V.M. împotriva Bulgariei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 45723/99) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și de care cetățean al acestui Stat, V.M. ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 22 aprilie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Președintele camerei a avizat favorabil cererea de nedivulgare a identității sale formulată de reclamant (art. 47 § 3 din regulament).

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de av. Y. Grozev, avocat la Sofia. Guvernul bulgar ("Guvernul") este reprezentat de agentul lui, D-na M. Kotzeva, din Ministerul Justiției.

Reclamantul alegea o încălcare a dreptului lui de acces la un tribunal din cauza imposibilității sale de a plăti taxele judiciare ridicate datorare pentru introducerea unei instanțe civile.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 9 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Reclamantul a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament), dar nu și Guvernul (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 1 aprilie 2006, cererea a fost atribuită secțiunii a cincea nou constituită (articolele 25 § 5 și 52 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

Reclamantul a încheiat, la 28 martie 1994, un contract de prestare de servicii prin care se obligase să furnizeze asistență juridică unei tinere femei X. în cadrul procedurilor judiciare angajate de aceasta și visant restituirea mai multor bunuri imobiliare. S-a convenit că reclamantul va fi remunerat în proporție de 10% din veniturile proprietăților restituate.

X. nefiind efectuat plățile la care reclamantul considera că are dreptul, acesta din urmă a depus la tribunalul orașului Sofia o cerere de deschidere de proces care a fost înregistrată pe 29 decembrie 1997 sub nr. 19319/29.12.1997. Reclamă o plată parțială de 5.300.000 leva bulgare (BGL), echivalând cu aproximativ 3.000 de dolari (USD) conform cursurilor din acea perioadă, calculată pe baza chiriilor pe care X. le-ar fi încasat în perioada unui imobil restituit.

Reclamantul a cerut tribunalului să-l scutească de plata taxei judiciare și a cheltuielilor procedurii din cauza absenței resurselor suficiente. A anexat cerererii sale o declarație privind situația materială a sa, în care preciza că este divorțat cu un copil minor căruia îi plătește o pensie alimentară, că este proprietar al unui apartament de 48 m2, că dispune de o sumă echivalând cu 9 USD pe conturi bancare, că este șomer și nu percepe niciun venit.

Pe 20 ianuarie 1998, judecătorul a respins scutirea solicitată prin intermediul unei ordine nemotivate. Reclamantul a formulat apel la această decizie pe 26 ianuarie 1998, susținând că chiar dacă era proprietar al apartamentului lui, nu dispunea de venituri, iar o taxă care se ridica la peste 210.000 BGL (aproximativ 115 USD), fără a socoti cheltuielile procedurii, depășea posibilitățile sale. Printr-o ordine din 24 martie 1998, Curtea Supremă de Casație a respins recursul, considerând: "Din elementele scrise prezentate de [reclamant] nu se poate stabili că nu dispune de resurse suficiente pentru a versa taxa judiciară datorată, calculată asupra valorii litigiului. [Reclamantul] are cincizeci de ani, este apt pentru muncă, este proprietar al locuinței sale și nu are obligații alimentare. Circumstanța că nu lucrează nu justifică ca el să fie "răsplătit" printr-o scutire de taxa judiciară."

Reclamantul și-a retras atunci acțiunea.

Câteva săptămâni după prima acțiune, reclamantul a introdus înaintea tribunalului de district al Sofiei o nouă cerere pe baza aceluiași contract cu X., care a fost înregistrată pe 3 februarie 1998 sub nr. 1583/3.02.1998. Reclamă din nou o plată parțială a creanței sale, de această dată în sumă de 3.500.000 BGL (aproximativ 2.000 USD), calculată pe baza veniturilor percepute de X. de la două din imobilele restituire.

A cerut tribunalului să-l scutească de plata taxei judiciare și a cheltuielilor procedurii și a anexat declarația privind situația materială a sa.

Printr-o ordine nemotivată din 4 februarie 1998, judecătorul tribunalului de district a respins cererea de scutire.

Reclamantul a formulat apel. Printr-o ordine din 16 martie 1998, tribunalul orașului Sofia a respins recursul pe următoarele motive: "Având în vedere situația patrimonială [a reclamantului], așa cum este indicată în declarația anexată [...], și raportată la valoarea litigiului (3.500.000 BGL), taxa judiciară datorată nu este excesivă. Protecția cerută și natura dreptului, obiectul litigiului, nu sunt de un caracter imperativ și de o importanță care ar justifica scutirea de taxa judiciară."

Reclamantul a renunțat la acțiunea sa.

A introdus mai multe alte cereri în justiție pe baza aceluiași contract cu X. privind alte proprietăți restituire. În mai multe cazuri, cererile sale de scutire de taxe și cheltuieli de procedură au fost respinse. În special, o ordine a Curții Supreme de Casație din 25 mai 2000 a justificat refuzul scutirii prin faptul că reclamantul nu dovedea că era incapabil să muncească și să obțină venituri; într-o ordine din 29 decembrie 2000, aceeași jurisdicție a observat că reclamantul nu menționase în declarația sa veniturile pe care le-ar fi percepute din activitatea sa de consultant, și nu indicase că această activitate nu-i procura venituri, atunci când se putea vedea din obiectul acțiunii introduse că efectua servicii juridice contra remunerație; o ordine din 22 martie 2001 a estimat că reclamantul avea capacitatea de a percepe venituri, în special prin activitatea de consultant pe care o exercita, și că în plus suma taxei datorare în procedura în cauză nu era semnificativă. II.

