Padalov împotriva Bulgariei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 54784/00) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, D. Emil Simeonov Padalov („reclamantul"), pe 8 octombrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, este reprezentat de Doamna Y. Grozev, avocat la Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna M. Pasheva, din Ministerul Justiției.

Pe 15 noiembrie 2004, prima secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a hotărât să se examineze simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Pe 1 aprilie 2006, cauza a fost repartizată secțiunii a cincea, nou formată. ÎN FAPT I.

În mai 1997, reclamantul a fost eliberat din închisoare după ce și-a executat o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru atentate la pudoare. S-a instalat în orașul său natal și a deschis un atelier de tatuaj.

Pe 15 septembrie 1997, reclamantul a fost arestat de poliție, ca urmare a plângerii unui anumit N.N. Acesta din urmă susținea că a cunoscut pe reclamant într-un bar, seara zilei de 11 septembrie 1997. După închiderea barului, reclamantul i-a propus lui N.N. să-l urmeze în apartamentul lui, unde avea de băut. Când au ajuns la domiciliul reclamantului, acesta l-a bătut pe N.N., i-a rupt maxilarul, i-a luat o anumită sumă de bani și a încercat să abuse de el sexual.

Imediat după arestare, reclamantul a evadat din secția de poliție; a fost arestat din nou câteva ore mai târziu.

Pe 16 septembrie 1997, reclamantul a fost pus sub inculpare pentru tâlhărie pe drumul public însoțită de violență asupra unei persoane care a provocat o mutilație permanentă și constituind caz de recidivă, tentativă de atentate la pudoare și evasiune, fapte prevăzute și pedepsite de articolele 199, alineatul 1, 157, alineatul 1 și 297, alineatul 1 din Codul penal.

Reclamantul a fost interogat imediat după punerea sub inculpare. A recunoscut că a cunoscut victima, dar a refuzat să dea alte explicații. De altfel, a declarat „Știu că am dreptul să mă fac asistat de un avocat. Nu pot desemna pe cineva deoarece nu am bani".

Din procesul-verbal al interogatoriului reiese că reclamantul a fost informat de dreptul de a se consulta cu un avocat, precum și de „drepturile prevăzute de art. 70 (...) din Codul de procedură penală".

La interogatoriile ulterioare, care au avut loc pe 30 octombrie și 25 noiembrie 1997, reclamantul a declarat că știe că poate beneficia de sfaturile unui avocat, dar nu vrea să angajeze pe cineva. De altfel, a recunoscut că a avut contacte homosexuale cu N.N., dar a susținut că acesta era consimțitor. A mărturisit de asemenea că l-a lovit pe N.N. în cursul unei bătăi care s-ar fi întâmplat ulterior.

La o dată nespecificată, cauza a fost transmisă tribunalului regional din Plovdiv.

La ședința tribunalului regional din 27 ianuarie 1998, reclamantul s-a prezentat singur, fără asistența unui avocat. A dat explicații și a răspuns la întrebările președintelui. Pentru apărare, a susținut că furtul și agresiunea sexuală au fost comise de un anumit V.B., decedat la momentul examinării cauzei de către tribunal. Tribunalul a ordonat citirea declarațiilor reclamantului făcute la stadiul anchetei. N.N. și șapte alte persoane au fost interogații. A fost de asemenea citit mărturisirea lui N.N. și a unuia dintre martori făcută înaintea anchetatorului, tribunalul constatând anumite contradicții între declarații și mărturia orală la ședință. De altfel, rapoartele a doi experți medici privind gravitatea rănilor lui N.N. și capacitatea reclamantului de a înțelege natura și consecințele actelor sale au fost prezentate. Înainte de încheierea dezbaterilor, reclamantul a declarat: „Nu am avocat. Nu pot să mă apăr singur."

În aceeași zi, după deliberare, tribunalul l-a găsit pe reclamant vinovat de toate acuzațiile, a aplicat dispozițiile privind concursul de infracțiuni și a pronunțat, pentru tâlhărie, o pedeapsă de unsprezece ani de închisoare însoțită de interdicția de a-și schimba domiciliul pentru o perioada de trei ani și, pentru agresiune sexuală și evasiune, o pedeapsă de trei ani și șase luni de închisoare însoțită de o avertisment public. De altfel, reclamantul a fost condamnat la plata unei compensații victimei.

Reclamantul a făcut apel.

Printr-o cerere datată 20 mai 1998, reclamantul a cerut președintelui curții de apel din Plovdiv să fixeze data primei ședințe. De altfel, a prezentat argumente noi pe care le considera utile pentru apărarea cauzei, indicând, inter alia: „[J]udecătorul V.A. m-a obligat de mai multe ori să ies din sala de ședințe din cauza (...) cererilor mele de numire a unui avocat din oficiu și cauza a fost practic examinată în absența mea. (...) Acuzațiile îndreptate împotriva mea reprezentau o ghicitoare dificilă, aș zice chiar magică, pe care nu o puteam descifra fără sfaturile unui jurist. Am fost privat de dreptul de a beneficia de asistența unui avocat capabil să demonstreze adevărul și să refute argumentele procurorului (...). (...) Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi avut asistența unui avocat foarte calificat (...). Ipotezele (...) ale parchetului ar fi fost refutate (...). Dar nu mi-am putut permite un avocat cu onorariile mari. De aceea am insistat asupra numiri unui avocat din oficiu care s-ar fi îndeplinit sarcina în același fel (...). "

Cererea în cauză se află în dosarul cauzei, însoțită de o plic, plicul fiind postat pe 21 mai 1998 și depus la grefă pe ziua următoare.

