ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1558 din data de 30 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul N.M.O.T.E.M. în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul pentru Imigrări Bihor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a anulat măsura revocării dreptului de ședere temporară al reclamantului în România și măsura refuzului intrării la frontieră dispusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră în privința reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că la data de 1 iulie 2009, cu ocazia controlului efectuat pe Aeroportul H.C., reclamantului i s-a interzis intrarea pe teritoriul României, reținându-i-se permisul de ședere temporară și comunicându-i-se, printr-un înscris fără număr, depus la dosarul cauzei, că această măsură se justifică întrucât nu posedă viză valabilă sau permis de ședere și este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării.

La baza emiterii acestui refuz a stat măsura revocării dreptului de ședere temporară în România pentru reclamantul cetățean egiptean, dispusă de către pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Bihor, dispusă potrivit susținerilor acestui din urmă pârât, prin înscrisul din 4 iunie 2009. Curtea a arătat că, față de susținerile pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări privind faptul că reclamantul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) și art. 55 alin. (3) lit. b) și f) din O.U.G. nr. 194/2002, verificările efectuate de către autoritățile publice competente în acest sens trebuia să fie urmate de emiterea unei decizii de revocare a dreptului de ședere temporară potrivit prevederilor legale anterior menționate.

Examinând referatul din 4 iunie 2009, depus în cauză, ce conține propunerea de revocare a dreptului de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean N.M.O.T.E.M., instanța de fond a apreciat că acesta nu reprezintă actul administrativ prevăzut de dispozițiile art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 prin care poate fi revocat dreptul de ședere temporară în România al unui cetățean străin, fiind o simplă propunere a unui angajat din cadrul autorității publice pârâte formulată după efectuarea anumitor verificări de către acesta.

În consecință, în raport de conținutul acestui referat, de modalitatea de emitere a acestuia, Curtea a apreciat că măsura revocării dreptului de ședere temporară dispusă de către pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări este nelegală, nefiind adoptată prin actul prevăzut de dispozițiile legale în vigoare, împrejurare în raport de care nu se poate stabili nici competența persoanei care ar fi dispus această măsură, nici dacă într-adevăr această măsură a fost dispusă. În considerarea acestor aspecte Curtea nu a mai analizat pe fond temeinicia măsurii dispuse de Oficiul Român pentru Imigrări, considerând că nu există garanția existenței acesteia, respectiv a unei decizii în sensul art. 77 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002 care să poată fi suspusă cenzurii instanței de judecată. În acest context, Curtea a mai arătat că modalitatea de comunicare a măsurii dispusă de către Oficiul Român pentru Imigrări nu mai prezintă relevanță în cauză în condițiile în care a fost stabilită nelegalitatea acesteia. Apreciind că măsura revocării dreptului de ședere temporară pe teritoriul României și de anulare a permisului de ședere temporară al reclamantului sunt nelegale, în virtutea principiului drept quod nullum est nullum producit efectum, prima instanță a constatat și nulitatea actului de nepermitere a intrării în România/refuzul intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Curtea a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea măsurii de nepermitere a intrării în România, cu motivarea că, în ceea ce privește prima excepție, calitatea procesuală pasivă a pârâtului se raportează la toate capetele de cerere ale acțiunii, iar în ceea ce privește cea de-a doua excepție, dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 194/2002 instituie o măsură administrativă distinctă de măsura interzicerii intrării pe teritoriul României prevăzută de art. 105 din O.U.G. nr. 194/2002. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul pentru Imigrări Bihor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului lor pârâtele Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) și Serviciul pentru Imigrări Bihor - au arătat în esență următoarele: - În mod greșit instanța de fond a reținut că referatul cu propunerea de revocare a dreptului de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean M.M.O.T.E.M. - nu reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002. Titulatura actului administrativ nu poate conduce la concluzia că măsura de autoritate este nelegală, câtă vreme actul conține toate elementele de fond și de formă pentru valabilitatea actului administrativ. - În mod eronat a reținut instanța de fond că potrivit principiului de drept "quod nullum est nullum producit efectum" este lovit de nulitate și actul de nepermitere a intrării în țară/refuzul intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Se arată în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, Serviciul pentru Imigrări Bihor a revocat dreptul de ședere temporară în România al celui în cauză întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 55 alin. (2) lit. a) și art. 55 alin. (3) lit. b) și f) din O.U.G. nr. 194/2002 - în sensul că nu au fost prezentate dovezi privind activitatea societății comerciale, al cărei administrator este cetățeanul străin, că aceasta se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri și nici adeverința eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă din care să rezulte numărul persoanelor angajate sau contractele de muncă înregistrate de această instituție.

- Au arătat de asemenea recurenții că întrucât la momentul revocării dreptului de ședere, cel străin era ieșit din România, comunicarea deciziei de revocare nu a putut fi realizată în conformitate cu prevederile art. 78 lit. a), prin decizia de returnare prevăzută de art. 82, ci pentru acest motiv comunicarea deciziei s-a realizat, în conformitate cu prevederile art. 78 lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, prin măsura administrativă a nepermiterii intrării în România dispusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. În drept cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a arătat în motivarea recursului că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). - În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentă având în vedere faptul că măsura nepermiterii intrării în România a fost dispusă la solicitarea Oficiului Român pentru Imigrări. Decizia organului Poliției de Frontieră de a nu permite intrarea cetățeanului străin a fost consecința firească a anulării permisului de ședere de către Oficiul Român pentru Imigrări, fapt ce a dus la neîndeplinirea de către cetățeanul străin a condițiilor de intrare în România. La termenul din 1 februarie 2011, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția tardivității formulării recursului Inspectoratului General al Poliției de Frontieră. Analizând această excepție cu prioritate în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc.

