AFFAIRE MLADENOV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58775/00) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă la Curs de un cetățean al acestui stat, d-nul Vercho Vasilev Mladenov («reclamantul»), la 2 august 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Aș. V. Vandova și Y. Vandova, avocate la Sofia. Guvernul bulgar («Guvernul») este reprezentat de coagentul său, Doamna M. Kotzeva, din Ministerul Justiției.

La 26 noiembrie 2004, prima secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. Plecând de la art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât ca admisibilitatea și fondul să fie examinate simultan.

La 1 aprilie 2006, cererea a fost atribuită celei de-a cincea secțiuni nou constituită. PE FOND I.

Reclamantul a fost arestat la 12 iunie 1991 și plasat în arest preventiv. La 13 iunie 1991, a fost trimis în judecată pentru fapte de abuz sexual asupra unui minor de zece ani și plasat în detenție preventivă.

La 5 august 1991, investigatorul a închis investigația și i-a comunicat reclamantului dosarul de instrucție. Acesta din urmă a fost trimis în judecată. Printr-o ordonanță din 20 septembrie 1991, tribunalul de district de Sofia a hotărât returnarea dosarului la instrucție pentru informații suplimentare. A ordonat o nouă audiție a martorilor cu posibilitate pentru apărare de a participa, precum și o expertiză dactilologică.

La 3 octombrie 1991, reclamantul a fost eliberat sub cauțiune.

De altfel, reclamantul a fost plasat sub cuvenie de o decizie a tribunalului de district de Sofia din 16 decembrie 1992, din cauza tulburărilor psihice.

La 17 iunie 1993, investigatorul a propus ca procedura penală să fie suspendată din cauza imposibilității de a convoca reclamantul, acesta neavând fost găsit la adresa sa cunoscută. Procurorul a refuzat să suspende investigația și a lansat un ordin de căutare.

La 23 septembrie 1993, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție în cadrul unei alte proceduri penale. Instruirea în cauza din specie a continuat și a fost realizată o expertiză psihiatrică și psihologică. Reclamantul a fost trimis în judecată în martie 1994.

Prima ședință care s-a ținut la 16 mai 1994 în fața tribunalului de district de Sofia a fost amânată din cauza neprezentării reclamantului, tribunalul neavând fost informat că interesatul era în închisoare. Avocatul reclamantului a depus o cerere de amânare pentru ședința prevăzută pentru 29 iunie 1994, invocând motivul că era în deplasare. La ședință, reclamantul a declarat că nu a primit copie din acuzație, aceasta fiind probabil comunicată avocatului seu; tribunalul a considerat că inculpatul nu putea asigura apărarea în aceste circumstanțe, i-a comunicat acuzația și a amânat ședința. La ședința din 5 octombrie 1994, cauza a fost amânată din cauza absențelor avocatului reclamantului. Martorii și experții citați erau de asemenea absenți.

La ședința din 23 noiembrie 1994, tribunalul a procedat la audiția a doi martori și a unui expert.

Reclamantul a depus o cerere de amânare pentru ședința din 25 ianuarie 1995, invocând motivul absența din cauza bolii noii sale avocate. Tribunalul a ordonat amânarea ședinței din acest motiv și de asemenea din cauza neprezentării marlorilor citați, cărora le-a impus amenzi civile.

La ședința din 20 martie 1995, apărarea a ridicat iregularitatea interogatoriilor victimei și altui martor minor efectuate în timpul instrucției preliminare, pe motivul că acestea nu fuseseră realizate în prezența unui psiholog, după cum cerea Codul de Procedură Penală, și a cerut ca dosarul să fie returnat la instrucție. Tribunalul a admis această cerere și a returnat dosarul.

La 15 mai 1995, investigatorul a închis instruirea și a propus trimiterea în judecată, considerând că persoana care a efectuat interogatoriile răspundea calificărilor cerute de lege. Cu toate acestea, la 12 iunie 1996, tribunalul de district i-a returnat din nou dosarul.

Investigatorul responsabil de cauză nu a putut contacta cei doi martori în prima fază, aceștia fiind absenți din oraș. A fost mai târziu înlocuit în mai 1995. Ulterior, cei doi martori nu au răspuns convocațiilor noului investigator și tatăl victimei a declarat că fiul sau nu dorește să fie din nou interogat. De mai multe ori, investigatorul a închis investigația și a propus trimiterea în judecată, considerând că vinovăția reclamantului era suficient de stabilită de alte elemente din dosar și că nu era oportun să se recurgă la forța publică pentru a aduce victima.