De altfel, pe 27 aprilie 1998, reclamantul s-a plâns parchetului general de absența asistenței juridice gratuite. Reclamantul susținea că a solicitat numirea unui avocat din oficiu la stadiul anchetei și că anchetatorul l-a pus în contact cu un avocat, pe care reclamantul nu l-a putut angaja, deoarece nu avea mijloacele necesare pentru a plăti onorariile acestuia. Aparent, această plângere a rămas fără urmare.

O ședință s-a ținut în fața curții de apel pe 17 decembrie 1998. Reclamantul a reafirmat versiunea faptelor prezentată în fața tribunalului regional. Prin sentință din aceeași zi, curta a confirmat sentința atacată fără a examina mijloacele privind presupusa încălcare a drepturilor apărării, ridicate în petiția din 20 mai 1998.

Reclamantul a introdus recurs în casație, în care menționează faptul că nu a fost asistat de un avocat în procedura în fața curții de apel și că a fost forțat să se apere singur. Prin hotărâre din 8 aprilie 1999, recursul lui a fost respins de Curtea Supremă de Casație, judecând în instanță finală. Curtea nu a examinat argumentul reclamantului privind absența asistenței juridice. II.

În temeiul articolului 157, alineatul 1 din Codul penal, agresiunile sexuale comise asupra unei persoane de același sex sunt pedepsite cu o pedeapsă de doi la opt ani de închisoare și un avertisment public.

În temeiul articolului 199, alineatul 1 punctele 4) și 5) din Codul penal, tâlhăria pe drumul public însoțită de violență asupra unei persoane care a provocat o mutilație permanentă și constituind caz de recidivă este pedepsită cu o pedeapsă de cinci la cincisprezece ani de închisoare. Tribunalul poate de asemenea ordona confiscarea jumătății bunurilor responsabilului.

Conform articolului 297, alineatul 1 din Codul penal, un deținut care se sustrage de sub supravegherea căreia este supus încalcă o pedeapsă de închisoare care poate ajunge până la trei ani. 2. Asistența unui avocat din oficiu 25. art. 70 din Codul de procedură penală din 1974, în vigoare la momentul faptelor, prevedea: „(1) Acuzatul trebuie să fie provăzut cu un apărător când: 1. este minor; 2. suferă de tulburări fizice sau psihice care îl împiedică să se apere singur; 3. este acuzat de o infracțiune pedepsită cu pedeapsa de moarte sau cu o pedeapsă nu mai mică de zece ani de închisoare; 4. nu vorbește limba bulgară; 5. interesele co-acuzaților diferă și unul dintre ei are un apărător; 6. procedura se desfășoară în absența sa (...) (3) În aceste cazuri, autoritatea competentă trebuie să numească un avocat."

Această dispoziție a fost modificată printr-un amendament din 6 august 1999, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2000. De atunci, asistența juridică gratuită este de asemenea acordată în cazurile în care acuzatul nu are mijloacele necesare pentru a angaja un avocat, solicită numirea unui apărător din oficiu și interesele justiției o cer.

Într-o hotărâre din 8 ianuarie 1996 (Решение № 479 по н.д. № 670/94 г.), Curtea Supremă a exprimat opinia că, chiar dacă art. 70 din Codul de procedură penală nu prevedea posibilitatea pentru acuzații care nu dispun de mijloacele necesare pentru a angaja un avocat de alegerea lor să beneficieze de asistență juridică gratuită, acest drept decurgea direct din art. 6 § 3 c) din Convenție. Curtea a expus pe scurt condițiile care trebuiau îndeplinite în cazuri asemănătoare: acuzatul nu trebuia să dispună de mijloacele necesare pentru a angaja consilier, interesele justiției trebuiau să ceară numirea unui avocat din oficiu și acuzatul trebuia să formuleze o cerere expresă în acest sens.

Într-o hotărâre ulterioară, Înalta Curte a considerat că simplă declarație din partea unui acuzat că dorește numirea unui avocat din oficiu nu era suficientă pentru îndeplinirea acestor condiții. De fapt, persoana în cauză trebuia de asemenea să-și motiveze cererea indicând circumstanțele care o împiedică să numească un avocat de alegerea sa (Решение № 546 от 06.10.1999 по н.д. № 484/1999 г.). ÎN DREPT I.

Garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 constituind elemente specifice ale dreptului la proces echitabil consacrat în §1, Curtea consider că este potrivit să trateze plângerile reclamantului sub aspectul ambelor paragrafe combinate (vezi, printre alte autorități, Granger c. Regatul Unit, hotărâre din 28 martie 1990, seria A nr. 174, p. 17, § 43). Părțile lor relevante sunt formulate în felul următor: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: (...) c) să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; " A. Părțile

Guvernul susține că, deși Convenția consacră dreptul acuzatului la asistență gratuită a unui avocat din oficiu, ea nu obligă totuși autoritățile naționale să-i numească un avocat de la sine.

