ÎCCJ, Decizia nr. 93/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 14 martie 2000,

reclamanta A.F. C. Mizil a chemat în judecată S.C. V. S.A. - CRAMELE PRAHOVA

Ploiești pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de

judecată să oblige pârâta să plătească acesteia suma de 244.436.873 lei

reprezentând c/val lucrărilor executate și neachitate din factura nr.

0331771/28 decembrie 1999, precum și dobânda comercială la această sumă,

calculată la nivelul scontului B.N.R.

Totodată, reclamanta a solicitat

încuviințarea unei popriri asigurătorii asupra contului pârâtei deschis la

B.T.R., precum și înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile

ale pârâtei, aflate în incinta Fabricii de Oțet Mizil.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr. 2705 din 10 mai 1999, având ca

obiect consolidarea structurii și refacerea acoperișului la hala Fabrica de

Oțet Mizil, valoarea contractului fiind de 1.198.854.039 lei.

În timpul derulării contractului,

pârâta a procedat la o serie de schimbări de soluții tehnice, cu acordul

proiectantului.

Lucrările suplimentare, datorate

modificării soluțiilor constructive, a majorat valoarea lucrărilor la

1.436.531.027 lei.

Pârâta a refuzat, nejustificat,

achitarea diferenței de 244.436.873 lei, reprezentând valoarea lucrării

suplimentare.

La termenul de judecată din 11 mai

2000, prin restrângerea acțiunii, reclamanta a renunțat la capetele de cerere

privind înființarea sechestrului asigurător și obligării pârâtei la plata

daunelor.

Prin sentința nr. 557 din 11 mai

2000, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta B.T.R.,

a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească acesteia suma de

244.436.873 lei cu titlu de valoare lucrări construcții-montaj, precum și la

plata dobânzii comerciale calculată la nivelul taxei de scont a B.N.R, începând

cu data scadenței facturii și până la achitarea integrală a debitului.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a dispus înființarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităților

bănești ale pârâtei din contul deschis la terțul poprit B.T.R., sucursala

Ploiești.

În baza probatoriului administrat în

cauză, prima instanță a constatat efectuarea lucrărilor în suma facturată.

Situațiile de lucrări, la valoarea facturată, au fost semnate de către

reprezentanții pârâtei, împuterniciți cu supravegherea și recepția lucrărilor

executate de către reclamantă. Ca atare, refuzul de plată practicat de către

pârâtă se constată a fi neîntemeiat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta a declarat apel, susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală, ca

urmare a stabilirii eronate a situației de fapt, arătând că memoriul

justificativ al dirigintelui de șantier S. nu a fost înregistrat la unitate.

Totodată, pârâta a invocat greșita respingere a probei cu expertiza tehnică

solicitată.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 794 din 18

septembrie 2000, a respins apelul declarat de către pârâtă, ca nefondat.

S-a reținut că afirmațiile pârâtei

privitoare la necunoașterea faptului executării de lucrări suplimentare sunt

contrazise de actele dosarului, din care rezultă că aceasta a solicitat

proiectantului schimbarea soluției tehnice de realizare a lucrărilor, precum și

executarea altor lucrări în afara celor inițial contractate. Realizarea

acestora a fost constatată la fața locului de către conducerea societății

pârâte.

S-a mai reținut că reclamanta a

probat, în condițiile art. 46 C. com., executarea lucrărilor a căror valoare a pretins-o,

așa încât prima instanță în mod judicios a admis acțiunea.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta S.C. C.P. S.A. Ploiești a declarat recurs, invocând timbrarea

insuficientă a acțiunii reclamantei, cu referire la netimbrarea capătului de

cerere privind obligarea sa la plata dobânzii comerciale și a solicitat

anularea cererii ca insuficient timbrată.

Totodată, pârâta a arătat că,

interpretând eronat contractul, instanțele s-au pronunțat cu neobservarea

faptului convenirii de către părțile contractante a unei valori maxime a

contractului și nu a plății valorii pe lucrări executate.

S-a mai susținut că situațiile de

lucrări nu sunt semnate de către reprezentanții legali ai societății, sens în

care a reiterat criticile din apel.

Prin decizia nr. 6851 din 22

noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins

recursul declarat de către pârâtă, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut, cu referire la critica privitoare la insuficienta timbrare a

cererii, că susținerile pârâtei nu sunt confirmate de actele dosarului, că

acestea nu își găsesc corespondent în dispozițiile Legii nr. 146/1997 și nu

constituie motiv de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ.

Cu privire la criticile vizând

fondul cauzei, instanța de recurs a reținut că prima instanță a stabilit corect

starea de fapt, în baza probatoriului administrat.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că înființarea popririi

asigurătorii nu s-a întemeiat pe un înscris sub semnătură privată.

Ca atare, instanța de judecată

neobligând reclamanta la depunerea cauțiunii, hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 453-455

C. proc. civ., cererea se judecă în camera de consiliu, instanța pronunțându-se

prin ordonanță.

Obligând pârâta la plată și

încuviințând poprirea asigurătorie prin aceeași hotărâre, instanța a încălcat

prevederile legale menționate, precum și principiul liberului acces la

justiție, întrucât pârâta a fost privată de dreptul exercitării căilor de atac.

S-a mai susținut că lucrările

suplimentare invocate ca temei al obligației de plată a pârâtei nu sunt

dovedite, nu sunt precizate, nu sunt confirmate de conducerea societății

pârâte, iar acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, în raport de

dispozițiile art. 22 din contract.