Procurorul a respins aceste propuneri în prima fază, considerând că interogatoriile cerute de tribunal trebuiau efectuate, apoi a ordonat în final trimiterea în judecată la 7 martie 1997.

La 21 martie 1997, tribunalul a returnat din nou cauza procurorului deoarece dosarul de instrucție nu fusese comunicat reclamantului, ceea ce a fost făcut la 18 iunie 1997.

O primă ședință în fața tribunalului a fost amânată din cauza neprezentării reclamantului care nu fusese regulat citat. Ședința din 15 decembrie 1997 a fost amânată la cererea avocatului apărării.

La ședințele care s-au ținut la 4 februarie, 18 martie, 27 aprilie și 3 iunie 1998, tribunalul a procedat la audiția marlorilor și experților care erau prezenți. A amânat ședința pentru a putea interoga pe cei care nu au fost prezenți, precum și victima.

La ședința din 23 septembrie 1998, tribunalul a audiat experții prezenți. A impus amenzi civile marlorilor care nu s-au prezentat și a ordonat să fie aduși cu recurs la forța publică la următoarea ședință. La 9 noiembrie 1998, martorii neavând fost aduși, tribunalul a impus o amendă șefului serviciului de district de poliție pentru neexecutarea ordinului seu.

La ședința din 8 decembrie 1998, tribunalul a ascultat pe mama victimei, care a refuzat să depună mărturie; în consecință, tribunalul a procedat la citirea depunerii sale efectuate în timpul instrucției preliminare.

La ședința din 19 februarie 1999, victima s-a prezentat și a fost ascultată. Tribunalul a amânat cauza pentru deliberare și a pronunțat decizia. A recunoscut reclamantul vinovat și l-a condamnat la o pedeapă de doi ani și jumătate de închisoare.

Tribunalul a motivat valoarea pedepsei inflikte în termenii următori: «Tribunalul a ținut seama de echilibrul existent între circumstanțele atenuante și agravante, justificând impunerea unei pedepse de doi ani și jumătate, adică în medie. Ca circumstanțe agravante au fost constatate condamnarea anterioară [a reclamantului] și folosirea violenței și amenințărilor. Ca circumstanțe atenuante – importanta durată care s-a scurs între comiterea faptelor și momentul în care s-a hotărât asupra răspunderii penale, precum și problemele de ordin psihic [ale reclamantului]. »

Reclamantul a declarat apel. La 4 martie 1999, tribunalul orașului Sofia a confirmat sentința. Recursul în casare al reclamantului a fost respins prin hotărârea Curții Supreme de Casare din 14 decembrie 1999. II.

Potrivit Guvernului, reclamantul nu poate fi considerat victimă, în sensul articolului 34 al Convenției, a unei violi a articolului 6 § 1, în măsura în care tribunalul de district a ținut seama de importanta durată care se scursese de la începerea urmăririi penale pentru atenuarea pedepsei inflikte. Autoritățile interne ar fi deci recunoscut și au adus o reparație corespunzătoare plângerii interesatului privind durata procedurii.

Reclamantul contestă că motivarea adoptată de tribunal poate fi considerată ca o recunoaștere, chiar și în esență, a caracterului excesiv al duratei procedurii. Susține că în orice caz reducerea pedepsei din cauza acestei durate nu era semnificativă, nici măsurabilă, și nu putea deci constitui o reparație a presupusei violi a Convenției.

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, atenuarea unei pedepse nu poate în principiu să îndepărteze calitatea de victimă a unui reclamant plângîndu-se de durata excesivă a unei proceduri, decât dacă autoritățile naționale au, în mod expres sau în esență, recunoscut și apoi reparat viola susținută (Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 30, § 66; Beck c. Norvegia, nr. 26390/95, § 27, 26 iunie 2001; Morby c. Luxemburg (decizie), nr. 27156/02, CEDO 2003-XI).