Referindu-se la hotărârile Curții Supreme din 1996 și 1999 (paragrafele 27 și 28 de mai sus), precum și la prevederile relevante din Codul de procedură penală din 1974, el susține că dreptul bulgar prevede posibilitatea pentru orice acuzat de a beneficia de sfaturile unui avocat din oficiu. Totuși, în afara cazurilor în care asistența juridică este obligatorie prevăzute de art. 70 din cod, justiciabilii trebuie să formuleze o cerere privind numirea unui avocat. Acest sistem urmărește să păstreze just echilibrul care trebuie să existe între, pe de o parte, cerințele legate de bună administrare a justiției și, pe de altă parte, dreptul oricărui acuzat de a-și organiza liber apărarea.

Or, după Guvern, reclamantul n-a exprimat niciodată dorința de a i se numi un avocat din oficiu. Se referă la declarațiile interesatului în fața autorităților de urmărire care conțin mențiune expresă a refuzului lui de a beneficia de sfaturile unui avocat. Ulterior, reclamantul nu ar fi decât menționat, în treacăt, faptul că nu are avocat în fața jurisdicției de prim-instanță. Guvernul contestă alegațiile reclamantului potrivit cărora, ca răspuns la cererea sa de numire a unui consilier, tribunalul regional i-ar fi ordonat să iasă din sala de ședințe și subliniază faptul că procesul-verbal de ședință nu menționează un asemenea eveniment.

Ca concluzie, Guvernul invită Curtea să respingă cererea ca abuzivă și neîntemeiat.

Reclamantul răspunde că obligația statului de a garanta oricărui acuzat un proces echitabil, care decurge din art. 6 din Convenție, implică de asemenea obligația pentru autoritățile naționale competente de a informa acuzații de posibilitatea de a beneficia de asistența unui avocat din oficiu.

Or, în cazul de față, reclamantul n-a fost niciodată informat de această posibilitate, cu atât mai mult cu cât ea nu exista la momentul faptelor, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală din 1974 fiind modificate doar în urma unui amendament intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2000. Și chiar dacă într-o hotărâre din 1996, Curtea Supremă a indicat că art. 6 § 3 din Convenție era direct aplicabil, Înalta Curte a omis să prevadă procedura care trebuia urmată în cazurile în care un acuzat doreau să se prevaleze de drepturile garantate de această dispoziție din Convenție. Această jurisprudență ar fi rămas deci „literă moartă".

De altfel, el considera că a informat autoritățile interne că dorește beneficia de asistență gratuită a unui avocat. Astfel, la interogatoriul din 16 septembrie 1997, a declarat explicit că nu poate angaja un avocat, deoarece nu are resursele necesare. A refuzat să numească un avocat la interogatoriile ulterioare, fiind ferm convins că nu poate beneficia de asistență juridică gratuită, având în vedere redactarea dispozițiilor relevante din dreptul intern.

Această convingere ar fi fost de asemenea la originea comportamentului lui la examinarea judiciară a cauzei, ceea ce ar explica omisiunea lui de a solicita explicit asistența unui avocat din oficiu.

În sfârșit, reclamantul indică că nu dispunea nici de resursele necesare pentru a angaja un avocat de alegerea sa, nici de cunoștințele necesare pentru a se apăra singur într-o cauză complicată și de importanță deosebită pentru el. B. Curtea 1. Privind admisibilitatea

Curtea nu găsește niciun motiv să considere că prezenta cerere ar fi abuzivă în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui declarată admisibilă. 2. Privind fondul

Curtea reamintește că în sistemul Convenției, dreptul acuzatului la asistență gratuită a unui avocat din oficiu constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces penal echitabil (vezi, în cadrul unei jurisprudențe abundente, Artico c. Italia, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33). art. 6 § 3 c) condiționează exercitarea acestui drept de două condiții. Prima este legată de absența „mijloacelor de a remunera un apărător". În al doilea rând, trebuie cercetată dacă „interesele justiției" cere acordarea asistenței juridice gratuite.

Prima dintre aceste condiții nu dă naștere controverse. De fapt, la momentul faptelor, reclamantul era în libertate de aproximativ cinci luni și nu avea un loc de muncă stabil. Atelierul de tatuaj pe care tocmai l-a deschis era singura sa sursă de venituri.

Cât privește a doua condiție, pentru a răspunde la această întrebare, Curtea trebuie să ia în considerare severitatea sancțiunii căreia reclamantul risca să fie supus și complexitatea cauzei. Trebuie reamintit pe acest punct că atunci când o privare de libertate se află în joc, interesele justiției cer în principiu acordarea asistenței unui avocat (vezi Quaranta c. Elveția, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 17, §§ 32 la 34 și Benham c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 769, §§ 60 și 61).

În cazul de față, reclamantul risca pedepse de închisoare și a fost, în final, condamnat la termeni de închisoare a căror durată globală se ridica la peste paisprezece ani. La aceasta se adaugau dificultățile legate de stabilirea faptelor, reclamantul având asupra avocatului lui parțial mărturiile făcute la stadiul anchetei, și complexitatea juridică a cauzei, care a ridicat întrebări legate de aplicabilitatea dispozițiilor care reglementează concursul de infracțiuni și starea de recidivă.

Rezultă că a doua condiție prevăzută de art. 6 § 3 c) era de asemenea îndeplinită.