Printr-un decret al Consiliului Miniștrilor, rata taxei este fixată la 4% din valoarea litigiului.

Conform articolelor 59-62 CPC, cheltuielile de procedură cuprind în special cheltuielile legate de citare și remunerarea martorilor și experților, precum și cele legate de deplasarea curții la locul faptelor. B. Versarea taxelor și cheltuielilor

În temeiul articolelor 99 și 100 CPC, reclamantul trebuie să verse taxa judiciară și cheltuielile corespunzătoare actelor de instrucție pe care le solicită la momentul introducerii cererii la tribunal. Dacă nu este cazul, tribunalul fixează un termen pentru remedierea acestei lipsuri; în caz de neveraj la expirarea termenului, cererea de deschidere de proces este returnată reclamantului fără ca tribunalul să ia măsuri în legătură cu ea. 25. art. 63 prevede cazurile în care reclamantul este scutit de plata taxelor și cheltuielilor de procedură. Salarații, pentru acțiunile derivate din contractul de muncă, membrii unei cooperative, pentru cererile de remunerare a muncii lor de către cooperativă, și reclamanții de pensii alimentare sunt întotdeauna scutiți de plata taxelor și cheltuielilor de justiție (art. 63 alineatul 1 a) CPC și art. 5 din legea privind taxele publice).

Sunt de asemenea scutiți reclamanții pentru care președintele tribunalului regional sau judecătorul de district competent au considerat, pe baza unei declarații privind situația materială a lor, că nu dispun de mijloace suficiente pentru plata taxelor și cheltuielilor (art. 63 alineatul 1 b) CPC).

Jurisprudența consideră în general că ordinele refuzând o scutire de plată a taxei judiciare sunt susceptibile de o plângere (жалба) în aplicarea articolelor 213 și următoare CPC, înaintea instanței de apel, care se pronunță fără a ține o ședință, exceptând cazurile în care consideră necesar să țină o ședință publică.

La sfârșitul procesului, tribunalul determină în sentința sa la care dintre pări vor rămâne cheltuielile (art. 189 CPC). Taxa judiciară rămâne la sarcina părții care pierde. C. Elemente statistice

Conform datelor Institutului Național de Statistică, salariul mediu în Bulgaria în ianuarie 1998 era de aproximativ 180.000 BGL (100 USD). ÎN DREPT

Reclamantul susține că prin refuzul de a-l scuti de plata taxei judiciare și a cheltuielilor de procedură, instanțele interne au adus o atingere injustificată și disproporționată dreptului lui de a prezenta cauza sa înaintea unui tribunal.

Consideră că instanțele sesizate cu cererile sale de scutire nu au examinat toți factorii relevanți și nu au răspuns la argumentele sale. Subliniază în special că tribunalele nu au luat în considerare faptul că plătea o pensie alimentară fiicei sale minore, totuși menționat în declarația sa. În general, nu ar fi examinat chestiunile determinante pentru a evalua justificarea limitării impuse dreptului lui de a sesiza un tribunal, și anume suma taxei la lumina circumstanțelor cauzei, importanța miza pentru cel în cauză și capacitatea lui de a plăti ținând seama de mijloacele financiare. Tribunalele ar fi bazat dimpotrivă deciziile pe fapte străine chestiunii, cum ar fi capacitatea lui de a lucra. Consideră că acest defect de motivare este un element pe care Curtea trebuie să-l ia în considerare pentru a evalua justificarea restricției impuse dreptului lui de acces la un tribunal.

Privind suma taxei datorare în cauza de față, reclamantul consideră că aceasta era considerabilă în măsura în care în acea epocă nu dispunea de venituri, trăia din ajutoare sociale și din ajutorul apropiaților. Invocă de asemenea faptul că procedurile pe care a încercat să le introducă reprezentau o miza importantă pentru el, litigiile referindu-se la remunerarea serviciilor efectuate și putând fi asimilate cu salarii.

Reclamantul susține de altfel că reglementarea internă nu prevede o procedură și criterii clare, în așa fel încât să permită unui justițiabil să prevadă cu suficientă certitudine dacă poate beneficia de o scutire de taxe; invocă în acest sens că legea este redactată în termeni generali și că jurisprudența existentă nu este uniformă și rămâne dificil accesibilă deoarece nu este publicată.

Guvernul contrazice teza reclamantului și consideră că refuzul tribunalelor de a-l scuti de plata taxelor nu a încălcat injustificat dreptul lui de acces la un tribunal. Susține că reclamantul nu a putut dovedi înaintea autorităților naționale că nu dispune de venituri suficiente pentru a plăti taxa judiciară și nu a prezentat tribunalului alte documente decât declarația privind situația materială, atunci când avea posibilitatea de a dovedi prin orice mijloc de probă scris absența resurselor sau obligațiile alimentare.