În specie, jurisdicțiile interne au făcut referire în deciziile lor la termenul important care s-a scurs între comiterea faptelor și sentința de primă instanță și au declarat că îl vor lua în considerare ca circumstanță atenuantă în determinarea pedepsei. Cu toate acestea, ele nu au făcut referire la art. 6 al Convenției, nici nu au recunoscut că durata procedurii s-ar datora unor întârzieri imputabile autorităților (a se vedea Huart c. Franța, nr. 55829/00, § 41, 25 noiembrie 2003). În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră că se află în prezența unei recunoașteri, explicite sau în esență, a unei violi a articolului 6 din cauza duratei procedurii din partea jurisdicțiilor interne (a se vedea, a contrario, Hadjiiski și Iliev c. Bulgaria (decizie), nr. 68454/01, 2 iunie 2005, și Morby, decizie precitată). Curtea nu este nici mai convinsă că autoritățile au oferit reclamantului o reparație corespunzătoare prin reducerea pedepsei inflikte într-un mod expres și măsurabil (a se vedea Eckle, §§ 69-70 și 87, și Beck, § 27, precitate).

În aceste circumstanțe, reclamantul nu și-a pierdut calitatea de victimă în raport cu art. 34 al Convenției și excepția ridicată de Guvern trebuie să fie respingă.

Curtea constată de altfel că plângerea în cauză nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu observă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Asupra fondului plângerii 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că procedura litigioasă a început la 12 iunie 1991 și că durata ei, care se ridică la opt ani și jumătate, nu poate fi calificată drept rezonabilă. Denunță întârzierile intervenite din cauza lipsei de diligență a autorităților și numeroasele amânări de ședințe datorită neprezentării marlorilor și experților în fața tribunalului. Expune că în tot cursul procedurii, doar nouă martori au fost interogați și patru expertize judiciare realizate.

Guvernul combate teza reclamantului. Privind perioada de luat în considerare, el susține că doar perioada ulterioară 7 septembrie 1992, data intrării în vigoare a Convenției pentru Bulgaria, este pertinentă pentru aprecierea Curții. Consideră de altfel că cauza a fost examinată într-un termen rezonabil ținând seama de faptul că trei instanțe judiciare s-au pronunțat și că o instrucție suplimentară fusese cerută de tribunal. Întârzierea intervenită între aprilie 1995 și aprilie 1997 s-ar explica prin dificultățile obiective de a realiza audiția celor doi martori minori care refuzau să coopereze cu justiția. Guvernul expune de altfel că mai multe amânări de ședințe în fața tribunalului de district au fost acordate la cererea reclamantului și subliniază că cauza a fost examinată în termene foarte scurte de instanțele de apel și de casare.

Ca răspuns, reclamantul susține că chiar dacă avocații săi au cerut de câteva ori amânări de ședințe, acestea ar fi trebuit în orice caz să fie amânate din cauza neprezentării marlorilor și experților. 2. Aprecierea Curții a) Asupra duratei de luat în considerare

Curtea constată că procedura a început la 12 iunie 1991 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat prin hotărârea Curții Supreme de Casare din 14 decembrie 1999. Durata globală a sa se ridică deci la opt ani și șase luni. Cu toate acestea, Convenția intrand în vigoare pentru Bulgaria la 7 septembrie 1992, doar partea procedurii care a avut loc după această dată intră în domeniul de aplicație ratione temporis și poate fi examinată de Curs, adică aproximativ șapte ani și trei luni. În conformitate cu jurisprudența, va trebui cu toate acestea să se țină seama de starea procedurii la această dată. b) Asupra caracterului rezonabil al acestei durate

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Privind prezenta cauză, ea consideră că cauza, care se referea la abuzuri sexuale asupra unui minor, prezenta o anumită complexitate de fapt și drept; examinarea sa a necesitat în special realizarea mai multor expertize medico-legale.

În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că cea mai mare parte a duratei pertinente acoperă instruirea preliminară și examinarea cauzei în primă instanță de tribunal. Observă că tribunalul a returnat de mai multe ori dosarul la instrucție pentru informații suplimentare sau din cauza unor iregularități procedurale, ceea ce a fost o sursă de întârzieri imputabile autorităților. În special, doi ani s-au scurs după ce tribunalul a ordonat o instrucție suplimentară la 20 martie 1995 și procedura a reluat în sfârșit fără ca interogarea cerută de tribunal să fie efectuată, victima refuzând să se supună acesteia (paragrafele 15-18 de mai sus). La acest moment, Curtea admite că comportamentul victimei a putut crea dificultăți obiective pentru autorități, care nu pot totuși explica inerția lor în decurs de atât de lungă perioadă.