Guvernul susține că, nu având formulat o cerere expresă privind numirea unui avocat din oficiu, reclamantul a renunțat tacit la dreptul lui la asistență juridică gratuită.

De fapt, nici litera nici spiritul articolului 6 din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe în mod liber la dreptul lui de a fi asistat de un consilier din oficiu în mod expres sau tacit (vezi, mutatis mutandis, Kwiatkowska c. Italia (decizie), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000 și, mai recent, Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 86, CEDH 2006-...). O asemenea renunțare totuși trebuie să fie neambiguă și să nu se confrunte cu niciun interes public important.

Or, în cazul de față, Curtea constată că, chiar dacă nu este stabilit că reclamantul a cerut express numirea unui avocat din oficiu, alegațiile sale privind desfășurarea ședinței tribunalului regional fiind puternic contestate (vezi §33 de mai sus), nu este contestat că a informat autoritățile interne că nu dispune de resursele necesare pentru a angaja un consilier de alegerea sa și dificultățile pe care le întâmpina în organizarea apărării sale (paragrafele 10, 14 și 17). Această din urmă circumstanță ar fi trebuit de altfel să fie evidentă având în vedere conținutul apărării interesatului.

La aceasta se adaugă deficiențele sistemului de asistență juridică existent la momentul faptelor. Curtea ia notă de faptul că sistemul a fost de atunci modificat. Rămâne totuși că la momentul pertinent, art. 70 din Codul de procedură penală din 1974 nu prevedea posibilitatea pentru un acuzat de a beneficia de asistență juridică gratuită decât în anumite cazuri limitativ enumerate. Or, cazul reclamantului nu era acoperit de nici una din aceste cazuri (vezi §25 de mai sus).

Guvernul pretinde că lacunele textului legislativ au fost completate prin jurisprudența interpretativă a Curții Supreme.

De fapt, Convenția lasă statelor contractante o mare libertate în alegerea mijloacelor potrivite pentru a permite sistemelor judiciare ale lor să răspundă cerințelor articolului 6 păstrând în același timp eficiența. Aparține totuși Curții să cerceteze dacă rezultatul dorit de aceasta este atins (vezi, printre alte referințe, Medenica c. Elveția, nr. 20491/92, § 55, CEDH 2001-VI).

Or, Curtea nu este convinsă că acesta este cazul în cauza de față. Chiar dacă această interpretare a Curții Supreme nu a rămas complet izolată, Curtea remarcă că absența informațiilor cu privire la procedura care trebuia urmată de persoanele în cauză făcea aplicarea acesteia cel puțin dificilă. Această circumstanță este de altfel ilustrată de a doua hotărâre citată de Guvern (§28).

Mai mult, în cazul de față reclamantul era informat doar de drepturile acuzaților, după cum este prevăzut de Codul de procedură penală (§11 de mai sus), care, după cum tocmai a constatat Curtea, a limitat cazurile de asistență juridică gratuită. Or, nu se poate reproșa unei persoane care nu are pregătirea necesară, printr-o critică pur formală, omisiunea să se informeze asupra existenței unei jurisprudențe interpretative.

Sigur, obstacolele exercitării efective a drepturilor apărării ar fi putut fi depășite dacă autoritățile interne, conștiente de dificultățile reclamantului, ar fi adoptat un comportament mai activ vizând a se asigura că interesatul știe că putea cere numirea unui avocat din oficiu. Acestea au rămas totuși pasive, neglijând în felul acesta obligații lor de garanți ai echității procesului (cf., mutatis mutandis, Cuscani c. Regatul Unit, nr. 32771/96, § 39, 24 septembrie 2002).

Având în vedere acești factori, Curtea considera că nu este stabilit că reclamantul a renunțat la dreptul lui de a beneficia de sfaturile unui avocat din oficiu. Or, văzând severitatea pedepsei pe care o risca și complexitatea legislației aplicabile, Curtea estima că interesele justiției cereau ca, pentru a se bucura de un proces echitabil, interesatul să beneficieze de asistență juridică gratuită în cadrul procedurii penale împotriva sa.

Ca concluzie, a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. II.

Reclamantul solicită 6.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit, insistând asupra gravității pedepselor cumulate impuse la sfârșitul procedurii.

Guvernul nu prezintă observații.

Curtea considera că este cazul să acorde reclamantului 1.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea 3.500 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, sumă pe care o cere să fie versată direct reprezentantului lui. Produce un contract de onorariu încheiat cu avocatul lui, stabilind rata orară a „muncii juridice" a acestuia la 80 EUR. Un calcul al muncii efectuate de avocat, corespunzând unui total de 38 de ore de „muncă juridică" și 12 ore de deplasare, este prezentat de consilierul interesatului.

Guvernul nu prezintă observații.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și având în vedere elementele în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea estima rezonabil suma de 1.700 EUR pentru procedura în fața Curții, din care se cuvin deduse sumele percepute pentru asistența juridică versate de Consiliul Europei, și anume 705 EUR. Prin urmare, acordă reclamantului 995 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi de întârziere

Curtea considera că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata facilitii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în levi bulgari la rata aplicabilă la data reglementării: i. 1.000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu moral; ii. 995 EUR (nouăsprezece sute nouăzeci și cinci euro) pentru cheltuieli și costuri, să fie versate pe contul bancar indicat de avocatul reclamantului din Bulgaria; iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor sus-menționate; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 10 august 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 54784/00) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Emil Simeonov Padalov (« le requérant »), a saisi la Cour le 8 octobre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e Y. Grozev, avocat à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Pasheva, du ministère de la Justice.