Guvernul reia argumentația Curții Supreme de Casație și susține că faptul că reclamantul era șomer nu era un motiv suficient pentru a-l dispensa de plata taxelor în măsura în care nu era inapt pentru muncă. Expune în particular că reclamantul, informatician și matematician de formare, ar fi primit o ofertă de la biroul de muncă pentru o poziție de profesor de informatică în 1997, apoi o stagiu de reconversie în 2002, pe care ar fi refuzat-o.

Guvernul adaugă că persoana în cauză avea posibilitatea să introducă o cerere parțială cu o valoare a litigiului mai mică, ceea ce ar fi avut ca efect diminuarea taxei datorare, și apoi, în caz de rezultat favorabil, să introducă o acțiune pentru totalitatea creanței.

Ca răspuns la argumentele Guvernului, reclamantul expune că singurul document cerut de lege pentru a introduce o cerere de scutire este o declarație privind situația materială a sa, pe care a prezentat-o, în mod corespunzător completată. De altfel, i-a fost imposibil să dovedească prin documente scrise că nu percepe venituri. În măsura în care Guvernul sugerează prin argumentația sa că ar fi ascuns venituri, explică că primea ajutor de la apropiați pe care nu era cazul să-l menționeze în declarația de resurse.

Privind posibilitatea de a introduce o cerere parțială, subliniază că cererea sa era deja parțială și oricum, folosind un ainsi de procedeu, ar fi riscă să vadă restul creanței sale stins prin prescripție de cinci ani.

Privind acuzațiile Guvernului în sensul că ar fi refuzat locuri de muncă propuse de biroul de muncă, susține că nu putuse accepta poziția de profesor deoarece nu avea calificarea pedagogică solicitată de lege și contrazice faptul că ar fi refuzat o stagiu de calificare. Cu toate acestea, consideră că aceste circumstanțe nu sunt relevante pentru scutirea de taxa judiciară și nu au fost de altfel relevate de jurisdicții care s-au pronunțat asupra acestei chestiuni. Consideră în plus că nu aparține tribunalelor în cadrul unei cereri de scutire de taxe să judece dacă o persoană s-a găsit fără loc de muncă din propria culpă sau din motive independente de voința sa. Nu i se pare că tribunalele ar trebui în contextul unei cereri de scutire de taxe să judece motivele pentru care o persoană este șomeră. El crede, de altfel, că aceasta nu le aparține. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea amintește că art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca cauza sa să fie cunoscut (...) de un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sa de caracter civil. Consacră deci "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces, și anume dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă, constituie un aspect. Acest drept nu este absolut; se pretează la limitări implicit admise deoarece poruncile prin natura sa o reglementare de stat. Totuși, dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în materie, aparține Curții să se pronunțe în ultim cuvânt asupra respectării cerințelor Convenției (Kreuz c. Polonia, nr. 28249/95, § 53, CEDH 2001-VI și, mutatis mutandis, Airey c. Irlanda, hotărâre din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, pp. 14-16, § 26).

Curtea a admis deci, în mai multe cauze, că accesul la un tribunal putea fi supus unor limitări de natură diversă, inclusiv financiare (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 33; Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 80-81, § 61 și urmă.). Privind în special cerința de a plăti jurisdicțiilor civile o taxă judiciară privind cererile care le au de cunoscut, Curtea a considerat că o asemenea restricție a dreptului de acces la un tribunal nu era, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 din Convenție (Kreuz, citat mai sus, § 60).

În toate aceste cauze, Curtea a verificat totuși dacă limitările aplicate nu restricționaseră accesul deschis justițiabilului într-un mod sau la o măsură astfel încât dreptul s-ar fi găsit vătămat în substanța sa.

În acest sens, Curtea reia că o limitare a accesului la o curte sau la un tribunal se apropie de art. 6 § 1 numai dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Kreuz, citat mai sus, §§ 54-55; Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1660, § 72). În particular, în ceea ce privește taxele sau taxele judiciare pe care un justițiabil le datoreaza, suma lor, apreciată la lumina circumstanțelor particulare ale unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea celui în cauză și faza procedurii în care restricția în cauză este impusă, sunt factori care trebuie luați în considerare pentru a determina dacă un reclamant a beneficiat de dreptul lui de acces la un tribunal (Kreuz, citat mai sus, § 60; Podbielski și PPU Polpure c. Polonia, nr. 39199/98, § 64, 26 iulie 2005)

De altfel, atunci când se urmărește aprecierea respectării criteriilor menționate mai sus, nu aparține Curții să se substituie autorităților interne competente pentru a determina care sunt cel mai bun mijloace de reglementare a accesului la justiție, sau pentru a aprecia faptele care au condus aceste autorități să adopte această decizie mai curând decât alta. Rolul ei este de a controla, în raport cu Convenția, deciziile adoptate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere și de a verifica conformitatea cu Convenția a consecințelor care decurg din ele (Kreuz, citat mai sus, § 56; Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, p. 79, § 59; Brualla Gómez de la Torre, citat mai sus, p. 2955, §§ 31-32). 2. Aplicarea acestor principii în cauza de față

În cauza de față, Curtea constată că de două ori reclamantul a renunțat să continue acțiunile în plată pe care intenționase să le angajeze, din cauza imposibilității de a se achita de taxa judiciară datorată pentru introducerea unor asemenea acțiuni.