Curtea constată de altfel că în cursul examinării cauzei de tribunal de district, în ciuda diligențelor pe care acesta le-a făcut pentru a asigura prezența marlorilor și a fixa ședințe la intervale relativ scurte, procedura a suferit întârzieri nejustificate. Deci, numeroase ședințe au fost amânate din cauza unor citații iregulate sau a absențelor experților sau marlorilor. La fel, atunci când cauza a fost abordată pe fond, adesea doar unu sau doi martori sau experți erau prezenți la ședință și au putut fi interogați.

Curtea observă dimpotrivă că recursurile în apel și casare ale reclamantului au fost examinate cu o celeritate deosebită, în decurs de zece luni pentru aceste două instanțe.

Cât privește comportamentul reclamantului, Curtea observă că de patru ori ședințele au fost amânate la cererea sa din cauza absențelor avocatului seu și consideră că întârzierile intervenite din acest motiv îi pot fi imputate, chiar dacă alte motive au motivat și amânările în cauză.

Ca concluzie, Curtea consideră că procedura litigioasă a suferit în timp ce instruirea preliminară și prima instanță judiciară întârzieri imputabile autorităților care nu pot fi explicate doar de complexitatea cauzei și nu au fost total compensate de celeritatea cu care s-au comportat jurisdicțiile în apel și casare. Ținând seama de toate elementele în posesia sa, Curtea estimează că durata procedurii din specie a depășit «termenul rezonabil» dorit de art. 6 § 1. De aceea, a existat o violă a acestei dispoziții. II.

Curtea observă de la bun început că reclamantul nu a precizat care martori era vorba și nu a deci susținut plângerea prin precizări suficiente. În orice caz, Curtea amintește că art. 6 §§ 1 și 3 d) comandă într-adevăr să se asigure inculpatului o ocazie corespunzătoare și suficientă de a contesta o mărturie pentru acuzare și de a interoga autorul acesteia, la momentul depunerii sau mai târziu (a se vedea, printre altele, Kostovski c. Țările de Jos, hotărâre din 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166, p. 20, § 41). Cu toate acestea, în specie, reclamantul nu susține că martorii în cauză nu s-ar fi prezentat sau nu ar fi fost interogați de tribunal, ci că au declarat în fața acestuia că nu-și amintesc faptele. De aceea, nimic nu indică că reclamantul nu a avut posibilitatea de a-i pune întrebări și de a contesta, dacă dorește, conținutul depunerilor lor efectuate în cursul instrucției preliminare, după cum cere art. 6 §§ 1 și 3 d). În aceste circumstanțe, faptul că tribunalul ar fi, în conformitate cu regulile procedurale aplicabile, procedat la citirea la ședință a depunerilor lor anterioare nu poate fi considerat incompatibil cu dispozițiile menționat.

De aceea, plângerea în cauză este în mod evident neîntemeiat și trebuie să fie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul cere 20.000 euro (EUR) la titlu de prejudiciu moral suferit, cu atât mai grav cu cât era într-o stare psihică fragil.

Guvernul consideră aceste pretenții excessive și contestă orice lant cauzal între starea psihică a reclamantului și durata procedurii.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral certain din cauza duratei excessive a procedurii penale. Observă cu toate acestea că în determinarea pedepsei inflikte reclamantului, jurisdicțiile interne au ținut seama de durata importantă a procedurii ca o circumstanță atenuantă. Chiar dacă acest element nu este suficient pentru a face să piardă interesatului calitatea de «victimă» a violi constatate (paragrafele 31-33 de mai sus), Curtea trebuie să țină seama de aceasta pentru a evalua amploarea daunelor susținute (a se vedea, mutatis mutandis, Eckle c. Germania (art. 50), hotărâre din 21 iunie 1983, seria A nr. 65, p. 10, § 24, și Čevizovic c. Germania, nr. 49746/99, § 67, 29 iulie 2004). În prezenta cauză, ținând seama de toate elementele în posesia sa și pronunțîndu-se în echitate, după cum cere art. 41, Curtea estimează că constatarea unei violi a articolului 6 § 1 constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. B. Frais și Dépens

Reclamantul cere de asemenea 5.035 EUR pentru cheltuielile și dépens suportate în fața Curții, din care 5.000 EUR honorarii de avocat și 35 EUR cheltuieli de poștă și fotocopiere. Produce două convenții de onorarare prin care se angajează să verse sumele menționat la avocatele sale, precum și facturi corespunzând anumitor cheltuieli.

Guvernul contestă aceste pretenții și observă că reclamantul nu a defalcat cererile referitoare la onorariile avocaților, nici nu a furnizat dovezi în acest sens.

