ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1558 din data de 30

martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul N.M.O.T.E.M. în

contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul pentru

Imigrări Bihor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a anulat

măsura revocării dreptului de ședere temporară al reclamantului în România și

măsura refuzului intrării la frontieră dispusă de Inspectoratul General al Poliției

de Frontieră în privința reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că la data de 1 iulie 2009, cu ocazia

controlului efectuat pe Aeroportul H.C., reclamantului i s-a interzis intrarea

pe teritoriul României, reținându-i-se permisul de ședere temporară și

comunicându-i-se, printr-un înscris fără număr, depus la dosarul cauzei, că

această măsură se justifică întrucât nu posedă viză valabilă sau permis de

ședere și este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului

intrării.

La baza emiterii

acestui refuz a stat măsura revocării dreptului de ședere temporară în România

pentru reclamantul cetățean egiptean, dispusă de către pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Bihor, dispusă potrivit susținerilor

acestui din urmă pârât, prin înscrisul din 4 iunie 2009.

Curtea a arătat că,

față de susținerile pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări privind faptul că

reclamantul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 55 alin. (2) lit.

a) și art. 55 alin. (3) lit. b) și f) din O.U.G. nr. 194/2002, verificările

efectuate de către autoritățile publice competente în acest sens trebuia să fie

urmate de emiterea unei decizii de revocare a dreptului de ședere temporară

potrivit prevederilor legale anterior menționate.

Examinând referatul

din 4 iunie 2009, depus în cauză, ce conține propunerea de revocare a dreptului

de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean N.M.O.T.E.M.,

instanța de fond a apreciat că acesta nu reprezintă actul administrativ

prevăzut de dispozițiile art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 prin care

poate fi revocat dreptul de ședere temporară în România al unui cetățean

străin, fiind o simplă propunere a unui angajat din cadrul autorității publice

pârâte formulată după efectuarea anumitor verificări de către acesta.

În consecință, în

raport de conținutul acestui referat, de modalitatea de emitere a acestuia,

Curtea a apreciat că măsura revocării dreptului de ședere temporară dispusă de

către pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări este nelegală, nefiind adoptată

prin actul prevăzut de dispozițiile legale în vigoare, împrejurare în raport de

care nu se poate stabili nici competența persoanei care ar fi dispus această

măsură, nici dacă într-adevăr această măsură a fost dispusă.

În considerarea

acestor aspecte Curtea nu a mai analizat pe fond temeinicia măsurii dispuse de

Oficiul Român pentru Imigrări, considerând că nu există garanția existenței

acesteia, respectiv a unei decizii în sensul art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr.

194/2002 care să poată fi suspusă cenzurii instanței de judecată.

În acest context,

Curtea a mai arătat că modalitatea de comunicare a măsurii dispusă de către

Oficiul Român pentru Imigrări nu mai prezintă relevanță în cauză în condițiile

în care a fost stabilită nelegalitatea acesteia.

Apreciind că măsura

revocării dreptului de ședere temporară pe teritoriul României și de anulare a

permisului de ședere temporară al reclamantului sunt nelegale, în virtutea

principiului drept quod nullum est nullum producit efectum, prima instanță a

constatat și nulitatea actului de nepermitere a intrării în România/refuzul

intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră.

Curtea a respins

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General

al Poliției de Frontieră și excepția inadmisibilității capătului de cerere

privind anularea măsurii de nepermitere a intrării în România, cu motivarea că,

în ceea ce privește prima excepție, calitatea procesuală pasivă a pârâtului se

raportează la toate capetele de cerere ale acțiunii, iar în ceea ce privește

cea de-a doua excepție, dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 194/2002 instituie o

măsură administrativă distinctă de măsura interzicerii intrării pe teritoriul

României prevăzută de art. 105 din O.U.G. nr. 194/2002.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs pârâții Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul

pentru Imigrări Bihor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului lor pârâtele Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) și Serviciul pentru

Imigrări Bihor - au arătat în esență următoarele:

- În mod greșit

instanța de fond a reținut că referatul cu propunerea de revocare a dreptului

de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean M.M.O.T.E.M. - nu

reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr.

194/2002.