S-a arătat că, prin hotărârile

pronunțate în cauză, au fost încălcate dispozițiile art. 129 pct. 5 și 6 C.

proc. civ., în sensul că instanțele nu au stăruit pentru a se administra probe

care să stabilească situația de fapt și nu s-au pronunțat asupra ultimului

capăt de cerere privitor la obligarea pârâtei de a semna procesul verbal de

recepție finală.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 2574 din 14 martie 2000 al Tribunalului Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, reclamanta A.F. C. Mizil a solicitat

obligarea pârâtei S.C. C.P. S.A. Ploiești (fostă S.C. V. S.A. – CRAMELE

PRAHOVA) la plata diferenței neachitate a valorii lucrărilor executate în

favoarea acesteia. Executarea lucrărilor a fost probată cu situațiile de

lucrări confirmate de reprezentanții societății beneficiare.

Odată cu introducerea cererii de

chemare în judecată, reclamanta a solicitat și înființarea unei popriri

asigurătorii, cu referire la sumele aflate în contul deschis de pârâtă la

B.T.R.

În raport de dispozițiile art. 452

C. proc. civ. nemodificat, în cazul în care creditorul are un titlu executoriu,

el poate cere înființarea unei popriri executorii, fără darea unei cauțiuni.

În cazul în care însă creditorul nu

este în posesia unui titlu executoriu, acesta poate cere înființarea unei

popriri asigurătorii.

Este de reținut, sub un prim aspect,

că deși reglementate în același text legal, acestea sunt distincte și au

regimuri juridice diferite. Astfel, în timp ce poprirea executorie reprezintă o

formă de executare silită, poprirea asiguratorie reprezintă o măsură de

asigurare a realizării pretenției dedusă judecății, prin indisponibilizarea,

din dispoziția instanței, a sumelor de bani pe care debitorul le are de primit

de la un terț.

Ca atare, poprirea asigurătorie se

particularizează prin faptul că poate fi transformată în poprire executorie și

supusă validării numai după obținerea titlului executoriu.

Pe de altă parte, textul legal

menționat reglementează două situații cu privire la poprirea asigurătorie, sub

aspectul dării cauțiunii. Astfel, în cazul în care creanța este constatată

printr-un înscris, obligarea la consemnarea unei cauțiuni este facultativă,

lăsată la aprecierea instanței de judecată. În cazul în care creanța nu este

constantă printr-un înscris, înființarea popririi asigurătorii este supusă

condițiilor privitoare la dovada introducerii cererii de chemare în judecată și

depunerii unei cauțiuni reprezentând jumătate din valoarea reclamată.

Mai este de reținut și caracterul

accesoriu al popririi, natura juridică fiind caracterizată de raportul juridic

ce face obiectul acțiunii principale.

În cauză, încuviințarea popririi

asigurătorii a fost solicitată, ca un capăt de cerere, al acțiunii reclamantei

și nu ulterior, făcând dovada introducerii cererii principale, invocându-se

înscrisul de constatare al creanței, respectiv factura emisă pentru încasarea

valorii lucrărilor executate, confirmate de către reprezentanții societății

beneficiare, împuterniciți în acest sens.

Ca atare, la judecarea acestui capăt

de cerere sunt aplicabile dispozițiile procedurale privitoare la soluționarea

cererii principale. Totodată, în raport de existența înscrisurilor ca mijloc

legal de probă a creanței, încuviințarea popririi asigurătorii este supusă

dispozițiilor art. 452 lit. a) C. proc. civ. nemodificat, potrivit cărora

cauțiunea are caracter facultativ, lăsat la aprecierea instanței.

În același timp, cu referire la

fondul cauzei, se constată că instanța a administrat probe, soluția pronunțată

fiind în concordanță cu cea pe care materialul probator administrat o impunea.

Pe de altă parte, cu referire la

nepronunțarea primei instanțe asupra cererii privitoare la obligarea pârâtei de

a semna recepția definitivă, se constată că reclamanta nu a exercitat nici o

cale de atac. Totodată, aceasta a renunțat la judecarea capătului de cerere

referitor la înființarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ale

pârâtei. Rezultă, așadar, că prima instanță s-a pronunțat în limitele sesizării,

cu respectarea principiului disponibilității, care dă dreptul reclamantei să

dispună de obiectul litigiului, determinând limitele acțiunii.

În concluzie, prin hotărârile

pronunțate în cauză nu s-a încălcat nici o normă legală și acestea sunt în

concordanță cu materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, hotărârile criticate nu

sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

invocat prin recursul în anulare care privește, sub aspectul tezei I încălcarea

unei norme imperative care să fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond și sub aspectul tezei II contradicția evidentă dintre soluția pronunțată

și materialul probator administrat sau întemeierea acesteia pe dovezi

inexistente la dosar.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt

îndeplinite condițiile art. 330

3

alin. (1) C. proc. civ. cu referire

la art. 300 alin. (5) teza II din același cod, Curtea va admite cererea pârâtei

privitoare la restituirea cauțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 557 din 11 mai 2000 a Tribunalului Prahova,

secția comercială și de contencios administrativ, deciziei nr. 794 din 18

septembrie 2000 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și deciziei nr. 6851 din 22 noiembrie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Admite cererea pârâtei S.C. C.P.

S.A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, județul Prahova și dispune restituirea

cauțiunii de 97.000.000 lei, consemnată la dispoziția instanței cu recipisa nr.

22/253360101 din 4 aprilie 2003, în temeiul art. 330

2

C. proc. civ.

Se va restitui S.C. C.P. S.A.

Ploiești recipisa nr. 22/253360101 din 4 aprilie 2003, atașată dosarului

cauzei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 iunie 2003.