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie, ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționat, Curtea estimează rezonabilă suma de 800 EUR toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobânzile Penale

Curtea consideră corespunzător să se bazeze rata dobânzilor penale pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește plângerea bazată pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violă a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că constatarea unei violi constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciu moral suferit de reclamant; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 800 EUR (opt sute de euro) pentru cheltuieli și dépens, a fi convertit în lei bulgari potrivit cursurilor aplicabile la momentul versării, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe această sumă; b) că de la expirarea menționatului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Intocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefierul Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 58775/00) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Vercho Vasilev Mladenov (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 août 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es V. Vandova et Y. Vandova, avocates à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son coagent, M me M. Kotzeva, du ministère de la Justice.

Le 26 novembre 2004, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé.

Le 1 er avril 2006, la requête a été attribuée à la cinquième section nouvellement constituée. EN FAIT I.

Le requérant fut arrêté le 12 juin 1991 et placé en garde à vue. Le 13 juin 1991, il fut mis en examen pour des faits d'attouchements sexuels sur un mineur âgé de dix ans et placé en détention provisoire.

Le 5 août 1991, l'enquêteur clôtura l'enquête et signifia le dossier d'instruction au requérant. Ce dernier fut renvoyé devant le tribunal. Par une ordonnance du 20 septembre 1991, le tribunal de district de Sofia décida de renvoyer le dossier à l'instruction pour un complément d'information. Il ordonna de nouvelles auditions des témoins avec possibilité pour la défense d'y assister, ainsi qu'une expertise dactyloscopique.

Le 3 octobre 1991, le requérant fut libéré sous caution.

Par ailleurs, le requérant fut placé sous curatelle par une décision du tribunal de district de Sofia du 16 décembre 1992, en raison de troubles psychiques.

Le 17 juin 1993, l'enquêteur proposa que la procédure pénale soit suspendue en raison de l'impossibilité de convoquer le requérant, celui-ci n'ayant pas été trouvé à son adresse connue. Le procureur refusa de suspendre l'enquête et lança un avis de recherche.

Le 23 septembre 1993, le requérant fut arrêté et placé en détention dans le cadre d'une autre procédure pénale. L'instruction dans l'affaire de l'espèce se poursuivit et une expertise psychiatrique et psychologique fut réalisée. Le requérant fut renvoyé en jugement en mars 1994.

La première audience qui se tint le 16 mai 1994 devant le tribunal de district de Sofia fut reportée en raison de la non-comparution du requérant, le tribunal n'ayant pas été informé que l'intéressé était en prison. L'avocat du requérant déposa une demande de renvoi en vue de l'audience prévue pour le 29 juin 1994 au motif qu'il était en déplacement. A l'audience, le requérant déclara ne pas avoir reçu copie de l'acte d'accusation, celui-ci ayant probablement été signifié à son avocat ; le tribunal considéra que le prévenu ne pouvait assurer sa défense dans ces circonstances, lui notifia l'acte d'accusation et reporta l'audience. A l'audience du 5 octobre 1994, l'affaire fut ajournée en raison de l'absence de l'avocat du requérant. Les témoins et les experts cités étaient également absents.

A l'audience du 23 novembre 1994, le tribunal procéda à l'audition de deux témoins et d'un expert.

Le requérant déposa une demande de renvoi en vue de l'audience du 25 janvier 1995 au motif de l'absence pour maladie de sa nouvelle avocate. Le tribunal ordonna le report de l'audience pour ce motif et également en raison de la non-comparution des témoins cités, auxquels il imposa des amendes civiles.

A l'audience du 20 mars 1995, la défense souleva l'irrégularité des interrogatoires de la victime et d'un autre témoin mineur effectués pendant l'instruction préliminaire au motif que ceux-ci n'avaient pas été réalisés en présence d'un psychologue, comme le voulait le Code de procédure pénale, et demanda que le dossier soit retourné à l'instruction. Le tribunal fit droit à cette demande et renvoya le dossier.

Le 15 mai 1995, l'enquêteur clôtura l'instruction et proposa le renvoi en jugement, considérant que la personne ayant effectué les auditions répondait aux qualifications requises par la loi. Toutefois, le 12 juin 1996, le tribunal de district lui retourna de nouveau le dossier.