Titulatura actului

administrativ nu poate conduce la concluzia că măsura de autoritate este

nelegală, câtă vreme actul conține toate elementele de fond și de formă pentru

valabilitatea actului administrativ.

- În mod eronat a

reținut instanța de fond că potrivit principiului de drept "quod nullum

est nullum producit efectum" este lovit de nulitate și actul de nepermitere

a intrării în țară/refuzul intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră.

Se arată în

conformitate cu prevederile art. 77 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002,

Serviciul pentru Imigrări Bihor a revocat dreptul de ședere temporară în

România al celui în cauză întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite

dispozițiile art. 55 alin. (2) lit. a) și art. 55 alin. (3) lit. b) și f) din

O.U.G. nr. 194/2002 - în sensul că nu au fost prezentate dovezi privind

activitatea societății comerciale, al cărei administrator este cetățeanul

străin, că aceasta se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri și nici

adeverința eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă din care să rezulte

numărul persoanelor angajate sau contractele de muncă înregistrate de această

instituție.

- Au arătat de

asemenea recurenții că întrucât la momentul revocării dreptului de ședere, cel

străin era ieșit din România, comunicarea deciziei de revocare nu a putut fi

realizată în conformitate cu prevederile art. 78 lit. a), prin decizia de

returnare prevăzută de art. 82, ci pentru acest motiv comunicarea deciziei s-a

realizat, în conformitate cu prevederile art. 78 lit. b) din O.U.G. nr.

194/2002, prin măsura administrativă a nepermiterii intrării în România dispusă

de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

În drept cererea de

recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Inspectoratul General

al Poliției de Frontieră a arătat în motivarea recursului că hotărârea este netemeinică

și nelegală pentru următoarele motive (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- În mod greșit

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de recurentă având în vedere faptul că măsura nepermiterii intrării în România

a fost dispusă la solicitarea Oficiului Român pentru Imigrări.

Decizia organului

Poliției de Frontieră de a nu permite intrarea cetățeanului străin a fost

consecința firească a anulării permisului de ședere de către Oficiul Român

pentru Imigrări, fapt ce a dus la neîndeplinirea de către cetățeanul străin a

condițiilor de intrare în România.

La termenul din 1

februarie 2011, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția tardivității

formulării recursului Inspectoratului General al Poliției de Frontieră.

Analizând această

excepție cu prioritate în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ. se

reține că este fondată. Astfel, deși recurenta a depus ca înscris dovada de

comunicare a prezentei sentințe recurate, pe acest înscris este șters cu pastă

într-un mod vizibil data primirii procesului-verbal de predare a sentinței și

completat cu pixul data de 14 iunie 2010 - însă de pe verso-ul acestei vizibile

modificări - rezultă că data poștei a fost 18 mai 2010.

Cum din actele

dosarului rezultă că motivele de recurs au fost formulate la data de 29 iunie

2010, aceasta înseamnă că au trecut mai mult de 15 zile de la data comunicării

sentinței - recursul fiind tardiv urmând a fi respins în consecință conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

recursul pârâtelor Oficiul Român pentru Imigrări și Serviciul Imigrări Bihor,

Înalta Curte având în vedere motivele invocate normele legale incidente în

cauză și prin prisma art. 304

1

C. proc. civ. constată că este fondat

pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

- Instanța de fond a

considerat în mod greșit că în speță referatul cu propunerea de revocare a

dreptului de ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean

N.M.O.T.E.M. nu reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3)

din O.U.G. nr. 194/2002.

Potrivit art. 77

alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 "Oficiul Român pentru Imigrări

revocă, prin decizie motivată, dreptul de ședere temporară atunci când: în urma

verificărilor efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări sau a sesizărilor

primite de la alte autorități competente, potrivit legii, se constată că

străinul nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora i-a fost prelungit

dreptul de ședere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost acordat acest

drept".

Potrivit art. 78 din

O.U.G. nr. 194/2002:

"Decizia de

anulare sau revocare a dreptului de ședere se comunică:

a) de către Oficiul

Român pentru Imigrări, străinului care se află pe teritoriul României, prin

decizia de returnare prevăzută la art. 82;

b) de către Poliția

de Frontieră Română, străinului care se prezintă la frontieră cu scopul de a

intra în România, prin comunicarea de nepermitere a intrării.