Le 15 novembre 2004, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er avril 2006, l’affaire a été attribuée à la cinquième section, nouvellement formée. EN FAIT I.

En mai 1997, le requérant fut libéré de prison après avoir purgé une peine de deux ans d’emprisonnement pour attouchement sexuel. Il s’installa dans sa ville natale et ouvrit un atelier de tatouage.

Le 15 septembre 1997, le requérant fut arrêté par la police, suite à la plainte d’un certain N.N. Ce dernier alléguait avoir fait connaissance de l’intéressé dans un bar, le soir du 11 septembre 1997. Après la fermeture de l’établissement, le requérant avait proposé à N.N. de le suivre dans son appartement où il y avait à boire. Lorsqu’ils étaient arrivés au domicile de l’intéressé, ce dernier avait roué N.N. de coups, en lui brisant la mâchoire, lui avait pris une certaine somme d’argent et avait essayé d’abuser de lui sexuellement.

Aussitôt après son arrestation, le requérant s’évada du commissariat ; il fut de nouveau arrêté quelques heures plus tard.

Le 16 septembre 1997, le requérant fut mis en examen pour vol à main armée accompagné de violences sur autrui ayant entraîné une mutilation permanente et constituant un cas de récidive, tentative d’attouchement sexuel et évasion, faits prévus et réprimés par les articles 199, alinéa 1, 157, alinéa 1 et 297, alinéa 1 du Code pénal.

Le requérant fut interrogé aussitôt après sa mise en examen. Il reconnut avoir fait connaissance avec la victime mais refusa de donner d’autres explications. Par ailleurs, il déclara « Je sais que j’ai le droit de me faire assister par un avocat. Je ne peux pas en désigner un car je n’ai pas d’argent ».

Il appert du procès-verbal de l’interrogatoire que le requérant était informé de son droit de se faire consulter par un avocat, ainsi que des « droits prévus à l’article 70 (...) du Code de procédure pénale ».

Lors des interrogatoires suivants, qui eurent lieu les 30 octobre et 25 novembre 1997, le requérant déclara savoir qu’il pouvait bénéficier des conseils d’un avocat mais ne pas vouloir en engager un. Par ailleurs, il reconnut avoir eu des contacts homosexuels avec N.N., mais affirma que ce dernier était consentant. Il avoua également avoir frappé N.N. au cours d’une bagarre qui serait survenue par la suite.

A une date non précisée, l’affaire fut transmise au tribunal régional de Plovdiv.

A l’audience du tribunal régional du 27 janvier 1998, l’intéressé comparut seul sans l’assistance d’un avocat. Il donna des explications et répondit aux questions du président. Pour sa défense, il affirma que le vol et l’agression sexuelle avaient été commis par un certain V.B., décédé à l’époque de l’examen de l’affaire par le tribunal. Le tribunal ordonna la lecture des dépositions du requérant faites au stade de l’enquête. N.N. et sept autres personnes furent interrogés. Il fut également donné lecture des dépositions de N.N. et de l’un des témoins faites devant l’enquêteur, le tribunal ayant constaté certaines contradictions entre les dépostions et les témoignages oraux faits à l’audience. Par ailleurs, les rapports de deux experts médecins concernant la gravité des blessures de N.N. et la capacité du requérant à comprendre la nature et les conséquences de ses actes furent présentés. Avant la clôture des débats, le requérant déclara : « Je n’ai pas d’avocat. Je ne peux pas me défendre seul. »

Le même jour, après en avoir délibéré, le tribunal reconnut le requérant coupable de tous les chefs d’accusation, appliqua les dispositions relatives au concours d’infractions et prononça, du chef de vol, une peine d’onze ans d’emprisonnement assortie d’une interdiction de changer de domicile pendant une période de trois ans et, au titre de l’agression sexuelle et de l’évasion, une peine de trois ans et six mois d’emprisonnement assortie d’une réprimande publique. Par ailleurs, le requérant fut condamné au versement d’une indemnité à la victime.

Le requérant interjeta appel.

Par un mémoire en date du 20 mai 1998, le requérant demanda au président de la cour d’appel de Plovdiv de fixer la date de la première audience. Par ailleurs, il avança de nouveaux arguments qu’il estimait utiles pour la défense de sa cause, en indiquant inter alia : « [L]e juge V.A. m’a ordonné a quelques reprises de quitter la salle d’audience à cause de (...) mes demandes visant la désignation d’un avocat d’office et l’affaire fut pratiquement examinée en mon absence. (...) Les accusations dirigées contre moi représentaient un rébus difficile, je dirais même magique, que je ne pouvais pas déchiffrer sans les conseils d’un juriste. J’étais privé de mon droit de bénéficier d’un avocat capable de démontrer la vérité et de réfuter les arguments du procureur (...). (...) Que se serait-il passé si j’avais l’assistance d’un avocat hautement qualifié (...). Les hypothèses (...) du parquet auraient été réfutées (...). Mais je ne pouvais pas me permettre un avocat aux honoraires élevés. C’est pour cette raison que j’insistais sur la désignation d’un avocat commis d’office qui se serait acquitté de la tache de la même façon (...). »

Le mémoire en question figure dans le dossier de l’affaire, accompagné d’une enveloppe, postée le 21 mai 1998 et déposée au greffe de la cour le jour suivant.

