ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 363/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1664 din 20

septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost admisă cererea

reclamantei SC S. SRL împotriva pârâtei SC M. SA și obligată aceasta la plata

sumei de 3.307.400.000 lei contravaloare lucrări efectuate și a cheltuielilor

de judecată.

Instanța de fond a reținut, în

esență, că acțiunea reclamantei este o cerere reconvențională disjunsă prin

încheierea din 20 martie 2001 de acțiunea principală de către Tribunalul

Constanța strămutată la Tribunalul Ialomița, apoi la Tribunalul Prahova.

La data de 3 martie 1992 părțile au

încheiat un contract privind restituirea imobilului situat în Constanța, în

pericol de demolare și asociere în vederea exploatării, reclamanta executând

lucrări de reabilitare în schimbul folosinței imobilului, cu obligația plății

sumei de 100 dolari S.U.A. lunar pentru perioada 1 decembrie 1994 – 30

noiembrie 1995 și în continuare cu plata sumei de 600 dolari S.U.A. lunar

pentru o perioadă de folosință de 23 de ani.

Prin sentința civilă nr. 975 din 19

aprilie 2001 Tribunalul Constanța a dispus rezilierea contractului și evacuarea

reclamantei SC S. SRL, instituindu-se în favoarea sa un drept de retenție până

la achitarea contravalorii lucrărilor. Lucrările executate de reclamantă au

fost evaluate de experți la suma de 3.307.400.000 lei; unele dintre acestea executându-se

fără a fi necesare autorizații de construcții.

Capătul de cerere privind acordarea

dobânzilor aferente debitului, a fost respins întrucât reprezintă o situație

viitoare, neevaluată și netimbrată.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia nr. 835 din 9 decembrie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în

parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

1.738.149.031 lei contravaloarea lucrărilor executate, a menținut restul

dispozițiilor instanței de fond și a obligat pe intimată la 22.597.500 lei

cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că

expertiza întocmită de experții S., B. și I. nu a răspuns obiectivelor

stabilite, omologând expertiza tehnică întocmită de C.B. și parțial expertiza

contabilă a expertului C.C., prin care s-a stabilit o valoare apropiată

prețului cu care imobilul a fost înstrăinat.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, părțile au declarat recurs.

Întemeindu-și cererea pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamanta a susținut că instanța de apel

a înlăturat nemotivat expertiza efectuată de cei trei experți, dând eficiență

unui supliment de expertiză la care apelanta nu a făcut trimitere. De altfel

expertiza tehnică și contabilă pe care a validat-o instanța de apel reținea

valoarea lucrărilor executate de 3.155.951.456 lei, diminuarea sumelor acordate

fiind o încălcare a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Pârâta și-a întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. criticând decizia atacată

întrucât instanța de apel nu a stabilit temeiul juridic al acțiunii,

pretențiile reclamantei, din cererea reconvențională ignorând textele legale

privind temeiul pretențiilor astfel încălcându-se dispozițiile art. 112 C.

proc. civ., iar sancțiunea stabilită de art. 133 C. proc. civ. este nulitatea

cererii.

Instanța a stabilit temeiul

acțiunii, contractul de colaborare, care a fost greșit interpretat, drepturile

și obligațiile părților fiind stabilite prin actul adițional din 30 noiembrie

1994: reclamanta să finanțeze lucrările de investiții urmând să exploateze

imobilul o perioadă de 23 de ani. Pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale, SC S. SRL a fost evacuată și contractul reziliat. Instanța nu a

stabilit dacă în condițiile contractului, participarea reclamantei cu suma de

100 dolari S.U.A. și 600 dolari S.U.A., nu era un preț neserios. În aceste

condiții imobilul trebuia să reintre în patrimoniul pârâtei SC M. SA fără plata

vreunei sume de bani operând o compensare a valorii reale de folosință cu

valoarea îmbunătățirilor. Astfel reclamanta nu putea pretinde despăgubiri

întrucât contractul a fost reziliat din culpa exclusivă a sa. Clauzele

contractuale prevăzute la art. 3 și 4 din actul adițional au fost greșit

interpretate instanțele pierzând din vedere natura contractului de asociere și

scopul urmărit.

Pe de altă parte, recurenta pârâtă

susține că instanța a apreciat greșit valoarea lucrărilor de investiții;

acestea nu puteau fi decât cele înregistrate în contabilitate și pentru care

s-a obținut autorizație de construcție, respectiv suma de 473.336.455 lei ce

trebuiau executate până în decembrie 1995.

Cu privire la cheltuielile de

judecată, instanța de apel a greșit menținând dispoziția instanței de fond,

deși a redus cuantumul dispozițiilor de la 3.304.400.000 lei, la 1.738.149.031

lei.

Recursul reclamantei este fondat și

va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.