civ. se reține că este fondată. Astfel, deși recurenta a depus ca înscris dovada de comunicare a prezentei sentințe recurate, pe acest înscris este șters cu pastă într-un mod vizibil data primirii procesului-verbal de predare a sentinței și completat cu pixul data de 14 iunie 2010 - însă de pe verso-ul acestei vizibile modificări - rezultă că data poștei a fost 18 mai 2010. Cum din actele dosarului rezultă că motivele de recurs au fost formulate la data de 29 iunie 2010, aceasta înseamnă că au trecut mai mult de 15 zile de la data comunicării sentinței - recursul fiind tardiv urmând a fi respins în consecință conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul pârâtelor Oficiul Român pentru Imigrări și Serviciul Imigrări Bihor, Înalta Curte având în vedere motivele invocate normele legale incidente în cauză și prin prisma art. 304 1 C. proc.

civ. constată că este fondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: - Instanța de fond a considerat în mod greșit că în speță referatul cu propunerea de revocare a dreptului de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean N.M.O.T.E.M. nu reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002. Potrivit art. 77 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 "Oficiul Român pentru Imigrări revocă, prin decizie motivată, dreptul de ședere temporară atunci când: în urma verificărilor efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări sau a sesizărilor primite de la alte autorități competente, potrivit legii, se constată că străinul nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora i-a fost prelungit dreptul de ședere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost acordat acest drept". Potrivit art. 78 din O.U.G.

nr. 194/2002: "Decizia de anulare sau revocare a dreptului de ședere se comunică: a) de către Oficiul Român pentru Imigrări, străinului care se află pe teritoriul României, prin decizia de returnare prevăzută la art. 82; b) de către Poliția de Frontieră Română, străinului care se prezintă la frontieră cu scopul de a intra în România, prin comunicarea de nepermitere a intrării. Având în vedere dispozițiile legale arătate mai sus și raportat la situația de fapt existentă în speță, Înalta Curte apreciază că art. 77 alin. (3) nu prevede ce formă trebuie să aibă decizia de revocare, aceasta în schimb trebuie să fie motivată în funcție de circumstanțele existente pentru fiecare străin al cărui regim intră în analiza autorității pentru străini.

Din acest punct de vedere se constată că "Referatul cu propunere de revocare a dreptului de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean" din 3 iunie 2009 este conform cu dispozițiile art. 77 alin. (3) în sensul că este un act administrativ care analizează și propune motivat revocarea dreptului de ședere temporară. Acest referat a stat la baza emiterii actului administrativ intitulat "Refuzul intrării la frontieră" din 1 iulie 2009 - întrucât în aceasta din urmă s-a reținut că străinul nu posedă o viză valabilă sau un permis de ședere.

Această situație de fapt este coroborată cu prevederile legale, care în ceea ce privește comunicarea deciziei de anulare sau revocare distinge 2 situații, dacă străinul se află pe teritoriul României, aceasta se comunică de Oficiul Român pentru Imigrări prin decizia de returnare prevăzută la art. 82, iar dacă străinul se află în afara teritoriului României, aceasta se comunică de către Poliția de Frontieră prin comunicarea refuzului intrării la frontieră. În această din urmă situație se află reclamantul-intimat acesta aflându-se în afara teritoriului României iar autoritatea pentru străini a procedat în conformitate cu prevederile legale în ceea ce privește emiterea unei decizii de revocare a dreptului de ședere temporară și respectiv referitor la comunicarea acesteia așa cum s-a arătat mai sus.

Referitor la temeinicia luării măsurii de revocare a dreptului de ședere temporară, se constată că reclamantul-intimat nu a adus probe care să ateste că activitatea societății comerciale se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri și nici nu a depus adeverință de la Inspectoratul Teritorial de muncă din care să rezulte numărul persoanelor înregistrate la această societate, obligații prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) și art. 55 alin. (3) pct. b) și f) din O.U.G. nr. 194/2002. Prin urmare nu se infirmă cele reținute în Referatul privind revocarea dreptului de ședere emis la data de 3 iunie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002. De asemenea se reține că din punct de vedere formal acest Referat cuprinde data și locul unde este încheiat, numele persoanei, calitatea și instituția din care face parte persoana care îl întocmește, datele de identificare ale cetățeanului străin - calitatea acestuia de administrator și acționar al S.C.

E.T. & I. S.A. Bihor motivarea în fapt și în drept toate constituind elemente de veridicitate a actului administrativ contestat. Instanța de fond în mod greșit reține că măsura revocării dreptului de ședere temporară este nelegală, că în raport de conținutul acestui referat și de modalitatea de emitere a acestuia, acesta nu este adoptat potrivit dispozițiilor legale în vigoare, instanța însă nu precizează ce elemente lipsesc. Calitatea persoanei care emite acest referat este arătată în cuprinsul acestuia - ca fiind comisar de poliție SID aprobat de comisar șef de poliție M.A. - Serviciul Imigrări Bihor. Consideră de asemenea în mod greșit instanța fondului că acest act de revocare nu există - ceea ce ar însemna că îi lipsește unul din elementele constitutive și esențiale sau a fost emis de o persoană vădit necompetentă.

Or, s-a arătat mai sus că "Referatul" respectă rigorile legii, fiind un act valabil emis în succesiunea prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002. Având în vedere cele reținute mai sus, constatând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite cererea de recurs a Oficiul Român pentru Imigrări și Serviciul Imigrări Bihor, se va modifica sentința în sensul că se va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către recurentul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări și Serviciul pentru Imigrări Bihor împotriva sentinței civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Respinge recursul formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.