Sarcina Curții constă deci în a determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, suma taxei cerute reclamantului, cât și refuzul instanțelor interne de a-l scuti de plata acestei taxe, au constituit o restricție a dreptului lui de acces la un tribunal care a vătămat substanța acestui drept.

În măsura în care reclamantul susține că reglementarea lipsește de precizie și prevedibilitate, Curtea va examina mai întâi dacă modalitățile procedurale prevăzute în dreptul intern cu privire la impunerea și scutirea taxelor judiciare pot fi considerate suficient previzibile ochilor unui justițiabil (Levages Prestations Services c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1543, § 42).

Curtea constată în acest sens că regulile relevante din dreptul intern prevăd în mod clar cazurile în care o taxă este datorată, modalitățile calculului acesteia și consecințele în caz de neveraj, precum și posibilitatea de a obține o scutire pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Reclamantul putea deci în mod rezonabil să se aștepte la aplicarea acestor reguli. Cât pentru latitudinea acordată instanțelor competente pentru a aprecia, în fiecare caz concret, capacitatea unui reclamant de a versa taxa pe care o datoreaza, Curtea consideră acceptabilă și rezonabilă puterea de apreciere acordată de lege autorităților interne competente într-un asemenea domeniu. Observă de altfel că această sarcină este încredințată autorităților judiciare și că persoanele interesate dispun de o plângere înaintea instanței superioare.

Privind scopul legitim urmărit prin colectarea taxelor cum ar fi cea din cauza de față, Curtea admite că aceasta se efectuează în scop de bună administrare a justiției și urmărește atât descurajarea cererilor abuzive cât și asigurarea de fonduri pentru funcționarea justiției. Trebuie deci să se ocupă de caracterul proporțional sau nu al taxei în cazul reclamantului.

Curtea constată în acest sens că suma taxei judiciare pentru introducerea unei instanțe civile în Bulgaria este determinată, atunci când este vorba de o cerere pecuniară, sub formă de procent din valoarea litigiului, fixat la 4%; este deci întotdeauna proporțional cu suma revendicată de reclamant.

În cazul cauzei de față, taxa datorată de reclamant era de aproximativ 115 USD pentru prima cerere și de aproximativ 78 USD pentru a doua (aplicând rata de 4% la valoarea litigiului de 3.500.000 BGL). Ca comparație, salariul mediu în Bulgaria la acea vreme era de aproximativ 100 USD (§29 mai sus). Curtea constată deci că era o sumă care nu era neglijabilă, dar care nu pare totuși excesivă în sine, în special ținând seama de natura pecuniară a litigiului (a se vedea, ca comparație, hotărârile Kreuz, citat mai sus, § 62, Jedamski și Jedamska c. Polonia, nr. 73547/01, § 61, 26 iulie 2005, unde era vorba de sume mult mai importante).

Privind situația financiară a reclamantului, reiese din declarațiile sale de resurse că el nu aveau un loc de muncă în acea perioadă și nu dispunea de venituri. Era proprietar al locuinței. Divorțat, datora o pensie alimentară fiicei sale. Curtea constată totuși că în ciuda faptului că contrazice concluziile instanțelor interne pe acest punct (§32 mai sus), reclamantul nu a precizat nici în fața acestor instanțe, nici în cadrul procedurii de față, sumele pe care le-ar fi efectiv versat pentru aceasta. Cel în cauză indică de altfel că primea anumite ajutoare sociale și beneficia de sprijinul financiar al apropiaților.

Curtea observă apoi că dreptul intern prevede posibilitatea de a cere scutirea de plata taxei judiciare în caz de mijloace insuficiente și că reclamantul a folosit această posibilitate. Cu ocazia fiecăreia dintre proceduri, cererile sale au fost examinate de două instanțe judiciare care au rendat, în ceea ce privește jurisdicțiile care se pronunță în apel, decizii motivate. După ce a examinat cazul reclamantului, instanțele competente au considerat că situația sa nu justifică o scutire de taxa.

În acest sens, Curtea amintește că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a aprecia elementele de probă prezentate lor și, în speță, pentru a estima capacitățile reclamantului de a se achita de taxa judiciară datorată.

În cazul cauzei de față, chiar dacă motivarea lor este relativ succintă și ar fi meritat să fie mai aprofundată, tribunalele au ținut seama de situația personală a reclamantului, în special de faptul că era proprietar al locuinței, și de capacitățile financiare potențiale. De altfel, reiese din natura chiar a acțiunii pe care reclamantul intenționase să o introducă, care se referea la o cerere de plată în executare unui contract civil de prestare de servicii juridice, că cel în cauză exercita activități susceptibile să-i procure venituri. Această circumstanță a fost de altfel relevată de instanțele interne cu ocazia cererilor de scutire de taxe privind alte acțiuni în justiție pe care reclamantul a încercat să le introducă pe baza aceluiași contract (§20 mai sus).

Având în vedere aceste observații, și după ce s-a livrat la o apreciere globală a faptelor cauzei de față, Curtea nu consideră că obligația pentru reclamant de a-și achita taxa judiciară pentru introducerea acțiunilor sale în plată a constituit o restricție disproporționată care a vătămat substanța dreptului lui de acces la un tribunal.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Decide că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45723/99) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, V.M. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 avril 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le président de la chambre a accédé à la demande de non ‑ divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e Y. Grozev, avocat à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Kotzeva, du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait une violation de son droit d’accès à un tribunal en raison de son impossibilité de payer les taxes judiciaires élevées dues pour l’introduction d’une instance civile.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Par une décision du 9 décembre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.