Prin contractul de colaborare,

încheiat la 30 martie 1992, părțile au convenit ca pârâta să pună la dispoziția

reclamantei un imobil pe care să-l consolideze și să-l repare urmând să împartă

veniturile obținute din exploatarea acestuia. Prin actul adițional din 30

noiembrie 1994, contractul s-a modificat, reclamanta obligându-se să finalizeze

lucrările de investiții până la 1 decembrie 1995 și să exploateze spațiul

comercial astfel amenajat pe o perioadă de 23 de ani; în primul an reclamanta

fiind obligată la 100 dolari S.U.A. pe lună, iar apoi la 600 dolari S.U.A. pe

lună.

Prin sentința nr. 975/2001

pronunțată de Tribunalul Constanța a fost reziliat contractul pentru

neîndeplinirea obligațiilor de plată a folosinței imobilului și de realizare a

investițiilor, a fost evacuată SC S. SRL cu recunoașterea dreptului de retenție

până la achitarea de către SC M. SA a contravalorii investițiilor efectuate.

Raportul de expertiză al experților

S., B. și I., cu răspunsul la obiecțiunile formulate, au stabilit valoarea

totală a investițiilor de 3.307.400.000 lei corespunzătoare sumei rezultată din

expertiza contabilă C.C. (3.155.951.456 lei – fără T.V.A.).

Aprecierile instanței de apel

privind expertiza celor trei experți, este nefondată.

Experții au răspuns obiecțiunilor

formulate de pârâtă la termenele din 9 ianuarie 2004 și 3 august 2004 explicând

modul de calcul al valorii stabilite prin analiza categoriilor de lucrări de

extindere a construcției, de reparații și modernizări și lucrări de

consolidare.

Faptul că pârâta a încheiat un

contract de vânzare cumpărare a corpului, în suprafața construită la sol de

286,04 mp și a acordat drept de superficie asupra terenului de 901,65 mp este

nerelevant pentru evaluarea lucrărilor executate, în raport cu proba

științifică administrată.

Greșită este și înlăturarea

calculului contabil pe considerentul că prejudiciul reclamantei a fost efectiv

la momentul înregistrării documentelor în contabilitate, cât timp din

materialul probator administrat rezultă înregistrarea unui contract de

proiectare din 1995 (contract încheiat cu SC E. SRL).

În privința recursului pârâtei,

urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Tribunalul Constanța a stabilit cu

autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 975/2001, dreptul de retenție al

reclamantei asupra imobilului din Constanța, până la achitarea contravalorii

lucrărilor de îmbunătățire.

Indiferent de calificarea dată

răspunderii proprietarului imobilului, contractuală sau qvasi contractuală, lucrările

efectuate de reclamantă trebuiau evaluate ori plătite în temeiul hotărârii

judecătorești. Astfel, nu se poate imputa instanțelor lipsa rolului activ sau

încălcarea dispozițiilor art. 133 C. proc. civ. Cererea reconvențională,

disjunsă, care face obiectul litigiului actual, reprezintă o pretenție în

legătură cu cererea principală, așa încât temeiul acesteia este rezultat al

desființării raporturilor contractuale ale părților, expres precizat în

întâmpinarea ce face corp comun cu cererea reconvențională.

Culpa reclamantei în rezilierea

contractului de colaborare nu poate conduce la înlăturarea obligării

proprietarului imobilului la plata lucrărilor de îmbunătățire a bunului, iar

evocarea greșitei interpretări a art. 3 și 4 din actul adițional este nepertinentă.

Clauzele susmenționate priveau modalitatea de plată a folosinței imobilului și

obligația de a depune acte pentru investiția ce urma a se executa, iar pentru

neîndeplinirea unora din obligațiile asumate de reclamantă, contractul a fost

reziliat.

Nefondată este și susținerea

potrivit căreia numai valoarea lucrărilor înregistrate în contabilitate și

pentru care s-a obținut autorizație de construcție rămâne în sarcina

proprietarului. Probele științifice administrate, au determinat fără echivoc

creșterea valorii imobilului prin lucrările de reparații, extindere,

modernizare și consolidare.

Critica deciziei atacate în legătură

cu greșita acordare a cheltuielilor de judecată este aparent justificată.

Într-adevăr, instanța de apel

reducând cuantumul pretențiilor reclamantei trebuia să aibă în vedere o

reducere corespunzătoare și a cheltuielilor de judecată.

Însă față de soluția admiterii

recursului reclamantei, motivul de modificare invocat a devenit nefondat.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul

reclamantei împotriva deciziei nr. 835 din 9 decembrie 2004 va modifica decizia

atacată în sensul că va respinge apelul declarat împotriva sentinței nr. 1664

din 20 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Prahova și va respinge ca

nefondat recursul pârâtei declarat împotriva aceleiași decizii.

În considerarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., în raport de culpa procesuală a recurentei pârâte, o va obliga

la 2.163 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S. SRL Constanța, împotriva deciziei nr. 835 din 9 decembrie 2004

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică decizia atacată în sensul

că respinge apelul declarat de pârâta SC M. SA Constanța împotriva sentinței nr.

1664 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova.

Respinge recursul declarat de pârâta

SC M. SA Constanța împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă SC M. SA

Constanța la 2.163 lei noi cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru,

recurentei-reclamantă SC S. SRL Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 31 ianuarie 2006.