Par ailleurs, le 27 avril 1998, le requérant se plaignit auprès du parquet général de l’absence d’assistance judiciaire gratuite. Le requérant affirmait qu’il avait demandé la désignation d’un avocat d’office au stade de l’enquête et que l’enquêteur l’avait mis en contact avec un avocat, que le requérant n’avait pas pu engager car il ne disposait pas des moyens nécessaires pour payer les honoraires de ce dernier. Apparemment, cette plainte resta sans suite.

Une audience se tint devant la cour d’appel le 17 décembre 1998. Le requérant réitéra la version des faits présentée devant le tribunal régional. Par un jugement du même jour, la cour confirma le jugement attaqué sans examiner les moyens relatifs à l’atteinte alléguée des droits de la défense, soulevés dans le mémoire du 20 mai 1998.

Le requérant forma un pourvoi en cassation, dans lequel il mentionnait le fait qu’il n’avait pas été assisté par un avocat dans la procédure devant la cour d’appel et qu’il avait été obligé de se défendre lui ‑ même. Par un arrêt du 8 avril 1999, son pourvoi fut rejeté par la Cour suprême de cassation, statuant en dernière instance. La cour n’examina pas l’argument du requérant concernant l’absence d’assistance judiciaire. II.

En vertu de l’article 157, alinéa 1 du Code pénal les agressions sexuelles commises sur une personne du même sexe sont punies d’une peine de deux à huit ans de prison et d’une réprimande publique.

En vertu de l’article 199, alinéa 1 4) et 5) du Code pénal, le vol à main armée accompagné de violences sur l’autrui ayant entraîné une mutilation permanente et constituant un cas de récidive est puni d’une peine de cinq à quinze ans de prison. Le tribunal peut également ordonner la confiscation de la moitié des biens du responsable.

Selon l’article 297, alinéa 1 du Code pénal, un détenu qui se soustrait à la garde à laquelle il est soumis encourt une peine d’emprisonnement pouvant aller jusqu’à trois ans. 2. L’assistance d’un avocat d’office

L’article 70 du Code de procédure pénale de 1974, en vigueur à l’époque des faits, disposait : « (1) Le prévenu doit être pourvu d’un défenseur lorsque : 1. il est mineur ; 2. il souffre de troubles physiques ou psychiques qui l’empêchent de se défendre seul ; 3. il est accusé d’une infraction punie de la peine de mort ou d’une peine non inférieure à dix ans de réclusion ; 4. il ne parle pas la langue bulgare ; 5. les intérêts des co-accusés diffèrent et l’un d’entre eux a un défenseur ; 6. la procédure se déroule en son absence (...) (3) Dans ces cas-là, l’autorité compétente doit désigner un avocat.»

Cette disposition a été modifiée par un amendement du 6 août 1999, entré en vigueur le 1 er janvier 2000. Depuis, l’assistance judiciaire gratuite est également accordée dans les cas où le prévenu n’a pas les moyens nécessaires pour engager un avocat, demande qu’un défenseur d’office lui soit désigné et les intérêts de la justice l’exigent.

Dans un arrêt du 8 janvier 1996 (Решение № 479 по н.д. № 670/94 г.), la Cour suprême exprima l’avis que même si l’article 70 du Code de procédure pénale ne prévoyait pas la possibilité pour les accusés ne disposant pas des moyens nécessaires pour engager un avocat de leur choix de bénéficier de l’assistance judiciaire gratuite, ce droit découlait directement de l’article 6 § 3 c) de la Convention. La cour exposa brièvement les conditions qui devaient être remplies dans des cas pareils : l’accusé ne devait pas disposer des moyens nécessaires pour engager un conseil, les intérêts de la justice devaient exiger la désignation d’un avocat d’office et l’accusé devait formuler une demande expresse à cet effet.

Dans un arrêt ultérieur, la Haute juridiction estima que la simple déclaration de la part d’un accusé qu’il souhaitait la désignation d’un avocat commis d’office ne suffisait pas pour remplir ces conditions. En effet, la personne concernée devait également motiver sa demande en indiquant les circonstances l’empêchant de désigner un avocat de son propre choix (Решение № 546 от 06.10.1999 по н.д. № 484/1999 г.). EN DROIT I.

Les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 constituant des éléments spécifiques du droit à un procès équitable consacré au paragraphe 1, la Cour juge approprié de traiter les griefs du requérant sous l’angle des deux paragraphes combinés (voir, parmi d’autres autorités, Granger c. Royaume ‑ Uni , arrêt du 28 mars 1990, série A n o 174, p. 17, § 43). Leurs parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; » A. Les parties

Le Gouvernement fait valoir que si la Convention consacre le droit de l’accusé à l’assistance gratuite d’un avocat d’office, elle n’astreigne pas pour autant les autorités nationales de lui assigner un avocat proprio motu .