L'enquêteur en charge de l'affaire ne put joindre les deux témoins dans un premier temps, ceux-ci s'étant absentés de la ville. Il fut par la suite remplacé en mai 1995. Par la suite, les deux témoins ne répondirent pas aux convocations du nouvel enquêteur et le père de la victime déclara que son fils ne désirait pas être de nouveau interrogé. A plusieurs reprises, l'enquêteur clôtura l'enquête et proposa le renvoi en jugement, considérant que la culpabilité du requérant était suffisamment établie par les autres éléments au dossier et qu'il n'était pas opportun d'avoir recours à la force publique pour amener la victime.

Le procureur rejeta ces propositions dans un premier temps, considérant que les auditions demandées par le tribunal devaient être effectuées, puis ordonna finalement le renvoi en jugement le 7 mars 1997.

Le 21 mars 1997, le tribunal retourna de nouveau l'affaire au procureur car le dossier d'instruction n'avait pas été signifié au requérant, ce qui fut fait le 18 juin 1997.

Une première audience devant le tribunal fut reportée en raison de la non-comparution du requérant qui n'avait pas été régulièrement cité. L'audience du 15 décembre 1997 fut reportée à la demande de l'avocat de la défense.

Lors des audiences qui eurent lieu le 4 février, le 18 mars, le 27 avril et le 3 juin 1998, le tribunal procéda à l'audition des témoins et experts qui étaient présents. Il reporta l'audience afin de pouvoir interroger ceux qui n'avaient pas comparu, ainsi que la victime.

A l'audience du 23 septembre 1998, le tribunal auditionna les experts présents. Il imposa des amendes civiles aux témoins qui n'avaient pas comparu et ordonna qu'ils soient amenés avec le recours de la force publique à l'audience suivante. Le 9 novembre 1998, les témoins n'ayant pas été amenés, le tribunal imposa une amende au chef du service de district de la police pour ne pas avoir exécuté son ordonnance.

A l'audience du 8 décembre 1998, le tribunal entendit la mère de la victime, qui refusa de témoigner ; en conséquence, le tribunal procéda à la lecture de sa déposition effectuée pendant l'instruction préliminaire.

A l'audience du 19 février 1999, la victime comparut et fut entendue. Le tribunal mit l'affaire en délibéré et prononça son jugement. Il reconnut le requérant coupable et le condamna à une peine de deux ans et six mois d'emprisonnement.

Le tribunal motiva le quantum de la peine infligée dans les termes suivants : « Le tribunal a tenu compte de l'équilibre existant entre les circonstances atténuantes et aggravantes, justifiant l'imposition d'une peine de deux ans et six mois, c'est-à-dire dans la moyenne. Comme circonstances aggravantes ont été relevées la précédente condamnation [du requérant] et l'usage de violences et de menaces. Comme circonstances atténuantes – l'importante durée qui s'est écoulée entre la commission des faits et le moment où il est statué sur la responsabilité pénale, ainsi que les problèmes d'ordre psychique [du requérant]. »

Le requérant interjeta appel. Le 4 mars 1999, le tribunal de la ville de Sofia confirma le jugement. Le recours en cassation du requérant fut rejeté par un arrêt de la Cour suprême de cassation du 14 décembre 1999. II.

Selon le Gouvernement, le requérant ne peut se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation de l'article 6 § 1, dans la mesure où le tribunal de district a tenu compte de l'importante durée qui s'était écoulée depuis l'engagement des poursuites pour atténuer la peine infligée. Les autorités internes auraient ainsi reconnu et apporté un redressement adéquat au grief de l'intéressé relatif à la durée de la procédure.

Le requérant conteste que la motivation adoptée par le tribunal puisse être considérée comme une reconnaissance, même en substance, du caractère excessif de la durée de la procédure. Il soutient qu'en tout état de cause la diminution de la peine du fait de cette durée n'était pas significative, ni mesurable, et ne pouvait dès lors constituer un redressement de la violation alléguée de la Convention.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'atténuation d'une peine ne saurait en principe enlever la qualité de victime d'un requérant se plaignant de la durée excessive d'une procédure, sauf si les autorités nationales ont, explicitement ou en substance, reconnu, puis réparé la violation alléguée ( Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 30, § 66 ; Beck c. Norvège , n o 26390/95, § 27, 26 juin 2001 ; Morby c. Luxembourg (déc.), n o 27156/02, CEDH 2003-XI).