Le requérant a déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement), mais non le Gouvernement (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er avril 2006, la requête a été attribuée à la cinquième section nouvellement constituée (articles 25 § 5 et 52 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le requérant avait conclu, en date du 28 mars 1994, un contrat de prestation de services par lequel il s’était engagé à fournir une assistance juridique à une jeune femme X. dans le cadre des procédures judiciaires engagées par celle-ci et visant la restitution de plusieurs biens immobiliers. Il était convenu que le requérant serait rémunéré à hauteur de 10 % des revenus des propriétés restituées.

X. n’ayant pas effectué les paiements auxquels le requérant croyait avoir droit, ce dernier déposa au tribunal de la ville de Sofia (Софийски градски съд) une demande introductive d’instance qui fut enregistrée le 29 décembre 1997 sous le n o 19319/29.12.1997. Il réclamait un paiement partiel de 5 300 000 levs bulgares (BGL), équivalant à environ 3 000 dollars (USD) selon les taux de l’époque, calculé sur la base des loyers que X. aurait perçus pendant une période donnée de trois immeubles restitués.

Le requérant demanda au tribunal à être exonéré du paiement de la taxe judiciaire et des frais de la procédure en raison de l’absence de ressources suffisantes. Il joignit à sa demande une déclaration sur sa situation matérielle, dans laquelle il précisait être divorcé avec un enfant mineur auquel il versait une pension alimentaire, être propriétaire d’un logement de 48 m 2 , disposer d’une somme équivalant à 9 USD sur ses comptes bancaires, être sans emploi et ne percevoir aucun revenu.

Le 20 janvier 1998, le juge refusa l’exonération sollicitée par une ordonnance non motivée. Le requérant interjeta appel de cette décision le 26 janvier 1998, en mettant en avant que même s’il était propriétaire de son appartement, il ne disposait d’aucun revenu, et qu’une taxe qui s’élevait à plus de 210 000 BGL (environ 115 USD), sans compter les frais de la procédure, était au-dessus de ses moyens. Par une ordonnance du 24 mars 1998, la Cour suprême de cassation rejeta le recours, considérant : « Des éléments écrits présentés par [le requérant] il ne peut être établi qu’il ne dispose pas de ressources suffisantes pour verser la taxe judiciaire due, calculée sur la valeur en litige. [Le requérant] est âgé de cinquante ans, il est apte au travail, il est propriétaire de son logement et n’a pas d’obligations alimentaires. La circonstance qu’il ne travaille pas ne justifie pas qu’il soit « récompensé » par une exonération de la taxe judiciaire. »

Le requérant retira alors son action.

Quelques semaines après la première action, le requérant introduisit devant le tribunal de district de Sofia (Софийски районен съд) une nouvelle demande sur le fondement du même contrat avec X., qui fut enregistrée le 3 février 1998 sous le n o 1583/3.02.1998. Il réclamait de nouveau un paiement partiel de sa créance, cette fois d’un montant de 3 500 000 BGL (environ 2 000 USD), calculé sur la base des revenus perçus par X. de deux des immeubles restitués.

Il demanda au tribunal à être exonéré du paiement de la taxe judiciaire et des frais de procédure et joignit la déclaration sur sa situation matérielle.

Par une ordonnance non motivée du 4 février 1998, le juge du tribunal de district rejeta la demande d’exonération.

Le requérant interjeta appel. Par une ordonnance du 16 mars 1998, le tribunal de la ville de Sofia rejeta le recours aux motifs suivants : « Eu égard à la situation patrimoniale [du requérant], telle qu’indiquée dans la déclaration jointe [...], et rapportée à la valeur en litige (3 500 000 BGL), la taxe judiciaire due n’est pas excessive. La protection demandée et la nature du droit, objet du litige, ne sont pas d’un caractère impératif et d’une importance qui justifieraient l’exonération de la taxe judiciaire. »

Le requérant renonça à son action.

Il introduisit plusieurs autres demandes en justice fondées sur le même contrat avec X. concernant d’autres propriétés restituées. Dans un certain nombre de cas, ses demandes d’exonération des taxes et frais de procédure furent rejetées. En particulier, une ordonnance de la Cour suprême de cassation du 25 mai 2000 justifia le refus d’exonération par le fait que le requérant n’établissait pas être dans l’incapacité de travailler et de se procurer des revenus ; dans une ordonnance du 29 décembre 2000, la même juridiction releva que le requérant n’avait pas mentionné dans sa déclaration les revenus qu’il avait perçu au titre de son activité de consultant, ni indiqué que cette activité ne lui procurait pas de revenus, alors qu’il ressortait de l’objet de l’action introduite qu’il effectuait des services juridiques contre rémunération ; une ordonnance du 22 mars 2001 estima que le requérant avait la capacité de percevoir des revenus, notamment par le biais de l’activité de consultant qu’il exerçait, et qu’en outre le montant de la taxe due dans la procédure en question n’était pas significatif. II.

