totuși menționat în declarația sa. În general, nu ar fi examinat chestiunile determinante pentru a evalua justificarea limitării impuse dreptului lui de a sesiza un tribunal, și anume suma taxei la lumina circumstanțelor cauzei, importanța miza pentru cel în cauză și capacitatea lui de a plăti ținând seama de mijloacele financiare. Tribunalele ar fi bazat dimpotrivă deciziile pe fapte străine chestiunii, cum ar fi capacitatea lui de a lucra. Consideră că acest defect de motivare este un element pe care Curtea trebuie să-l ia în considerare pentru a evalua justificarea restricției impuse dreptului lui de acces la un tribunal.
33.
Privind suma taxei datorare în cauza de față, reclamantul consideră că aceasta era considerabilă în măsura în care în acea epocă nu dispunea de venituri, trăia din ajutoare sociale și din ajutorul apropiaților. Invocă de asemenea faptul că procedurile pe care a încercat să le introducă reprezentau o miza importantă pentru el, litigiile referindu-se la remunerarea serviciilor efectuate și putând fi asimilate cu salarii.
34.
Reclamantul susține de altfel că reglementarea internă nu prevede o procedură și criterii clare, în așa fel încât să permită unui justițiabil să prevadă cu suficientă certitudine dacă poate beneficia de o scutire de taxe; invocă în acest sens că legea este redactată în termeni generali și că jurisprudența existentă nu este uniformă și rămâne dificil accesibilă deoarece nu este publicată.
35.
Guvernul contrazice teza reclamantului și consideră că refuzul tribunalelor de a-l scuti de plata taxelor nu a încălcat injustificat dreptul lui de acces la un tribunal. Susține că reclamantul nu a putut dovedi înaintea autorităților naționale că nu dispune de venituri suficiente pentru a plăti taxa judiciară și nu a prezentat tribunalului alte documente decât declarația privind situația materială, atunci când avea posibilitatea de a dovedi prin orice mijloc de probă scris absența resurselor sau obligațiile alimentare.
36.
Guvernul reia argumentația Curții Supreme de Casație și susține că faptul că reclamantul era șomer nu era un motiv suficient pentru a-l dispensa de plata taxelor în măsura în care nu era inapt pentru muncă. Expune în particular că reclamantul, informatician și matematician de formare, ar fi primit o ofertă de la biroul de muncă pentru o poziție de profesor de informatică în 1997, apoi o stagiu de reconversie în 2002, pe care ar fi refuzat-o.
37.
Guvernul adaugă că persoana în cauză avea posibilitatea să introducă o cerere parțială cu o valoare a litigiului mai mică, ceea ce ar fi avut ca efect diminuarea taxei datorare, și apoi, în caz de rezultat favorabil, să introducă o acțiune pentru totalitatea creanței.
38.
Ca răspuns la argumentele Guvernului, reclamantul expune că singurul document cerut de lege pentru a introduce o cerere de scutire este o declarație privind situația materială a sa, pe care a prezentat-o, în mod corespunzător completată. De altfel, i-a fost imposibil să dovedească prin documente scrise că nu percepe venituri. În măsura în care Guvernul sugerează prin argumentația sa că ar fi ascuns venituri, explică că primea ajutor de la apropiați pe care nu era cazul să-l menționeze în declarația de resurse.
39.
Privind posibilitatea de a introduce o cerere parțială, subliniază că cererea sa era deja parțială și oricum, folosind un ainsi de procedeu, ar fi riscă să vadă restul creanței sale stins prin prescripție de cinci ani.
40.
Privind acuzațiile Guvernului în sensul că ar fi refuzat locuri de muncă propuse de biroul de muncă, susține că nu putuse accepta poziția de profesor deoarece nu avea calificarea pedagogică solicitată de lege și contrazice faptul că ar fi refuzat o stagiu de calificare. Cu toate acestea, consideră că aceste circumstanțe nu sunt relevante pentru scutirea de taxa judiciară și nu au fost de altfel relevate de jurisdicții care s-au pronunțat asupra acestei chestiuni. Consideră în plus că nu aparține tribunalelor în cadrul unei cereri de scutire de taxe să judece dacă o persoană s-a găsit fără loc de muncă din propria culpă sau din motive independente de voința sa. Nu i se pare că tribunalele ar trebui în contextul unei cereri de scutire de taxe să judece motivele pentru care o persoană este șomeră. El crede, de altfel, că aceasta nu le aparține.