Având în vedere

dispozițiile legale arătate mai sus și raportat la situația de fapt existentă

în speță, Înalta Curte apreciază că art. 77 alin. (3) nu prevede ce formă

trebuie să aibă decizia de revocare, aceasta în schimb trebuie să fie motivată

în funcție de circumstanțele existente pentru fiecare străin al cărui regim

intră în analiza autorității pentru străini.

Din acest punct de

vedere se constată că "Referatul cu propunere de revocare a dreptului de

ședere temporară în România pentru cetățeanul egiptean" din 3 iunie 2009

este conform cu dispozițiile art. 77 alin. (3) în sensul că este un act administrativ

care analizează și propune motivat revocarea dreptului de ședere temporară.

Acest referat a stat

la baza emiterii actului administrativ intitulat "Refuzul intrării la

frontieră" din 1 iulie 2009 - întrucât în aceasta din urmă s-a reținut că

străinul nu posedă o viză valabilă sau un permis de ședere.

Această situație de

fapt este coroborată cu prevederile legale, care în ceea ce privește

comunicarea deciziei de anulare sau revocare distinge 2 situații, dacă străinul

se află pe teritoriul României, aceasta se comunică de Oficiul Român pentru

Imigrări prin decizia de returnare prevăzută la art. 82, iar dacă străinul se

află în afara teritoriului României, aceasta se comunică de către Poliția de

Frontieră prin comunicarea refuzului intrării la frontieră.

În această din urmă

situație se află reclamantul-intimat acesta aflându-se în afara teritoriului

României iar autoritatea pentru străini a procedat în conformitate cu

prevederile legale în ceea ce privește emiterea unei decizii de revocare a

dreptului de ședere temporară și respectiv referitor la comunicarea acesteia

așa cum s-a arătat mai sus.

Referitor la

temeinicia luării măsurii de revocare a dreptului de ședere temporară, se

constată că reclamantul-intimat nu a adus probe care să ateste că activitatea

societății comerciale se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri și

nici nu a depus adeverință de la Inspectoratul Teritorial de muncă din care să

rezulte numărul persoanelor înregistrate la această societate, obligații

prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) și art. 55 alin. (3) pct. b) și f) din

O.U.G. nr. 194/2002.

Prin urmare nu se

infirmă cele reținute în Referatul privind revocarea dreptului de ședere emis

la data de 3 iunie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr.

194/2002.

De asemenea se reține

că din punct de vedere formal acest Referat cuprinde data și locul unde este

încheiat, numele persoanei, calitatea și instituția din care face parte

persoana care îl întocmește, datele de identificare ale cetățeanului străin -

calitatea acestuia de administrator și acționar al S.C. E.T. & I. S.A.

Bihor motivarea în fapt și în drept toate constituind elemente de veridicitate

a actului administrativ contestat.

Instanța de fond în

mod greșit reține că măsura revocării dreptului de ședere temporară este

nelegală, că în raport de conținutul acestui referat și de modalitatea de

emitere a acestuia, acesta nu este adoptat potrivit dispozițiilor legale în

vigoare, instanța însă nu precizează ce elemente lipsesc. Calitatea persoanei

care emite acest referat este arătată în cuprinsul acestuia - ca fiind comisar

de poliție SID aprobat de comisar șef de poliție M.A. - Serviciul Imigrări

Bihor.

Consideră de asemenea

în mod greșit instanța fondului că acest act de revocare nu există - ceea ce ar

însemna că îi lipsește unul din elementele constitutive și esențiale sau a fost

emis de o persoană vădit necompetentă. Or, s-a arătat mai sus că

"Referatul" respectă rigorile legii, fiind un act valabil emis în

succesiunea prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002.

Având în vedere cele

reținute mai sus, constatând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se va admite cererea de recurs a Oficiul Român pentru

Imigrări și Serviciul Imigrări Bihor, se va modifica sentința în sensul că se

va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de către recurentul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări și Serviciul

pentru Imigrări Bihor împotriva sentinței civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul

formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră împotriva sentinței civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv

formulat.

Modifică sentința

recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2011.