En l'espèce, les juridictions internes ont fait référence dans leurs décisions au délai important qui s'est écoulé entre la commission des faits et le jugement de première instance et ont déclaré le prendre en compte comme circonstance atténuante dans la détermination de la peine. Toutefois, elles n'ont pas fait référence à l'article 6 de la Convention, ni reconnu que la durée de la procédure serait due à des retards imputables aux autorités (voir Huart c. France , n o 55829/00, § 41, 25 novembre 2003). Dans ces circonstances, la Cour n'estime pas être en présence d'une reconnaissance, explicite ou en substance, d'une violation de l'article 6 du fait de la durée de la procédure de la part des juridictions internes (voir, a contrario , Hadjiiski et Iliev c. Bulgarie (déc.), n o 68454/01, 2 juin 2005, et Morby , décision précitée). La Cour n'est pas d'avantage convaincue que les autorités ont offert au requérant une réparation adéquate en réduisant la peine infligée d'une manière expresse et mesurable (voir Eckle , §§ 69-70 et 87, et Beck , § 27, précités).

Dans ces circonstances, le requérant n'a pas perdu sa qualité de victime au regard de l'article 34 de la Convention et l'exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et ne relève aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient dès lors de le déclarer recevable. B. Sur le bien-fondé du grief 1. Arguments des parties

Le requérant fait valoir que la procédure litigieuse a débuté le 12 juin 1991 et que sa durée, qui s'élève à huit ans et demi, ne saurait être qualifiée de raisonnable. Il dénonce les retards intervenus en raison du manque de diligence des autorités et les nombreux reports d'audience dus au défaut de comparution des témoins et experts devant le tribunal. Il expose que pendant toute la procédure, seuls neuf témoins ont été interrogés et quatre expertises judiciaires réalisées.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. Concernant la période à prendre en considération, il soutient que seule la période postérieure au 7 septembre 1992, date de l'entrée en vigueur de la Convention pour la Bulgarie, est pertinente pour l'appréciation de la Cour. Il considère par ailleurs que l'affaire a été examinée dans un délai raisonnable compte tenu du fait que trois instances judiciaires se sont prononcées et qu'un complément d'instruction avait été demandé par le tribunal. Le retard intervenu entre avril 1995 et avril 1997 s'expliquerait par les difficultés objectives de procéder à l'audition des deux témoins mineurs qui refusaient de coopérer avec la justice. Le Gouvernement expose en outre que plusieurs reports d'audience devant le tribunal de district ont été accordés à la demande du requérant et souligne que l'affaire a été examinée dans des délais très brefs par les instances d'appel et de cassation.

En réponse, le requérant fait valoir que même si ses avocats ont demandé à quelques reprises des reports d'audiences, celles-ci auraient de toute manière être reportées en raison de la non-comparution des témoins et experts. 2. Appréciation de la Cour a) Sur la durée à prendre en considération

La Cour constate que la procédure a débuté le 12 juin 1991 avec l'arrestation du requérant et a pris fin par l'arrêt de la Cour suprême de cassation en date du 14 décembre 1999. Sa durée globale s'élève donc à huit ans et six mois. Toutefois, la Convention étant entrée en vigueur pour la Bulgarie le 7 septembre 1992, seule la partie de la procédure qui a eu lieu après cette date entre dans le champ d'application ratione temporis et peut être examinée par la Cour, soit environ sept ans et trois mois. Conformément à la jurisprudence, il devra néanmoins être tenu compte de l'état de la procédure à cette date. b) Sur le caractère raisonnable de cette durée

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Concernant la présente espèce, elle considère que l'affaire, qui portait sur des attouchements sexuels sur un mineur, présentait une certaine complexité factuelle et juridique ; son examen a notamment nécessité la réalisation de plusieurs expertises médicolégales.

En ce qui concerne le comportement des autorités judiciaires, la Cour constate que la majeure partie de la durée pertinente couvre l'instruction préliminaire et l'examen de l'affaire en première instance par le tribunal de district. Elle note que le tribunal a plusieurs fois retourné le dossier à l'instruction pour des compléments d'information ou en raison d'irrégularités de procédure, ce qui a été source de retards imputables aux autorités. En particulier, deux années se sont écoulées après que le tribunal ait ordonné un complément d'instruction le 20 mars 1995 et l'instance a finalement repris sans que l'interrogatoire demandé par le tribunal ne soit effectué, la victime refusant de s'y soumettre (paragraphes 15-18 ci-dessus). A cet égard, la Cour admet que le comportement de la victime a pu créer des difficultés objectives pour les autorités, qui ne sauraient toutefois expliquer leur inertie pendant un délai aussi long.