L’article 55, alinéa 1 a) du Code de procédure civile (CPC) dispose que la taxe judiciaire est calculée en fonction de la valeur en litige. Pour les demandes de nature pécuniaire celle-ci correspond aux montants réclamés.

Par un décret du Conseil des ministres, le taux de la taxe est fixé à 4 % de la valeur en litige.

Selon les articles 59 à 62 CPC, les frais de procédure sont notamment les frais liés à la citation et à la rémunération des témoins et experts, ainsi que ceux liés à un transport du tribunal sur les lieux. B. Versement des taxes et frais

En vertu des articles 99 et 100 CPC, le demandeur doit verser la taxe judiciaire et les frais correspondant aux actes d’instruction qu’il sollicite au moment de l’introduction de la demande au tribunal. Si tel n’est pas le cas, le tribunal fixe un délai pour qu’il soit remédié à cette lacune ; à défaut de versement à l’expiration du délai, la demande introductive d’instance est retournée au demandeur sans que le tribunal n’y donne suite.

L’article 63 prévoit les hypothèses dans lesquelles le demandeur est exonéré du versement des taxes et frais de procédure. Les salariés, pour les actions dérivant du contrat de travail, les membres d’une coopérative, pour les demandes de rémunération de leur travail par la coopérative, et les demandeurs de pensions alimentaires sont toujours exonérés du paiement des taxes et frais de justice (article 63 alinéa 1 a) CPC et article 5 de la loi sur les taxes publiques (Закон за държавните такси)).

Sont également exonérés les demandeurs pour lesquels le président du tribunal régional ou le juge de district compétents ont considéré, sur la base d’une déclaration concernant leur situation matérielle, qu’ils ne disposaient pas de moyens suffisants pour le paiement des taxes et frais (article 63 alinéa 1 б) CPC).

La jurisprudence considère généralement que les ordonnances refusant une exonération du paiement de la taxe judiciaire sont susceptibles d’un recours (частна жалба) en application des articles 213 et suivants CPC, devant la juridiction d’appel, qui statue sans tenir d’audience, excepté dans les cas où elle juge nécessaire de tenir une audience publique.

A l’issue du procès, le tribunal détermine dans son jugement à la charge de quelle partie seront laissés les frais (article 189 CPC). La taxe judiciaire reste à la charge de la partie qui succombe. C. Eléments statistiques

Selon les données de l’Institut statistique national, le salaire moyen en Bulgarie en janvier 1998 s’élevait à environ 180 000 BGL (100 USD). EN DROIT

Le requérant soutient qu’en refusant de l’exempter du paiement de la taxe judiciaire et des frais de procédure, les juridictions internes ont porté une atteinte injustifiée et disproportionnée à son droit de présenter sa cause devant un tribunal.

Il considère que les juridictions saisies de ses demandes d’exonération n’ont pas examiné tous les éléments pertinents et n’ont pas répondu à ses arguments. Il souligne en particulier que les tribunaux n’ont pas pris en compte le fait qu’il versait une pension alimentaire à sa fille mineure, pourtant mentionné dans sa déclaration. De manière générale, ils n’auraient pas examiné les questions déterminantes pour apprécier la justification de la limitation imposée à son droit de saisir un tribunal, à savoir le montant de la taxe à la lumière des circonstances de l’espèce, l’importance de l’enjeu pour l’intéressé et sa capacité de payer compte tenu de ses moyens financiers. Les tribunaux auraient au contraire fondé leurs décisions sur des faits étrangers à la question, telle que son aptitude à travailler. Il considère que ce défaut de motivation est un élément dont la Cour doit tenir compte pour apprécier la justification de la restriction imposée à son droit d’accès à un tribunal.

Concernant le montant de la taxe due en l’espèce, le requérant considère que celui-ci était considérable dans la mesure où à cette époque il ne disposait pas de revenus, vivait des aides sociales et de l’aide de ses proches. Il fait également valoir que les procédures qu’il a tenté d’introduire représentaient un enjeu important pour lui, les litiges portant sur la rémunération de services effectués et pouvant à ce titre être apparentés à des salaires.

Le requérant soutient par ailleurs que la réglementation interne ne prévoit pas de procédure et des critères clairs, de manière à permettre à un justiciable de prévoir avec suffisamment de certitude s’il peut bénéficier d’une exonération de taxes ; il fait valoir à cet égard que la loi est rédigée en des termes généraux et que la jurisprudence existante n’est pas uniforme et demeure difficilement accessible car non publiée.

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant et considère que le refus des tribunaux de l’exonérer du paiement des taxes n’a pas enfreint son droit d’accès à un tribunal de manière injustifiée. Il met en avant que le requérant n’a pas été en mesure d’établir devant les autorités nationales qu’il ne disposait pas de revenus suffisants pour payer la taxe judiciaire et n’a pas présenté au tribunal d’autres pièces que la déclaration sur sa situation matérielle, alors qu’il avait la possibilité d’établir par tout moyen de preuve écrit son absence de ressources ou ses obligations alimentaires.

Le Gouvernement reprend l’argumentation de la Cour suprême de cassation et soutient que le fait que le requérant était au chômage n’était pas un motif suffisant pour le dispenser du paiement des taxes dans la mesure où il n’était pas inapte à travailler. Il expose en particulier que le requérant, informaticien et mathématicien de formation, se serait vu proposer par le bureau du travail un poste d’enseignant en informatique en 1997, puis un stage de requalification en 2002, qu’il aurait refusés.