Se référant aux arrêts de la Cour suprême de 1996 et 1999 (paragraphes 27 et 28 ci-dessus), ainsi qu’aux dispositions pertinentes du Code de procédure pénale de 1974, il soutient que le droit bulgare prévoit la possibilité pour tout accusé de bénéficier des conseils d’un avocat d’office. Toutefois, en dehors des hypothèses où l’assistance judiciaire est obligatoire prévues à l’article 70 du code, les justiciables doivent formuler une demande visant l’assignation d’un avocat. Ce système vise à préserver le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences liées à la bonne administration de la justice et, d’autre part, le droit de tout accusé d’organiser librement sa défense.

Or, selon le Gouvernement, le requérant n’a jamais exprimé le souhait de se voir assigner un avocat commis d’office. Il se réfère aux déclarations de l’intéressé devant les autorités de poursuite qui portent mention expresse de son refus de bénéficier des conseils d’un avocat. Par la suite, le requérant n’aurait fait que mentionner, au détour d’une phrase, le fait qu’il n’avait pas d’avocat devant la juridiction de première instance. Le Gouvernement conteste les allégations du requérant selon lesquelles, en réponse à sa demande d’assignation d’un conseil, le tribunal régional lui aurait ordonné de quitter la salle d’audience et souligne le fait que le procès ‑ verbal d’audience ne mentionne pas un tel événement.

En conclusion, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête comme abusive et mal fondée.

Le requérant réplique que l’obligation pour l’Etat de garantir à tout accusé un procès équitable, découlant de l’article 6 de la Convention, implique également l’obligation pour les autorités nationales compétentes d’informer les prévenus de la possibilité de bénéficier de l’assistance d’un avocat commis d’office.

Or, dans le cas d’espèce, le requérant n’a jamais été informé de cette possibilité d’autant plus qu’elle n’existait pas à l’ époque des faits, les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale du 1974 n’ayant été modifiées que suite à un amendement entré en vigueur le 1 er janvier 2000. Et même si dans un arrêt du 1996, la Cour suprême a indiqué que l’article 6 § 3 de la Convention était directement applicable, la Haute juridiction a omis de prévoir la marche à suivre dans les cas où un accusé souhaiterait se prévaloir des droits garantis par cette disposition de la Convention. Cette jurisprudence serait donc restée « lettre morte ».

Par ailleurs, il estime qu’il a fait savoir aux autorités internes qu’il voulait bénéficier de l’assistance gratuite d’un avocat. Ainsi, lors de l’interrogatoire ayant eu lieu le 16 septembre 1997, il a explicitement déclaré qu’il ne pouvait engager un avocat car il ne disposait pas des ressources nécessaires. Il a refusé de désigner un avocat lors des interrogatoires qui ont eu lieu par la suite, étant fermement convaincu qu’il ne pouvait pas bénéficier de l’assistance judiciaire gratuite compte tenu du libellé des dispositions pertinentes du droit interne.

Cette conviction serait également à l’origine de son comportement lors de l’examen judiciaire de l’affaire ce qui expliquerait son omission de solliciter explicitement l’assistance d’un avocat commis d’office.

Enfin, le requérant indique qu’il ne disposait ni des ressources nécessaires pour engager un avocat de son choix, ni des connaissances requises pour se défendre seul dans une affaire compliquée et revêtant un enjeu particulièrement important pour lui. B. La Cour 1. Sur la recevabilité

La Cour ne trouve aucun motif de considérer que la présente requête serait abusive au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate également que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. 2. Sur le fond

La Cour rappelle que dans le système de la Convention, le droit de l’accusé à l’assistance gratuite d’un avocat d’office constitue un élément, parmi d’autres, de la notion de procès pénal équitable (voir, au sein d’une jurisprudence abondante, Artico c. Italie , arrêt du 13 mai 1980, série A n o 37, p.16, § 33). L’article 6 § 3 c) assortit l’exercice de ce droit de deux conditions. La première est liée à l’absence de « moyens de rémunérer un défenseur ». En second lieu, il faut rechercher si les « intérêts de la justice » commandent l’octroi de l’assistance judiciaire gratuite.

La première de ces conditions ne prête pas à controverse. En effet, à l’époque des faits, le requérant était en liberté depuis environ cinq mois et il n’avait pas d’emploi stable. L’atelier de tatouage qu’il venait d’ouvrir était son unique source de revenus.

Quant à la deuxième de ces conditions, pour trancher cette question la Cour doit prendre en considération la sévérité de la sanction dont le requérant risquait de se voir frapper et la complexité de l’affaire. Il convient de rappeler sur ce point que lorsqu’une privation de liberté se trouve en jeu, les intérêts de la justice commandent en principe d’accorder l’assistance d’un avocat (voir Quaranta c. Suisse , arrêt du 24 mai 1991, série A n o 205, p.17, §§ 32 à 34 et Benham c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, p. 769, §§ 60 et 61).

En l’espèce, le requérant encourait des peines d’emprisonnement et a été, en définitif, condamné à des termes d’emprisonnement dont la durée globale s’élevait à plus de quatorze ans. A cela s’ajoutaient les difficultés relatives à l’établissement des faits, le requérant ayant revenu sur ses aveux partiels faits au stade de l’enquête, et la complexité juridique de l’affaire, qui soulevait des questions liées à l’applicabilité des dispositions régissant le concours d’infraction ou encore l’état de récidive.