B.
Aprecierea Curții
1.
Principii generale
41.
Curtea amintește că art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca cauza sa să fie cunoscut (...) de un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sa de caracter civil. Consacră deci "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces, și anume dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă, constituie un aspect. Acest drept nu este absolut; se pretează la limitări implicit admise deoarece poruncile prin natura sa o reglementare de stat. Totuși, dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în materie, aparține Curții să se pronunțe în ultim cuvânt asupra respectării cerințelor Convenției (Kreuz c. Polonia, nr. 28249/95, § 53, CEDH 2001-VI și, mutatis mutandis, Airey c. Irlanda, hotărâre din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, pp. 14-16, § 26).
42.
Curtea a admis deci, în mai multe cauze, că accesul la un tribunal putea fi supus unor limitări de natură diversă, inclusiv financiare (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 33; Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 80-81, § 61 și urmă.). Privind în special cerința de a plăti jurisdicțiilor civile o taxă judiciară privind cererile care le au de cunoscut, Curtea a considerat că o asemenea restricție a dreptului de acces la un tribunal nu era, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 din Convenție (Kreuz, citat mai sus, § 60).
43.
În toate aceste cauze, Curtea a verificat totuși dacă limitările aplicate nu restricționaseră accesul deschis justițiabilului într-un mod sau la o măsură astfel încât dreptul s-ar fi găsit vătămat în substanța sa.
44.
În acest sens, Curtea reia că o limitare a accesului la o curte sau la un tribunal se apropie de art. 6 § 1 numai dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Kreuz, citat mai sus, §§ 54-55; Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1660, § 72). În particular, în ceea ce privește taxele sau taxele judiciare pe care un justițiabil le datoreaza, suma lor, apreciată la lumina circumstanțelor particulare ale unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea celui în cauză și faza procedurii în care restricția în cauză este impusă, sunt factori care trebuie luați în considerare pentru a determina dacă un reclamant a beneficiat de dreptul lui de acces la un tribunal (Kreuz, citat mai sus, § 60; Podbielski și PPU Polpure c. Polonia, nr. 39199/98, § 64, 26 iulie 2005)
45.
De altfel, atunci când se urmărește aprecierea respectării criteriilor menționate mai sus, nu aparține Curții să se substituie autorităților interne competente pentru a determina care sunt cel mai bun mijloace de reglementare a accesului la justiție, sau pentru a aprecia faptele care au condus aceste autorități să adopte această decizie mai curând decât alta. Rolul ei este de a controla, în raport cu Convenția, deciziile adoptate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere și de a verifica conformitatea cu Convenția a consecințelor care decurg din ele (Kreuz, citat mai sus, § 56; Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, p. 79, § 59; Brualla Gómez de la Torre, citat mai sus, p. 2955, §§ 31-32).
2.
Aplicarea acestor principii în cauza de față
46.
În cauza de față, Curtea constată că de două ori reclamantul a renunțat să continue acțiunile în plată pe care intenționase să le angajeze, din cauza imposibilității de a se achita de taxa judiciară datorată pentru introducerea unor asemenea acțiuni.
47.
Sarcina Curții constă deci în a determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, suma taxei cerute reclamantului, cât și refuzul instanțelor interne de a-l scuti de plata acestei taxe, au constituit o restricție a dreptului lui de acces la un tribunal care a vătămat substanța acestui drept.
48.
În măsura în care reclamantul susține că reglementarea lipsește de precizie și prevedibilitate, Curtea va examina mai întâi dacă modalitățile procedurale prevăzute în dreptul intern cu privire la impunerea și scutirea taxelor judiciare pot fi considerate suficient previzibile ochilor unui justițiabil (Levages Prestations Services c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1543, § 42).
49.
Curtea constată în acest sens că regulile relevante din dreptul intern prevăd în mod clar cazurile în care o taxă este datorată, modalitățile calculului acesteia și consecințele în caz de neveraj, precum și posibilitatea de a obține o scutire pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Reclamantul putea deci în mod rezonabil să se aștepte la aplicarea acestor reguli. Cât pentru latitudinea acordată instanțelor competente pentru a aprecia, în fiecare caz concret, capacitatea unui reclamant de a versa taxa pe care o datoreaza, Curtea consideră acceptabilă și rezonabilă puterea de apreciere acordată de lege autorităților interne competente într-un asemenea domeniu. Observă de altfel că această sarcină este încredințată autorităților judiciare și că persoanele interesate dispun de o plângere înaintea instanței superioare.