La Cour relève par ailleurs qu'au cours de l'examen de l'affaire par le tribunal de district, malgré la diligence dont celui-ci a fait preuve pour assurer la présence des témoins et fixer des audiences à des intervalles relativement brefs, la procédure a subi des retards injustifiés. Ainsi, de nombreuses audiences ont été reportées en raison de citations irrégulières ou de l'absence des experts ou témoins. De même, lorsque l'affaire a été abordée sur le fond, souvent seuls un ou deux témoins ou experts étaient présents à l'audience et ont pu être interrogés.

La Cour observe en revanche que les recours en appel et en cassation du requérant ont été examinés avec une célérité particulière, dans un délai de dix mois pour ces deux instances.

Quant au comportement du requérant, la Cour note qu'à quatre reprises les audiences ont été reportées à sa demande en raison de l'absence de son avocat et considère que les délais intervenus de ce fait peuvent lui être imputés, même si d'autres raisons ont également motivé les reports en question.

En conclusion, la Cour considère que la procédure litigieuse a subi pendant l'instruction préliminaire et la première instance judiciaire des retards imputables aux autorités qui ne peuvent s'expliquer par la seule complexité de l'affaire et qui n'ont pas été totalement compensés par la célérité dont ont fait preuve les juridictions en appel et en cassation. Au vu de tous les éléments en sa possession, la Cour estime que la durée de la procédure de l'espèce a dépassé le « délai raisonnable » voulu par l'article 6 § 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour observe d'emblée que le requérant n'a pas précisé de quels témoignages il s'agissait et n'a donc pas étayé son grief par des précisions suffisantes. En tout état de cause, la Cour rappelle que l'article 6 §§ 1 et 3 d) commandent effectivement d'assurer à l'accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d'en interroger l'auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir, parmi d'autres, Kostovski c. Pays-Bas , arrêt du 20 novembre 1989, série A n o 166, p. 20, § 41). Toutefois, en l'espèce, le requérant n'allègue pas que les témoins en question n'auraient pas comparu ou n'auraient pas été interrogés par le tribunal, mais qu'ils ont déclaré devant celui-ci ne pas se souvenir des faits. Dès lors, rien n'indique que le requérant n'a pas eu la possibilité de les questionner et de contester, s'il le souhaitait, la teneur de leurs dépositions effectuées pendant l'instruction préliminaire, comme l'exige l'article 6 §§ 1 et 3 d). Dans ces circonstances, le fait que le tribunal aurait, conformément aux règles de procédure applicables, procédé à la lecture à l'audience de leurs dépositions antérieures ne saurait être considéré comme incompatible avec les dispositions susmentionnées.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral subi, d'autant plus grave qu'il était dans un état psychique fragile.

Le Gouvernement considère ces prétentions excessives et conteste tout lien de causalité entre l'état psychique du requérant et la durée de la procédure.

La Cour considère que le requérant a subi un préjudice moral certain du fait de la durée excessive de la procédure pénale. Elle relève toutefois que dans la détermination de la peine infligée au requérant, les juridictions internes ont tenu compte de la durée importante de la procédure comme une circonstance atténuante. Même si cet élément ne suffit pas à faire perdre à l'intéressé sa qualité de « victime » de la violation constatée (paragraphes 31-33 ci-dessus), la Cour doit en tenir compte pour évaluer l'ampleur du dommage prétendument subi (voir, mutatis mutandis , Eckle c. Allemagne (article 50), arrêt du 21 juin 1983, série A n o 65, p. 10, § 24, et Čevizovic c. Allemagne , n o 49746/99, § 67, 29 juillet 2004). Dans la présente espèce, compte tenu de tous les éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour estime que le constat d'une violation de l'article 6 § 1 constitue en soi une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 035 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour, dont 5 000 EUR d'honoraires d'avocat et 35 EUR de frais de courrier et de photocopie. Il produit deux conventions d'honoraires par lesquelles il s'engage à verser les montants susmentionnés à ses avocates, ainsi que des factures correspondant à certains frais.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et observe que le requérant n'a pas ventilé ses demandes concernant les honoraires d'avocat, ni fourni de justificatif à cet égard.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 800 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d'une violation constitue une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 800 EUR (huit cent euros) pour frais et dépens, à convertir en levs bulgares selon les taux applicables au moment du versement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président