Il s’ensuit que la deuxième condition prévue à l’article 6 § 3 c) était également remplie.

Le Gouvernement estime que, n’ayant pas formulé de demande expresse visant la désignation d’un avocat commis d’office, le requérant a tacitement renoncé à son droit à l’assistance judiciaire gratuite.

En effet, ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré à son droit de se voir assisté par un conseil commis d’office de manière expresse ou tacite (voir, mutatis mutandis , Kwiatkowska c. Italie (déc.), n o 52868/99, 30 novembre 2000 et, plus récemment, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 86, CEDH 2006 ‑ ...). Pareille renonciation toutefois doit être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important.

Or, en l’espèce, la Cour constate que même s’il n’est pas établi que le requérant ait demandé expressément la désignation d’un avocat d’office, ses allégations relatives au déroulement de l’audience du tribunal régional étant vivement controversées (voir paragraphe 33 ci-dessus), il n’est pas contesté qu’il a informé les autorités internes qu’il ne disposait pas des ressources nécessaires pour engager un conseil de son choix et des difficultés qu’il rencontrait dans l’organisation de sa défense (paragraphes 10, 14 et 17). Cette dernière circonstance aurait dû d’ailleurs être évidente eu égard à la teneur de la défense de l’intéressé.

A cela s’ajoutent les déficiences du système d’aide judiciaire existant à l’époque des faits. La Cour prend note du fait que ce système a été depuis modifié. Il n’en reste pas moins qu’à l’époque pertinente, l’article 70 du Code de procédure pénale de 1974 ne prévoyait pas la possibilité pour un prévenu de bénéficier de l’assistance judiciaire gratuite que dans certaines hypothèses limitativement énumérées. Or, le cas du requérant n’était couvert par aucune de ces hypothèses (voir paragraphe 25 ci-dessus).

Le Gouvernement prétend que les lacunes du texte législatif étaient comblées par la jurisprudence interprétative de la Cour suprême.

En effet, la Convention laisse aux Etats contractants une grande liberté dans le choix des moyens propres à permettre à leurs systèmes judiciaires de répondre aux exigences de l’article 6 tout en préservant leur efficacité. Il appartient toutefois à la Cour de rechercher si le résultat voulu par celle-ci se trouve atteint (voir, parmi d’autres références, Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI).

Or, la Cour n’est pas convaincue que tel soit le cas de l’espèce, Même si cette interprétation de la Cour suprême n’est pas restée complètement isolée, la Cour note que l’absence d’informations quant à la marche à suivre par les personnes concernées rendait son application pour le moins difficile. Cette circonstance est d’ailleurs illustrée par le deuxième arrêt cité par le Gouvernement (paragraphe 28).

De surcroît, dans le cas d’espèce le requérant n’était informé que des droits des accusés, tels que prévus par le Code de procédure pénale (paragraphe 11 ci-dessus) qui, comme la Cour vient de le constater, limitait les hypothèses d’assistance judiciaire gratuite. Or, on ne saurait reprocher à une personne n’ayant pas la formation requise, par une critique purement formelle, son omission de se renseigner sur l’existence d’une jurisprudence interprétative.

Certes, les obstacles à l’exercice effectif des droits de la défense auraient pu être surmontés si les autorités internes, conscientes des difficultés du requérant, avaient adopté un comportement plus actif visant à s’assurer que l’intéressé savait qu’il pouvait demander la désignation d’un avocat commis d’office. Elles sont toutefois restées passives, négligeant ainsi leurs obligations de garants de l’équité du procès (cf., mutatis mutandis , Cuscani c. Royaume-Uni , n o 32771/96, § 39, 24 septembre 2002).

Au vu de ces éléments, la Cour considère qu’il n’est pas établi que le requérant ait renoncé à son droit de bénéficier des conseils d’un avocat commis d’office. Or, vu la sévérité de la peine encourue par lui et la complexité de la législation applicable, la Cour estime que les intérêts de la justice commandaient que, pour jouir d’un procès équitable, l’intéressé bénéficiât d’une assistance judiciaire gratuite dans le cadre de la procédure pénale à son encontre.

En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. II.

Le requérant réclame 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi, en insistant sur la gravité des peines cumulées imposées à l’issue de la procédure.

Le Gouvernement ne soumet pas de commentaires.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant réclame également 3 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour, somme qu’il demande à être versée directement à son représentant. Il produit une convention d’honoraires conclue avec son avocat, fixant le taux horaire du « travail juridique » de ce dernier à 80 EUR. Un décompte du travail effectué par l’avocat, correspondant à un total de 38 heures de « travail juridique » et 12 heures de déplacement, est présenté par le conseil de l’intéressé.

Le Gouvernement ne soumet pas d’observations.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 700 EUR pour la procédure devant la Cour, dont il convient de déduire les montants perçus au titre de l’aide juridictionnelle versée par le Conseil de l’Europe, soit 705 EUR. Dès lors, elle alloue au requérant 995 EUR, plus tout montant pouvant être dû au titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares au taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; ii. 995 EUR (neuf cents quatre-vingt-quinze euros) pour frais et dépens, à verser sur le compte bancaire indiqué par l’avocat du requérant en Bulgarie ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 août 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président