Le Gouvernement ajoute que l’intéressé avait la possibilité d’introduire une demande partielle avec une valeur en litige inférieure, ce qui aurait eu pour effet de diminuer la taxe due, puis, en cas d’issue favorable, introduire une action pour la totalité de sa créance.

En réponse aux arguments du Gouvernement, le requérant expose que le seul document exigé par la loi pour introduire une demande d’exonération est une déclaration sur sa situation matérielle, qu’il a présentée, dûment remplie. Au demeurant, il lui était impossible d’établir par des documents écrits qu’il ne percevait pas de revenus. Dans la mesure où le Gouvernement suggère par son argumentation qu’il aurait dissimulé des revenus, il explique qu’il recevait de l’aide de ses proches qu’il n’y avait pas lieu de mentionner dans la déclaration de ressources.

S’agissant de la possibilité d’introduire une demande partielle, il souligne que sa demande était déjà partielle et qu’en tout état de cause, en utilisant un tel procédé, il courrait le risque de voir le reste de sa créance éteint par la voie de la prescription de cinq ans.

Concernant les allégations du Gouvernement dans le sens qu’il aurait refusé des emplois proposés par le bureau du travail, il soutient qu’il n’avait pas pu accepter le poste d’enseignant car il n’avait pas la qualification pédagogique requise par la loi et conteste le fait qu’il aurait refusé un stage de qualification. Toutefois, il estime que ces circonstances ne sont pas pertinentes pour l’exonération de la taxe judiciaire et n’ont au demeurant pas été relevées par les juridictions qui se sont prononcées sur cette question. Il considère en outre qu’il n’appartient pas aux tribunaux dans le cadre d’une demande d’exonération de taxes de juger si un individu se retrouve sans emploi par sa faute ou pour des raisons indépendantes de sa volonté. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre ainsi le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect. Ce droit n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises car il commande de par sa nature même une réglementation de l’Etat. Toutefois, alors que les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation en la matière, il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention ( Kreuz c. Pologne , n o 28249/95, § 53, CEDH 2001 ‑ VI et, mutatis mutandis , Airey c. Irlande , arrêt du 9 octobre 1979, série A n o 32, pp. 14-16, § 26).

La Cour a ainsi admis, dans un certain nombre d’affaires, que l’accès à un tribunal pouvait faire l’objet de limitations de nature diverse, y compris financière ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2955, § 33 ; Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 316 ‑ B, pp. 80-81, § 61 et suiv.). S’agissant en particulier de l’exigence de payer aux juridictions civiles une taxe judiciaire relative aux demandes dont elles ont à connaître, la Cour a considéré qu’une telle restriction au droit d’accès à un tribunal n’était pas, en soi, incompatible avec l’article 6 § 1 de la Convention ( Kreuz , précité, § 60).

Dans l’ensemble de ces affaires, la Cour a toutefois vérifié si les limitations appliquées n’avaient pas restreint l’accès ouvert au justiciable d’une manière ou à un point tels que le droit s’en était trouvé atteint dans sa substance même.

A cet égard, la Cour réitère qu’une limitation de l’accès à une cour ou à un tribunal ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Kreuz , précité, §§ 54-55 ; Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juillet 1998, Recueil 1998-IV, p. 1660, § 72). En particulier, en ce qui concerne les frais ou taxes judiciaires dont un justiciable est redevable, leur montant, apprécié à la lumière des circonstances particulières d’une affaire donnée, y compris la solvabilité de l’intéressé et la phase de la procédure à laquelle la restriction en question est imposée, sont des facteurs à prendre en compte pour déterminer si un requérant a bénéficié de son droit d’accès à un tribunal ( Kreuz , précité, § 60 ; Podbielski et PPU Polpure c. Pologne , n o 39199/98, § 64, 26 juillet 2005)

Par ailleurs, lorsqu’il s’agit d’apprécier le respect des critères susmentionnés, il n’appartient pas à la Cour de se substituer aux autorités internes compétentes pour déterminer quels sont les meilleurs moyens de réglementer l’accès à la justice, ou pour évaluer les faits qui ont conduit ces autorités à adopter telle décision plutôt que telle autre. Son rôle est de contrôler, au regard de la Convention, les décisions prises par ces autorités dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation et de vérifier la conformité à la Convention des conséquences qui en découlent ( Kreuz , précité, § 56 ; Tolstoy-Miloslavsky , précité, p. 79, § 59 ; Brualla Gómez de la Torre , précité, p. 2955, §§ 31-32). 2. Application de ces principes au cas d’espèce

Dans la présente espèce, la Cour constate qu’à deux reprises le requérant a renoncé à poursuivre les actions en paiement qu’il entendait engager, en raison de l’impossibilité de s’acquitter de la taxe judiciaire due pour l’introduction de telles actions.

La tâche de la Cour consiste donc à déterminer si, dans les circonstances particulières de la cause, le montant de la taxe demandée au requérant, de même que le refus des juridictions internes de l’exempter du paiement de cette taxe, ont constitué une restriction de son droit d’accès à un tribunal qui a porté atteinte à la substance même de ce droit.

Dans la mesure où le requérant soutient que la réglementation manque de précision et de prévisibilité, la Cour examinera d’abord si les modalités procédurales prévues en droit interne relativement à l’imposition et à l’exonération de taxes judiciaires peuvent passer pour suffisamment prévisibles aux yeux d’un justiciable ( Levages Prestations Services c. France , arrêt du 23 octobre 1996, Recueil 1996 ‑ V, p. 1543, § 42).

La Cour relève à cet égard que les règles pertinentes du droit interne prévoient clairement les hypothèses dans lesquelles une taxe est due, les modalités de son calcul et les conséquences en cas de non-versement, ainsi que la possibilité d’obtenir une exonération pour les personnes ne disposant pas de ressources suffisantes. Le requérant pouvait donc raisonnablement s’attendre à l’application de ces règles. Quant à la latitude laissée aux juridictions compétentes pour estimer, dans chaque cas concret, la capacité d’un demandeur à verser la taxe dont il est redevable, la Cour estime acceptable et raisonnable le pouvoir d’appréciation laissé par la loi aux autorités internes compétentes dans pareil domaine. Elle note au demeurant que cette tâche est confiée aux autorités judiciaires et que les personnes concernées disposent d’une recours devant la juridiction supérieure.

Concernant le but légitime poursuivi par la collecte de taxes comme celles de l’espèce, la Cour admet que celle-ci est effectuée dans un but de bonne administration de la justice et vise à la fois à dissuader les demandes abusives et à assurer des fonds pour le fonctionnement de la justice. Elle doit dès lors se pencher sur le caractère proportionnel ou non de la taxe dans le cas du requérant.

La Cour relève à cet égard que le montant de la taxe judiciaire pour l’introduction d’une instance civile en Bulgarie est déterminé, lorsqu’il s’agit d’une demande pécuniaire, sous la forme d’un pourcentage de la valeur en litige, fixé à 4 % ; il est donc toujours proportionnel à la somme réclamée par le demandeur.

Dans le cas de l’espèce, la taxe due par le requérant s’élevait à environ 115 USD pour la première demande et à environ 78 USD pour la deuxième (en appliquant le taux de 4 % à la valeur en litige de 3 500 000 BGL). A titre de comparaison, le salaire moyen en Bulgarie à l’époque s’élevait à environ 100 USD (paragraphe 29 ci-dessus). La Cour constate dès lors qu’il s’agissait d’un montant qui n’était pas négligeable, mais qui n’apparaît toutefois pas excessif en soi, notamment compte tenu de la nature pécuniaire du litige (voir, à titre de comparaison, les arrêts Kreuz , précité, § 62, Jedamski et Jedamska c. Pologne , n o 73547/01, § 61, 26 juillet 2005, où il était question de sommes beaucoup plus importantes).

S’agissant de la situation financière du requérant, il ressort de ses déclarations de ressources qu’il n’avait pas d’emploi à cette époque et ne disposait pas de revenus. Il était propriétaire de son logement. Divorcé, il devait une pension alimentaire à sa fille. La Cour relève cependant que malgré le fait qu’il conteste les conclusions des juridictions internes sur ce point (paragraphe 32 ci-dessus), le requérant n’a précisé ni devant ces juridictions, ni dans le cadre de la présente procédure, les montants qu’il aurait réellement versés à ce titre. L’intéressé indique par ailleurs qu’il percevait certaines aides sociales et bénéficiait du soutien financier de ses proches.

La Cour observe ensuite que le droit interne prévoit la possibilité de demander l’exonération du paiement de la taxe judiciaire en cas de moyens insuffisants et que le requérant a fait usage de cette possibilité. A l’occasion de chacune des procédures, ses demandes ont été examinées par deux instances judiciaires qui ont rendu, en ce qui concerne les juridictions statuant en appel, des décisions motivées. Après avoir examiné le cas du requérant, les juridictions compétentes ont considéré que sa situation ne justifiait pas une exonération de la taxe.

A cet égard, la Cour rappelle que les autorités nationales sont en principe mieux placées que le juge international pour apprécier les éléments de preuve présentés devant elles et, en l’occurrence, pour estimer les capacités du requérant à s’acquitter de la taxe judiciaire due.

Dans le cas de l’espèce, même si leur motivation est relativement succincte et aurait mérité d’être plus approfondie, les tribunaux ont pris en compte la situation personnelle du requérant, notamment le fait qu’il était propriétaire de son logement, et ses capacités financières potentielles. Par ailleurs, il ressort de la nature même de l’action que l’intéressé a voulu introduire, qui portait sur une demande de paiement en exécution d’un contrat civil de prestation de services juridiques, que celui-ci exerçait des activités susceptibles de lui procurer des revenus. Cette circonstance a d’ailleurs été relevée par les juridictions internes à l’occasion des demandes d’exonération de taxes concernant les autres actions en justice que le requérant a tenté d’introduire sur le fondement du même contrat (paragraphe 20 ci-dessus).

Au vu de ces observations, et après s’être livrée à une appréciation globale des faits de l’espèce, la Cour n’estime pas que l’obligation pour le requérant d’acquitter la taxe judiciaire pour l’introduction de ses actions en paiement ait constitué une restriction disproportionnée ayant porté atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président