50.
Privind scopul legitim urmărit prin colectarea taxelor cum ar fi cea din cauza de față, Curtea admite că aceasta se efectuează în scop de bună administrare a justiției și urmărește atât descurajarea cererilor abuzive cât și asigurarea de fonduri pentru funcționarea justiției. Trebuie deci să se ocupă de caracterul proporțional sau nu al taxei în cazul reclamantului.
51.
Curtea constată în acest sens că suma taxei judiciare pentru introducerea unei instanțe civile în Bulgaria este determinată, atunci când este vorba de o cerere pecuniară, sub formă de procent din valoarea litigiului, fixat la 4%; este deci întotdeauna proporțional cu suma revendicată de reclamant.
52.
În cazul cauzei de față, taxa datorată de reclamant era de aproximativ 115 USD pentru prima cerere și de aproximativ 78 USD pentru a doua (aplicând rata de 4% la valoarea litigiului de 3.500.000 BGL). Ca comparație, salariul mediu în Bulgaria la acea vreme era de aproximativ 100 USD (§29 mai sus). Curtea constată deci că era o sumă care nu era neglijabilă, dar care nu pare totuși excesivă în sine, în special ținând seama de natura pecuniară a litigiului (a se vedea, ca comparație, hotărârile Kreuz, citat mai sus, § 62, Jedamski și Jedamska c. Polonia, nr. 73547/01, § 61, 26 iulie 2005, unde era vorba de sume mult mai importante).
53.
Privind situația financiară a reclamantului, reiese din declarațiile sale de resurse că el nu aveau un loc de muncă în acea perioadă și nu dispunea de venituri. Era proprietar al locuinței. Divorțat, datora o pensie alimentară fiicei sale. Curtea constată totuși că în ciuda faptului că contrazice concluziile instanțelor interne pe acest punct (§32 mai sus), reclamantul nu a precizat nici în fața acestor instanțe, nici în cadrul procedurii de față, sumele pe care le-ar fi efectiv versat pentru aceasta. Cel în cauză indică de altfel că primea anumite ajutoare sociale și beneficia de sprijinul financiar al apropiaților.
54.
Curtea observă apoi că dreptul intern prevede posibilitatea de a cere scutirea de plata taxei judiciare în caz de mijloace insuficiente și că reclamantul a folosit această posibilitate. Cu ocazia fiecăreia dintre proceduri, cererile sale au fost examinate de două instanțe judiciare care au rendat, în ceea ce privește jurisdicțiile care se pronunță în apel, decizii motivate. După ce a examinat cazul reclamantului, instanțele competente au considerat că situația sa nu justifică o scutire de taxa.
55.
În acest sens, Curtea amintește că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a aprecia elementele de probă prezentate lor și, în speță, pentru a estima capacitățile reclamantului de a se achita de taxa judiciară datorată.
56.
În cazul cauzei de față, chiar dacă motivarea lor este relativ succintă și ar fi meritat să fie mai aprofundată, tribunalele au ținut seama de situația personală a reclamantului, în special de faptul că era proprietar al locuinței, și de capacitățile financiare potențiale. De altfel, reiese din natura chiar a acțiunii pe care reclamantul intenționase să o introducă, care se referea la o cerere de plată în executare unui contract civil de prestare de servicii juridice, că cel în cauză exercita activități susceptibile să-i procure venituri. Această circumstanță a fost de altfel relevată de instanțele interne cu ocazia cererilor de scutire de taxe privind alte acțiuni în justiție pe care reclamantul a încercat să le introducă pe baza aceluiași contract (§20 mai sus).
57.
Având în vedere aceste observații, și după ce s-a livrat la o apreciere globală a faptelor cauzei de față, Curtea nu consideră că obligația pentru reclamant de a-și achita taxa judiciară pentru introducerea acțiunilor sale în plată a constituit o restricție disproporționată care a vătămat substanța dreptului lui de acces la un tribunal.
58.
Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Decide
că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte